Vorace, fiara

Trebuință de niciunele n-are pentru ațâțare. Poartă-n nările-i ciulite strașnice izuri din gâlgâitorul sânge. Macrul gust al cărnii pe limbă i se rostogolește întruna. Iar colții — colții la pândă precum junghere de sfârtecat îi stau.

Vorace, fiara mestecă-n arenă; sub reflectoare, în urale.

Lectura-vura (XX)

Nu-mi aduc aminte să fi citit în timpul ocupației comuniste ceva scris de Leonida Neamțu. Habar n-am cum de nu mi-a căzut în mână și nu mi-a ieșit în cale niciuna dintre cărțile lui, pentru că aparent au fost foarte populare în anii ‘60 și ‘70 ai secolului trecut. Dar fiindcă tot am nimerit în vizuina iepurelui mulțumită editurii Publisol, am zis să-l încerc. Și i-am citit unul dintre romanele lui polițiste, Toporul de Argint, publicat pentru prima dată în 1964.

Nu-mi dau seama dacă făcea mișto de Karl May cu titlul pe care l-a ales (porecla personajului a cărui moarte trebuie elucidată), însă cartea e bine scrisă. Și, surprinzător, cu mult mai puțin “prăfuită” decât am crezut că va fi, după experiențele recente avute cu romanele lui Haralamb Zincă și Horia Tecuceanu. Chiar și la atâtea decenii distanță, se simte mâna de scriitor meseriaș în paginile ei — Leonida Nemțu e un povestitor plin de farmec și cu siguranță am să mai revin la scrierile lui.

Gunoieri din toate zările, uniți-vă!

Vezi Doamne, nu era îndeajuns că oamenii au o capacitate aproape nesfârșită de a produce gunoi prin propriile lor puteri. A fost nevoie să apară și niște unelte care să ducă această capacitate dincolo de orice limită.

Unelte care, e la mintea cocoșului, au fost “antrenate” majoritar pe gunoi că na, cât au scris unii precum Cehov ori Hemingway este doar un fir de nisip de pe plaja Copacabana.

Ne paște, cultural vorbind, soarta planetei pe care trăia WALL-E.

A fi și a face

Ceea ce este un om e împărțit în proporții variabile între daturi (e.g. naționalitatea) și alegeri (e.g. părinte). Drept urmare, individul nu se poate defini prin ceea ce este decât într-o oarecare măsură — mai mică sau mai mare, după cum iese împărțeala.

Dar se poate defini 100% prin acțiunile și abținerile sale. Prin ceea ce alege să facă sau să nu facă. Identitatea individuală nu este dictată de atribute, ci de verbe.

Perpetuu pendulează pendulul

Ce a fost va mai fi.

Ce este nu va mai fi.

Ce nu este va fi.

Ce nu este și va fi nu va mai fi.

Ce a fost va mai fi.

OF, nu SF

“Științifico-fantastic” este o sintagmă caducă. Și ar trebui actualizată, pe măsura timpurilor mărețe pe care le trăim. În această adevărată eră de aur a umanității de care ne bucurăm plenar, cu toate cele șase simțuri simultan (șapte, în cazurile foarte speciale).

Termenul cel mai potrivit este obscurantisto-fanatic.

Conținut greu de conținut

Până la apariția Algoritmilor Inevitabili, orice pârț putea să devină conținut.

După apariția Algoritmilor Irepresibili, orice rahat este conținut.

Progres, nu dumă.

Sulițe de gheață

Țurțurii sunt la propriu arme albe. Arme albe și transparente. Ceea ce, pentru niște picături de apă prinse în cleștele nemilos al temperaturilor hibernale, nu-i chiar puțin lucru.

În contextul potrivit, orice scursură poate deveni un instrument de ură.

“O zi ușoară!”

Am auzit zicerea asta în lifturile de prin corporații mai mult decât oricare altă vorbă. Mai mult decât “o zi bună” și “cu drag” la un loc. De ai zice că cine știe ce le fac bieților oameni rapacele, crudele și hapsânele corporații.

Și-mi aduc aminte de zilele de prașilă din satul bunicilor. Când ziua de muncă începea în zori de zi și ținea până spre scăpătatul soarelui. Dar al naibii să fie dacă îi ura vreun țăran altuia “o zi ușoară”. Că na, de unde să știe peizanii de acum o jumătate de secol ce chin e să se strice espressorul și să rămâi fără cappuccino sau cum e să ți se blocheze Teams-ul taman în mijlocul meeting-ului?

Lectura-vura (XIX)

I-am recitit după mai bine de 40 de ani pe Haralamb Zincă și Horia Tecuceanu. Editura Publisol le-a reeditat celor doi cărțile polițiste scrise în timpul ocupației comuniste și s-a învrednicit chiar să le scoată inclusiv în format ebook.

Dincolo de duhoarea socialistă care transpiră din paginile lor — pentru cei interesați de “farmecul” epocii, firește — nu e mare lucru de aceste cărți. Zincă a fost în mod cert un condeier cu mult mai multă vânǎ decât Tecuceanu (care scria la nivel de compuneri școlare), dar romanele amândurora au un aer la fel de vetust ca piesele de teatru ale lui Caton Theodorian.

O mătură, omăt, ură

A nins mult peste foștii Codrii ai Vlăsiei. Cred că sunt cel puțin 15 ani de când n-au mai fost zăpezi atât de mari în colțul acesta al Grădinii Maicii Domnului. Iar oamenii și-au cam pierdut obișnuința iernilor grele. Cele calde și uscate au devenit de mulți ani regula. Treacă-meargă un pic de fulguială, de scuturat în doi timpi și trei mișcări cu o măturică de pe parbriz. Dar dat cu orele la zăpadă, cu lopata? Nu, nu și iarăși nu.

Nu-i de mirare, așadar, că au ajuns să blesteme bestia de pufoșenie albă până și cei care se topesc după zăpadă. Dar aia de pe pârtie, nu asta care stă ca proasta grămadă pe străzile patriei, de n-avem noi unde să ne mai lăsăm mașinile pe avarie.

Grânduri (Șpalt 3)

***

Mi-ar plăcea să locuiesc pe o stradă care să poarte denumirea “Calamburului”. Caz în care ar fi nevoie și de adăugarea unui nou tip de arteră, pe lângă cele deja existente (alee, șosea, cale, bulevard etc.): strădania. Aș avea astfel adresa poștală pe Strădania Calamburului.

***

În goana după audiența plecată pe fenta interneților planetari, mass-media tradițională a devenit în ultimul deceniu o stație de amplificare pentru toți tâmpiții lumii. Tot ce se afla prin tenebrele societății, de la supremația rasei albe și până la pedofilie a ajuns nu doar sub reflectoare, ci și în spatele unor megafoane. Desigur, a contribuit masiv la asta și faptul că un oranjutan a ajuns președintele Americii în 2016.

***

Este teribil de nostim cum un basm scris de Hans Christian Andersen acum 200 de ani (Hainele cele noi ale împăratului) — care-i la rândul său inspirat de o poveste spaniolă medievală — e trăit astăzi pe viu de milioane și milioane de oameni. Aleasa, magnifica și preaminunata operă poate fi văzută doar de cei care nu sunt proști (vânduți, trădători ș.a.m.d.).

***

Luna plină și punga goală

Când prima crește, cealaltă descrește. Nu cred că e neapărat o relație matematică, dar sigur au o relație ele două. Observațiile empirice nu se înșeală niciodată, fiind monogame, asemenea guguștiucilor.

De unde și vorba, făcută celebră de Marin Preda prin gura lui Ilie Moromete: “N-am. De unde să-ți dau, dacă n-am?”

Stanca sta-n castan ca Stan

Stanca și Stan au probabil niște probleme masive dacă preferă să stea într-un castan. Dintre toți copacii, să-l alegi tocmai pe ăla care face fructe cu ghimpi, fructe ce au semințele ca niște mobilier traforat la ciocan de Piticul Barbă-Cot după ce și-a pierdut mințile, nu-i chiar de șagă.

Bine, asta dacă cei doi nu sunt cumva o coțofană și un coțofan de castan.

Oameni și câini

E o zicere atribuită lui Jim Rohn, “tăticul” speakerilor motivaționali americani (un fel de evangheliști mireni), că omul este media celor cinci persoane cu care-și petrece cel mai mult timp. Nu în ideea de medie aritmetică — doh! — ci în sensul că cei din jur îți modelează standardele, aspirațiile și comportamentul prin expunere repetată, normalizare și influență reciprocă.

E un sâmbure de adevăr în asta, dar aș argumenta că nu doar oamenii din anturajul tău te modelează, ci și câinii cărora le-ai făcut loc în viața ta. Și cu care ai împărțit o privire, o îmbucătură, o bucurie, o suferință.

Lectura-vura (XVIII)

Cartea gâștei (Humanitas, 2024, în traducerea Justinei Bandol) este un roman ciudat. Autoarea, Yiyun Li, născută și crescută în China comunistă (unde a făcut inclusiv stagiul militar obligatoriu în ceea ce este denumit cu o orwelliană ironie “Armata de Eliberare a Poporului” — știi tu, aia care a eliberat din viață niște mii de oameni în urma protestelor din Piața Tiananmen din aprilie–iunie 1989), a emigrat în a doua jumătate a anilor ‘90 în America și scrie în engleză.

Acțiunea romanului este plasată în anii ‘50 în Franța — deși o jumătate din eroina cărții (una dintre portocale, care nu poate tăia o altă portocală) petrece un pic de timp și în Anglia. Perioadă istorică în care războiul încă este extrem de prezent în viețile oamenilor, deși nu în mod activ, ci prin ce a lăsat în urma sa. Dar cartea nu este despre asta — eu am citit-o ca pe o alegorie despre motivația scrisului. Care poate fi un joc. O farsă. Orice.

Strunga oamenilor

Am în minte imaginea apocaliptic-distopică a tuturor oamenilor de pe Pământ, mânați de la spate și îngrămădiți într-un țarc. După ce au fost strânși de pe coclauri, cu burta mai mult sau mai puțin pusă la cale. Și lăsați apoi să-și câștige libertatea trecând printr-o strungă, unde pot fi mulși ori tunși, după caz.

Iar dacă-i clar cine-s păstorii și ajutoarele lor, deloc limpede este cine-i stăpânul sau cine-s stăpânii.

Așa și nu altminteri

Există întotdeauna o cale simplă de a rezolva o problemă. Exemplul clasic, Alexandru cel Mare și nodul gordian.

Dar arareori simplu este sinonim cu bun sau bine. Simplul adevărat e complicat.

Simțământul bate realitatea

“Simt că e așa” ar putea fi lejer epitaful de pe piatra de mormânt a civilizației umane. De când cu interneții planetari, fără filtre și plini de năzbâtii, simțămintele ce colcăie în om au ajuns să-i dicteze viața.

Se zice că Pământul e rotund, dar eu și mulți alții simțim că este plat. Se zice că omul a ajuns pe Lună, dar eu și mulți alții simțim că a fost butaforie și trucaj. Se zice că vaccinurile eradichează boli, dar eu și mulți alții simțim că le provoacă.

Realitatea-i K.O. Așa simt că e.

Starea de vine

Uneori, în viața de culegător de cuvinte, de potrivitor de propoziții, de frezor de fraze, simți când vine o carte. Un soi de neastâmpăr interior. Un tremolo în suflet. Un susur din adâncuri.

Iar cum fluturii-s deja antamați pentru alte daravele, starea asta este ceea ce aș numi “albine în stomac”.