Celălalt rând avansează mai repede

E distractivă țopăiala între două benzi de circulație, două cozi, două posibilități. Distractivă pentru spectator, normal. Din perspectiva subiectului, îmi imaginez că este chinuitor.

Să te stăpânească impulsul, iar tu să nu ai nimic de comentat. Să nu-ți poți asuma o decizie infinitezimală din punctul de vedere al consecințelor. Să n-ai răbdare nici cât o vrabie, tocmai tu, ditamai animalul mamifer.

Fiecare om își poartă propria cruce, drept. Dar asta nu înseamnă că trebuie și să-ți pui cruce.

Periplu prin Periprava

Fiindcă “înainte era mai bine”, merită amintită din când în când oroarea care a fost ocupația comunistă a României. De pildă în lagărul de la Periprava, de pe brațul Chilia din Delta Dunării. La reeducare, la stuf și la moarte.

O cursă cu obstacole printre grozăvii.

Iar Periprava este un singur exemplu din genunea roșie. Nici singular și nici unghiular.

Un strop de recunoștință

Misecuvenismul acesta, care a ajuns să mâne de la spate mulțimile în ultimele 2-3 decenii, a făcut nenumărate victime colaterale. Poate cea mai ruptă la oase dintre toate, recunoștința — ajunsă o specie pe cale de dispariție în rândul ecosistemului uman de sentimente.

Când totul vine simplu, repede, abundent, convenabil și de-a gata, gratitudinea arde ca retina sudorului rămas fără mască. Se consumă ca o iubire veșnică de-o vară. Se stinge ca o ploaie de meteoriți.

Să ne oprim puțin în loc și să ne amintim un strop de vremelnicia noastră.

Câșlegile Paștelui

Duduie grătarele și curge pelinul în perioada aceasta cunoscută mai anțărț sub numele de câșlegi. Una din cele patru perioade lungi din an în care nu se postește și e liber la dulce — orice ar însemna dulcele cu pricina pentru cei născuți direct creștini în urma împreunării lui Decebal cu Traian.

Adică pentru românul din noi, cumpătat și deloc om al extremelor, dezmăț.

Lampa lui Ăla Din Ecran

Că lumea-i întoarsă pe dos, o cântă în gura mare toată floarea cea vestită, de la afoni la lipitori care se hrănesc din haos. Și nu-i nevoie de țambal ori de pian de piept ca să ne prindem în horă. Jucăm cu o inconștientă voioșie pe melodie.

Iarna nu-i ca vara și nici azi nu-i ca ieri. Când Aladdin găsea lampa fermecată în peșteră, freca o dată la ea cu simț de răspundere și hop! — apărea Duhul atotputernic. Care Duh era obligat să împlinească trei dorințe oricărui frecangiu.

Astăzi, tot omul are propria-i lampă fermecată în poznar, care aduce pe ecran o liotă de Duhuri, într-un scroll făr’ de sfârșit pentru dorințe făr’ de număr. Și ce de Duhuri, nenică! Influencerul trăirist, gurul îndumnezeit, politicianul amoralist, vraciul poleit — și câte și mai câți.

E atâta magie, că nici nu mai putem lăsa lampa din mână. E atâta frecangie, că nici nu mai e lampa noastră.

Blonde, brune și roșcate

Cea mai populară — dar și cea mai veche — băutură alcoolică din lume este o reflexie a societății umane.

Pentru că dacă stai și te uiți, în halba planetară există mai ales blonde și brune. Roșcatele sunt rare și, cel mai adesea, memorabile.

Cum era treaba aia cu “după chipul și asemănarea”?

Plămădire și pritocire

Plămădirea aduce în ființă ceva ce înainte era în neființă. Are nevoie de timp, are nevoie de prefacere, are nevoie de condiții fertile. Plus încrederea că, în cele din urmă, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla — iar tot acest proces, odată finalizat, poate fi luat de la capăt iar și iar.

Pritocirea ia ceea ce deja există și reclădește. Are nevoie de surse, are nevoie de procesoare, are nevoie de tipare. Plus certitudinea că, în cele din urmă, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla — iar tot acest proces, odată finalizat, va fi luat de la capăt iar și iar.

Scriitorul în suflet, carne și oase și scriitorul în silicon, unu și zero.

Viața la capsulă

Ubicua capsulă de cafea îmi pare că a devenit metafora perfectă pentru viața modernă. Cafeaua a fost cultivată, culeasă, prăjită, măcinată, precis cântărită și pusă în așteptare. Iar o simplă apăsare pe un buton îți aduce o ceașcă de cafea proaspătă, fierbinte, bună. Nu grozavă, dar bună. Și toată această poveste, la un preț aproape ridicol.

Merită prețul?

Lectura-vura (XXIV)

După niște ani-absență, Nemira a început să readucă în piață cartea electronică. Au început timid, cu un potpuriu de genuri, fără o logică aparentă. Dar am profitat să achiziționez câteva SF-uri din colecția Armada.

Prima lectură din lot, Lumii îi spuneau pădure, o nuvelă de Ursula K. Le Guin. Care are un fel aparte de a scrie SF — cărțile ei sună ca niște povești din bătrâni, spuse cu grai molcom de un moșneag la gura sobei, de unde se aude trosnind focul. Și asta chiar și atunci când temele sunt cu mize enorme (cum este colonialismul în această carte).

Citit, plăcut, recomandat.

Țâțoasele Ninja

La începutul anilor ‘90 făceau furori niște personaje din desene animate, cunoscute colectiv drept Țestoasele Ninja. Ajunse mai apoi, în clasicul stil hollywoodian, chiar staruri în filme deosebit de artistice. Astăzi, căzute în uitare — deși s-a încercat resuscitarea lor în urmă cu vreo 10-15 ani, fără prea mare succes — probabil pentru că în era Pokémonilor vânați cu telefonul pe stradă, altele sunt refrenurile care ajung în topuri.

Mfine. Consider că niște femei ninja bine dotate ar fi avut o viață muuult mai lungă ca personaj colectiv. Că doar se știe, bărbații sunt meserie — veriga slabă a speciei noastre.

De strajă patriei. Cu p mare și cu î din a.

Avem o grădină de țară, frumoasă ca o icoană de măicuță de Domn-Domn, să-nălțăm. Atacată din exterior de feluriți dăunători. Invidioși pe bogățiile nemărginite cu care a fost binecuvântat acest colț de rai.

Din fericire pentru neamul nostru cel românesc, am câștigat la loteria vieții și premiul cel mare. O garnitură fără seamăn de conaționali capabili să vadă dușmanii cu ochiul liber. Și dotați cu megafoane superputernice, prin care-și pot anunța până și surzilor iubirea de moșie ce-i arde pe dinăuntru ca un fier roșu.

Că se dovedește iarăși și mereu, de niște secole deja, că atacul la moșia mult iubită este lucrătură din interior, nu e vina lor, a cațavencilor.

Cum să-ți păstrezi capul pe umeri într-o lume fără cap și fără coadă

Acesta nu este un text motivațional, acesta este un text volițional. Nu oferă o rețetă de succes, oferă o foaie de parcurs. Și lasă mingea la jucător, nu la figurantul de pe margine.

Cea mai bună metodă să rămâi întreg la minte este să-ți găsești oamenii și activitățile care-ți oferă un strop de bucurie. Iar după ce le-ai găsit, să li te dedici în totalitate. Vampirii de atenție, distragerile și motivele de inflamare pândesc la tot pasul. Însă ține exclusiv de tine unde anume îți canalizezi atenția.

Tu și numai tu alegi cine și ce contează cu adevărat pentru tine.

Un plus egal cu un minus

Beția de cuvinte este o stare condeică. N-aș ști să spun dacă în caz de abuz duce la alcoolism lexical, dar la vomă textuală cu siguranță. Orice cuvânt superfluu nu face decât să îngroașe debordarea.

Iar rețeta de a scrie un text fără cuvinte în plus este înduioșător de simplă: trebuie întotdeauna să folosești exact numărul de cuvinte necesar, fără niciunul de prisos.

Idee, plural

Lumea, așa cum este ea, bună și rea, reprezintă rezultatul unei diversități infinite de idei. Și nu al unei singure idei — oricare ar fi aceasta, oricât de seducător ori de logic ar suna, oricum ar fi livrată și de oriunde ar veni ea.

Lumea, așa cum este ea, cu bune și cu rele, înseamnă o sumă de pluralități — nu un sistem binar.

Chestia este că

Realității nu-i pasă că tu ai o altă opinie despre ea. Că nu-ți place de fața ei. Că o ignori cu grație ori cu grobianism.

Cum spune și vorba aceea din bătrâni, deții un sfânt și inalienabil titlu de proprietate — opozabil tuturor — asupra propriilor tale păreri. Însă nimeni, niciodată, n-o să-ți ofere un titlu de proprietate asupra realității. Faptele rămân fapte indiferent de relația ta cu acestea.

Și chestia este că de prea multe ori irump pe scena publică diverși vraci carismatici care momesc oamenii cu gargară din apă de ploaie despre cum opinia lor este singura realitate care contează.

Scartzadahartie

Ca nație care facem de milenii mari succesuri la oral, limba și timpanul ne sunt cele mai dragi organe. Și e și normal, când dânsele sunt cele care ne ajută să prestăm corespunzător în micul nostru colectiv daco-romano-getic.

Dar dacă ne-ar da și nouă ghes alfabetizarea, ochiul și slova, este că n-am avea în bestiarul mioritic doar alde Freakadadisk?

Strașnic este strașnic

Unul dintre cuvintele pe care mi-aș dori să le întâlnesc mai des în viața de zi cu zi. Dar ideea este că l-au abrutizat niște omuleți prin tot felul de reclame care de care mai tembele, astfel că a ajuns teribil de caraghios. Și nu mai este folosit decât la mișto.

Ori alăturarea de litere “ș” + “n” în interiorul cuvintelor este destul de rară în limba noastră-i o comoară ce cu râvnă o pocim.

Și-i foarte foșnitoare. Și tare țâșnitoare. Și ar fi mare păcat s-o iușnim.

Pânza de păianjen

În timp ce priveam o pânză de păianjen — pe care nu se legăna niciun elefant — mi-am dat seama că aceasta este o metaforă oximoronică, în funcție de perspectiva din care este privită. Locuri sau unghere neatinse, neumblate, nederanjate din marșul entropic spre descompunere. Plasă de captat tot ce vâjâie vivace și cu vioiciune prin eter, de la idei fâlfâitoare la cultură pop trecătoare.

Uite așa se întâmplă când te uiți la lucruri și lucrurile se uită înapoi la tine.

Străfulgerări

Sunt momente în viață în care, dintr-o dată, vezi ceva clar precum cristalul într-un loc în care până atunci era doar o nebuloasă ori un negru profund. Poate fi o conexiune între două lucruri. O soluție la o problemă. Cheia unei intrigi. Motivația reală a unui personaj în cuvinte și paragrafe sau a unui om în carne și oase. Orice.

Și partea cea mai frumoasă este că momentele acestea pot apărea oricând. Brusc. Intens. De unde nu te aștepți și când nu te aștepți.

Le spunem revelații, clarviziuni, intuiții, epifanii. Dar străfulgerări îmi pare că surprinde mult mai plastic și mai fantastic peisajul.

Oamenii-teflon

Ai văzut când pui puțin ulei într-o tigaie de teflon, cum pare că uleiul levitează deasupra suprafeței încinse, fără să o atingă? Ei bine, tot cam așa sunt și oamenii cărora le arunci câte o idee, un îndemn, o vorbă, un bobârnac. Ai crede că îi atinge vreuna dintre chestiuni, dar nici pomeneală de așa ceva — plutesc cu toatele razant, la distanțe infinitezimale.

O manifestare în viu a răcirii gurii de pomană.