Coarde și burice

Am pus prima oară mâna pe o chitară pe la vreo 11-12 ani. Aveam un vecin muzician (trompetist la bază) care știa cu diverse instrumente și, printre multe altele, deținea și o chitară la care mai cânta uneori. Dintre toate, ea a fost cea care mi-a făcut cel mai insistent cu ochiul. Și am zis că vreau să mă învețe chitară.

Doar că întâlnirea dintre buricele crude și corzile dure din vremea aceea — probabil și prea depărtate de grif, că trompetistul avea degete scurte și puternice — a lăsat urme adânci și dureroase. Și nu m-a ținut mai mult de 2-3 săptămâni vrerea cu pricina. Plus că era și foarte mult Jules Verne de citit în acei ani.

În adolescență m-am apucat din nou de chitară, dar ca autodidact. Vecinul Mihai se mutase între timp într-un cartier aflat în partea cealaltă a orașului. Așa că am ciupit de pe unde am putut câte un acord sau vreo bătaie, dar fără să pot spune vreodată că am trecut de nivelul unei vesele zdrăngăneli. Bine, nostimada face să fi înființat cu trei prieteni trupa Porcul Beat prin ’88 sau ’89 la Timișoara, cu toate că niciunul nu știa propriu-zis să cânte pe vremea aceea la vreun instrument (dar cel mai neamț dintre noi a ajuns totuși muzician).

Însă uite că, după niște decenii, încă mai pun mâna pe chitară — uneori chiar de câteva ori pe zi. Pasămite nu orice coardă își găsește de la bun început buricul care o merită.