Profesia: combinagiu. Ocupația: da.

Pe formularul vieții, ți se cere de cele mai multe ori să-ți declari profesia și ocupația. Fiindcă oror Statul Român trebuie să știe cu cine stă de vorbă — nu poți să te prezinți așa, în fața Lui, fără arborele genealogic, carnetul de vaccinuri vizat la zi tot de un organ al său și CV, prinse-n snop într-un dosar cu șină. (Ah, sunt nenumărate cazuri de cetățeni, cu diplome de studii false sau cu titluri academice false, aflați de jde ani pe statul de plată al aceluiași Stat Român? Teribil ghinion de neșansă, n-ai ce-i face!)

În ultimele trei decenii am avut mereu dileme privind aceste lubrice rubrici. Fiindcă profesia mea, conform studiilor, este aceea de jurist, dar profesia mea, conform modului în care-mi câștig pâinea, este de marketer (sau '“specialist marketing” cum zice la Codul Ocupațiilor din România). Iar ocupația a fost mereu aceea de scriitor.

Mfine. Altceva mi-a dat de fapt mâncărimi în condei: legiunile de oameni făr’ de ocupație din mica și vioaia noastră țărișoară. Oameni care nu lucrează, dar nici nu sunt înscriși în vreo formă de învățământ, să zici că măcar se pregătesc pentru ceva util în viitor. Și sunt vreo 4 milioane — peste 20% din totalul populației apte de dat cu sapa ori de plimbat mapa.

4 milioane de oameni ocupați cu diverse combinații, dintre cei rămași. Alte 4 milioane plecați peste mări și țări, în căutarea unei vieți mai bune.

Ai zice că România e în top 3 mondial al bunăstării, de-și permite atâta larghețe în irosirea singurei sale bogății veritabile.

Aceste cuvinte ne doare. Ne doare la bască.

I-auzi, ia!

“Dacă cineva poate să mă convingă, demonstrându-mi, că nu gândesc sau nu acționez cum trebuie, mă voi schimba bucuros. Căci eu caut adevărul, de care nimeni n-a fost vreodată lezat.”

Au fost scrise acum aproape 2000 de ani și-i aparțin lui Marcus Aurelius, fost împărat roman (Gânduri către sine însuși — Cartea a VI-a, paragraful 21, în traducerea lui Cristian Bejan, editura Humanitas).

Adică să nu urmărești să-ți impui punctul tău de vedere cu orice preț, ca un adevărat uinăr, și să devii un luzăr? Bre nea Marcu, ia nu mai trage tu atâta cu arcu’ — pune mâna și citește din viața și opera Domnului Nostru Donald Trump!

Pitica albă, pitica roșie

Lumea de astăzi este una a piticelor albe. Se arde intens, instantaneu, viral, sub ochii distrați ai mapamondului. Iar apoi urmează inevitabila prăbușire sub propria greutate. Cultura zilelor noastre nu cunoaște în esență decât două stări: incandescență sau inexistență.

În colțul celălalt al ringului, pitica roșie arde mărunt, econom, fără să rupă gura târgului prin nimic. Doar că poate face asta practic o veșnicie. Astrofizicienii spun că nicio pitică roșie n-a apucat încă să moară de bătrânețe — universul însuși este prea tânăr ca să fi văzut una stingându-se.

Într-o lume în care toți vor să fie stele, strălucirea e o chestiune de nuanță.

Arta și precizia

De ce n-o să facă mașinile niciodată artă? Din multe motive. De pildă, imposibilitatea de a echivala prin algoritmi experiența. Existența. Empatia.

Dar, poate cel mai important, pentru că arta presupune o dublă schimbare: în creator și în public. Arta dă foc la ambele capete ale fitilului. Și nu neapărat la modul de transmutație, à la Pavel din Tars. Cel mai adesea, în felul în care observa Heraclit că niciun om nu poate păși de două ori în același râu, pentru că nici râul nu mai este același și nici omul.

Chiar dacă output-ul unei mașini ar putea produce o schimbare în public, mașina ar fi exact aceeași de ambele părți ale executării comenzii PRINT. Zero schimbare, zero artă.

Doar o pianină mecanică, unde ceea ce se aude nu a fost creat, ci determinat.

Mai mult în curci decât des curci?

Dacă te uiți la un curcan înfoiat din profil, o să vezi că seamănă izbitor cu harta României. Deci poate curca ar trebui să fie simbolul plaiurilor carpato-danubiano-mamaiotice, nu oaia. Mai ales că este și un import american.

Oaia ne gâdilă pufos la sentiment: crăpăm ca niște eroi ce suntem, în ritmuri de baladă, împăcați cu soarta care se prăvălește peste noi ca o năvalnică ploaie de vară. Pe când curca ne spune adevărul alb-negru în față: ne holbăm buimaci la lume, dar ne și umflăm în pene, de parcă ouăm zilnic o faptă cât un Fabergé.

Să te uiți precum curca în lemne în timp ce umbli ca o curcă plouată prin viață nu-i defel de râsul curcilor — e un sistem de operare, perfecționat în două milenii de existențialism trăirist.

Străzile cu sens unic

Au rost în aglomerările umane, dotate cu asfalt, canalizare și trafic rutier. Bine, dacă sunt implementate cu cap — adică dacă “fac sens”, cum s-ar zice în limba sclifosână. Altfel, mai mult încurcă.

Dar cum de au ajuns ele să fie atât de frecvent întâlnite în relațiile dintre oameni? Că practic în zilele noastre sunt norma, nu excepția. Tehnologia? Lumea conectată 24/7? Societatea modernă, construită în jurul individului?

Treaba-i că circulăm pe străzile cu sens unic dintre noi ca să ajungem, nu ca să devenim.

Mirificul mirobolant

Mirobolant e un cuvânt cu desaga plină. Până să ajungă la sensul de “extraordinar” a fost un tip de fruct uscat asemănător unei prune — numit myrobolan în franceză — și folosit odinioară ca leac. Noël Lebreton de Hauteroche, un actor și dramaturg francez din secolul XVII, pornind poate de la faptul că acesta arată ca o pilulă, a dat într-o piesă de-a lui numele Myrobolan unui medic care vindeca orice cu niște pilule. Și cum pilulele acestea păreau de-a dreptul miraculoase, a ajuns și “mirobolant” să devină sinonim cu “prea frumos ca să fie adevărat”.

Iar cu inflația de mirobolant din zilele noastre nu știu, zău, ce-i de făcut.

Oile electrice s-au așternut la iernat

Am văzut Blade Runner cândva în a doua jumătate a anilor ‘80. Nu mai țin minte exact anul, dar îmi aduc aminte perfect senzația. Fiindcă pe atunci nu doar că trăiam într-o societate totalitară, dar aveam și vârsta la care filmul acesta îmi putea sfârâi carnea eului precum fierul înroșit în foc. Asta pe lângă faptul că este una dintre cele mai frumoase povești cinematografice din toate timpurile.

Motive pentru care am evitat să citesc Visează androizii oi electrice?, romanul lui Philip K. Dick de la care a pornit scenariul. Timp de vreo 40 de ani, iată.

Iar poveștile sunt cât se poate de diferite, deși au aceeași bază (sau mai degrabă acid). Și nu pot spune despre niciuna că ar fi mai bună decât cealaltă. Cartea este narativ mai complexă, dar și filmul este narativ mai bogat.

Este ca și cum ai mânca o felie de pâine prăjită unsă cu unt — contează pe care parte ai întins untul?

Ritmici pași mici

Omul nu e cangur și nici veverița nu e purice. Trebuie că există un motiv întemeiat pentru care pașii contează.

Cunoaștem de la dacii ăia denaturați de romani — prin pana exilatului la Constanța de Ovidiu — că gutta cavat lapidem (picătura scobește piatra). Cunoaștem pe de altă parte de la dracii ăia de comuniști care țin sub ocupație China continentală din 1949, că Marele Salt Înainte a adus zeci de milioane de victime și o infinitate de suferințe.

Pare limpede care-i rețeta frumuseților nesfârșite ale vieții. Sau poate sursa însăși.

Foaie verde de trifoi, am prizat un car cu boi

România ar fi putut să se numească lejer Antonomasia. Nefiind înzestrat de la natură pentru teoria și practica excepționalismului românesc, nu cred că este ceva specific nouă. Dar ca popularitate la noi, cu siguranță antonomaza vine imediat după diminutivare.

În Grădina Maicii Domnului.

Pe Piciorul De Plai.

În Buricul Pământului.

Pe Gura De Rai.

Locul 0 Din Lista Celor 7 Minuni Ale Lumii.

Iar întrebarea cea mai întrebătoare este dacă chiar am avut de ales noi ăștia, urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci. Sau antonomaza ne-a fost scrisă în frunte 3D, ca unor inorogi înhămați la jug ce suntem.

Odată timișorean, mereu timișorean

Am revenit după niște ani pe cheiurile Begheului, la o revedere de dragi oameni și locuri. Și am regăsit o Timișoară foarte faină. Pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, schimbată în bine. Dar, cel mai important, cu aceeași atmosferă cosmopolită și relaxată pe care mi-o aminteam dintotdeauna.

Încrengătura de nații și oameni din toate cotloanele țării și lumii a fost mereu ceea ce a făcut din Timișoara, Timișoara. Deși, la fel cum au rămas bucăți din vechiul bastion care apăra cetatea în vremea austriecilor, am întâlnit și bucăți din vechiul patriotism local cu “Timișoara, timișorenilor”. Or, pentru mine, timișorean a fost întotdeauna echivalent cu american — nu contează de unde vii și ce nație ești, contează doar să vrei să fii timișorean.

Și odată timișorean, mereu timișorean, indiferent pe ce țărmuri te poartă ale vieții baluri.

Celălalt rând avansează mai repede

E distractivă țopăiala între două benzi de circulație, două cozi, două posibilități. Distractivă pentru spectator, normal. Din perspectiva subiectului, îmi imaginez că este chinuitor.

Să te stăpânească impulsul, iar tu să nu ai nimic de comentat. Să nu-ți poți asuma o decizie infinitezimală din punctul de vedere al consecințelor. Să n-ai răbdare nici cât o vrabie, tocmai tu, ditamai animalul mamifer.

Fiecare om își poartă propria cruce, drept. Dar asta nu înseamnă că trebuie și să-ți pui cruce.

Periplu prin Periprava

Fiindcă “înainte era mai bine”, merită amintită din când în când oroarea care a fost ocupația comunistă a României. De pildă în lagărul de la Periprava, de pe brațul Chilia din Delta Dunării. La reeducare, la stuf și la moarte.

O cursă cu obstacole printre grozăvii.

Iar Periprava este doar un exemplu din genunea roșie. Nici singular și nici unghiular.

Un strop de recunoștință

Misecuvenismul acesta, care a ajuns să mâne de la spate mulțimile în ultimele 2-3 decenii, a făcut nenumărate victime colaterale. Poate cea mai ruptă la oase dintre toate, recunoștința — ajunsă o specie pe cale de dispariție în rândul ecosistemului uman de sentimente.

Când totul vine simplu, repede, abundent, convenabil și de-a gata, gratitudinea arde ca retina sudorului rămas fără mască. Se consumă ca o iubire veșnică de-o vară. Se stinge ca o ploaie de meteoriți.

Să ne oprim puțin în loc și să ne amintim un strop de vremelnicia noastră.

Câșlegile Paștelui

Duduie grătarele și curge pelinul în perioada aceasta cunoscută mai anțărț sub numele de câșlegi. Una dintre cele patru perioade lungi din an în care nu se postește și e liber la dulce — orice ar însemna dulcele cu pricina pentru cei născuți direct creștini în urma împreunării lui Decebal cu Traian.

Adică pentru românul din noi, cumpătat și deloc om al extremelor, dezmăț.

Lampa lui Ăla Din Ecran

Că lumea-i întoarsă pe dos, o cântă în gura mare toată floarea cea vestită, de la afoni la lipitori care se hrănesc din haos. Și nu-i nevoie de țambal ori de pian de piept ca să ne prindem în horă. Jucăm cu o inconștientă voioșie pe melodie.

Iarna nu-i ca vara și nici azi nu-i ca ieri. Când Aladdin găsea lampa fermecată în peșteră, freca o dată la ea cu simț de răspundere și hop! — apărea Duhul atotputernic. Care Duh era obligat să împlinească trei dorințe oricărui frecangiu.

Astăzi, tot omul are propria-i lampă fermecată în poznar, care aduce pe ecran o liotă de Duhuri, într-un scroll făr’ de sfârșit pentru dorințe făr’ de număr. Și ce de Duhuri, nenică! Influencerul trăirist, gurul îndumnezeit, politicianul amoralist, vraciul poleit — și câte și mai câți.

E atâta magie, că nici nu mai putem lăsa lampa din mână. E atâta frecangie, că nici nu mai e lampa noastră.

Blonde, brune și roșcate

Cea mai populară — dar și cea mai veche — băutură alcoolică din lume este o reflexie a societății umane.

Pentru că dacă stai și te uiți, în halba planetară există mai ales blonde și brune. Roșcatele sunt rare și, cel mai adesea, memorabile.

Cum era treaba aia cu “după chipul și asemănarea”?

Plămădire și pritocire

Plămădirea aduce în ființă ceva ce înainte era în neființă. Are nevoie de timp, are nevoie de prefacere, are nevoie de condiții fertile. Plus încrederea că, în cele din urmă, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla — iar tot acest proces, odată finalizat, poate fi luat de la capăt iar și iar.

Pritocirea ia ceea ce deja există și reclădește. Are nevoie de surse, are nevoie de procesoare, are nevoie de tipare. Plus certitudinea că, în cele din urmă, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla — iar tot acest proces, odată finalizat, va fi luat de la capăt iar și iar.

Scriitorul în suflet, carne și oase și scriitorul în silicon, unu și zero.

Viața la capsulă

Ubicua capsulă de cafea îmi pare că a devenit metafora perfectă pentru viața modernă. Cafeaua a fost cultivată, culeasă, prăjită, măcinată, precis cântărită și pusă în așteptare. Iar o simplă apăsare pe un buton îți aduce o ceașcă de cafea proaspătă, fierbinte, bună. Nu grozavă, dar bună. Și toată această poveste, la un preț aproape ridicol.

Merită prețul?

Lectura-vura (XXIV)

După niște ani-absență, Nemira a început să readucă în piață cartea electronică. Au început timid, cu un potpuriu de genuri, fără o logică aparentă. Dar am profitat să achiziționez câteva SF-uri din colecția Armada.

Prima lectură din lot, Lumii îi spuneau pădure, o nuvelă de Ursula K. Le Guin. Care are un fel aparte de a scrie SF — cărțile ei sună ca niște povești din bătrâni, spuse cu grai molcom de un moșneag la gura sobei, de unde se aude trosnind focul. Și asta chiar și atunci când temele sunt cu mize enorme (cum este colonialismul în această carte).

Citit, plăcut, recomandat.