Cui mă adresez?

Aceasta ar trebui să fie întrebarea primordială de la care să plece orice întreprindere (în sensul larg al cuvântului), indiferent cum se concretizează ea. Și e uluitor cât de rar se întâmplă asta în faza de cristalizare a intenției în ceva palpabil.

Mi s-a luat de câte ori am auzit refrenul cu “produsul nostru se adresează tuturor oamenilor”, în nenumărate limbi și cântat pe nenumărate voci. Serios, chiar tuturor oamenilor? Fiindcă știu exact un singur astfel de exemplu, în toată lumea asta mare: aerul. Și dacă asta ai de oferit, înseamnă că ești Maica Terra însăși.

Altfel, întotdeauna și pentru orice lucru publicul-țintă o să fie o nișă. Mai mare sau mai mică, în funcție de dimensiunea nucleului de oameni cărora le pasă de chestia respectivă suficient cât să sară în apă din barca denumită Status-Quo.

Flexiuni

Unele se fac la sală, celelalte la școală. Deși, în cazul celor din urmă, s-a cam fleșcăit trebușoara de atâta amar de vreme, că am dat-o deja în sarcopenie intelectuală în formă acută — nu mai lipsește mult să ne pierdem echilibrul și să ne frângem gâtul.

Simple amândouă, câtă vreme se învață forma corectă. Și nu se execută după ureche sau după cum îi vine fiecăruia pe chelie. Din fericire, doar pe unele le poți vedea în oglindă — pe celelalte trebuie să le cunoști. Iar la Miorița-n staul, ce se vede a fost mereu infinit mai valoros decât ce este pe dinăuntru.

Așa că flexionăm la marea artă doar ceea ce se poate scoate în față, la poartă.

72 de fire

“Nu am timp să” e probabil cea mai frecventă scuză pentru orice. De la făcut sport până la... nu știu, citit o carte? Învățat ceva nou? Dat un telefon cuiva cu care nu te-ai mai auzit de veacuri?

Și e absolut firesc, pentru că nimeni nu are “timp” — timpul este singurul care se are pe sine însuși. Dar oricine are 20 de minute într-o zi în care absolut toată lumea ține în mână câte un buchețel cu 72 de asemenea fire de timp.

Alene, timpul curgea

Sunt zile care vâjâie ca un tren de mare viteză prin peisaj. După cum sunt zile care se scurg precum untul de arahide la trecerea dintr-un vas într-altul.

Cred că pur și simplu timpul obosește uneori și se mai oprește să-și tragă sufletul pe marginea drumului.

Când se aliniază planetele

Piramidele nu sunt specifice Egiptului antic. Și alte civilizații au construit piramide (nubienii, mesopotamienii, aztecii, mayașii...), dar niciuna n-a făcut-o totuși la anvergura egiptenilor. Ce aveau ei și nu aveau alții?

Câmpia Nilului, extrem de fertilă, care producea mult mai mult decât aveau nevoie egiptenii. Asta însemna nu doar acumularea de avuție, ci și faptul că exista o populație relativ numeroasă care putea avea alte preocupări decât agricultura — meșteșugari, arhitecți, funcționari. Iar Nilul, dincolo de rolul de grânar al Egiptului, mai juca un rol la fel de important: acela de “autostradă” logistică. Blocurile de piatră din care erau construite piramidele puteau fi transportate cu ușurință, pe distanțe foarte mari.

Sistem centralizat de guvernare. Egiptul antic a fost o teocrație, în care faraonul era nu doar monarh, ci și zeu. Asta în timp ce în restul lumii, puterea politică era fărâmițată în orașe-stat care de cele mai multe ori se luptau între ele — darămite să mai construiască împreună proiecte întinse pe zeci de ani.

Geologia. Piatra, de la calcar până la granit, era disponibilă din abundență și se afla în apropierea Nilului.

Mână de lucru calificată. Piramidele nu au fost construite de sclavi, ci de “bugetari” — meșteri, calfe și zidari aflați cu toții în solda statului egiptean.

Acumularea cunoașterii. Între primele încercări de a construi piramide și cele de pe platoul din Giza se întind mai bine de 150 de ani. Informațiile și învățăturile s-au transmis de la o generație la alta, astfel încât o generație construia la propriu pe umerii înaintașilor.

Chiar dacă nu arată calea către acele stele de unde au venit extratereștrii care le-au construit, piramidele din Egipt sunt cu adevărat una din minunile lumii. O minune de aliniere a planetelor care nu s-a mai repetat niciunde altundeva.

Un ochi plânge, unul râde

Ar fi vesele dacă n-ar fi triste aceste vremuri ca de basm, când fosta cea mai mișto idee din istoria omenirii a încăput pe mânuțele unui bebeluș — nu rozaliu, ci portocaliu.

Mor de-a valma oameni în conflagrații iscate numai din dorința de a deturna atenția de la întrebări importante rămase fără răspuns, în timp ce beligeranții se întrec în meme pe rețelele sociale. Se șterge de pe fața pământului ceea ce mai fusese o dată șters de pe fața pământului în urmă cu doar câteva luni. S-a câștigat un război din prima zi — care război oricum nu este un război — deși acesta continuă de niște săptămâni deja. Se câștigă un război care nu este un război de unii singuri, fără să fie nevoie de sprijinul altora, oferit la spartul târgului și după ce s-a înregistrat o asemenea victorie măreață. Cei afectați indirect de acest război care nu este război, să pună mână de la mână ca să contribuie la securizarea navigației prin strâmtoarea pe care tipii cei răi o controlează. Conducerea tipilor cei răi a fost nimicită, iar ei au rămas cu zero aviație, zero marină și zero forțe armate terestre, însă așa-zișii prieteni ai noștri sunt prea lași ca să deschidă navigația prin strâmtoare și oricum nimeni nu are nevoie de ei — dar se va ține minte pentru totdeauna neimplicarea lor!

Flecăreală

Versiunea românească a englezescului “small talk” are destule variante. Unele asemenea cuvinte sunt atât de învechite încât aproape-s ieșite din uz (tăifăsuială), altele sunt cu circulație doar regională (procovanță).

Dar toate au în comun o nuanță peiorativă, care în engleză lipsește. Poate și din cauză că românul a avut întotdeauna treburi importante de realizat la scară planetară (buricul Pământului, de!), astfel încât snoba activități din acestea ridicole, neserioase și pleziriste. Nu ca britanicii, de par egzamplu.

Strania speranță a spițerului spiritist

Nu știu care este — dincolo de cum este — dar îmi place cum începe. Apreciez sâmburii de poveste plini de promisiuni de genul “For sale: baby shoes, never worn.” (cuvinte atribuite apocrif lui Ernest Hemingway).

Îmi par precum bobul de grâu rătăcit în tivul hainei lui Harbert din Insula misterioasă a lui Jules Verne.

“Repetă după mine”

Mă amuză ori de câte ori aud vorba asta, indiferent de tonul cu care este ea spusă. Fiindcă îmi imaginez lucruri. Cineva care repetă în spatele unor mine de grafit. Dincolo de un câmp minat. Așteptând să-i vină rândul după un mănunchi de mine de 0,5.

Despre mine, nici nu mai zic.

De la unu la infinit

Un text, un desen, un cântec — un infinit de manifestări creative. Cum știi când e vorba de hobby sau de artă?

Hobbyul îl practici pentru o audiență egală întotdeauna cu unu: tu însuți. Indiferent ce întreprinzi cu cele două mâini dibace și cu căpița de neuroni de deasupra lor, lucrul cu pricina nu e făcut niciodată cu intenția să fie văzut de o altă pereche de ochi decât a ta.

Arta presupune intenția ca lucrul creat de tine să fie văzut de mai multe perechi de ochi. Chiar dacă nu ai nicio idee câte vor fi în final — două, nouă sute, două mii sau nouă miliarde.

Arta înseamnă să vrei să-ți lași amprenta asupra lumii. Hobbyul, să vrei să-ți lași amprenta asupra propriei tale lumi.

Trepădușii primăverii

Imediat cum dă un pic căldura, își scot ghioceii boturile să clămpănească la soare și se părăsesc bârlogurile hibernale, apar în peisaj și trepădușii. Puși pe fapte mari — mărețe, chiar.

Dezghețul aduce nu doar ciripituri gureșe de înaripate, fericite că se învârte roata încă unui ciclu al naturii, ci și freamăte din partea veselelor ipochimene, dispuse la orice mizerie, oricât de măruntă, atâta vreme cât se învârte gologanul.

De aceea, primăvara încep nu doar campaniile agricole, ci și campaniile în presă. Foamea e mare și trebuie strâns oareșce cheag până bate iarăși la ușă haina iarnă.

Ia mai zi-le, domnu’ Geo:

“De parai și de cântec goi,

Plâng ziariștii cei lipsiți de voi.“

Lectura-vura (XXII)

Ca să-mi curăț papilele cititive după întâlnirea cu Petre Sălcudeanu, am executat la foc automat niște Georges Simenon.

N-am cercetat cu atenție subiectul, dar pare că Polirom a scos în limba română tot ce a scris belgianul cu Maigret, de la roman la proză scurtă. Cărți pe care, din fericire, a catadicsit să le publice și ca ebook.

Maigret și hoțul leneș, Taverna marinarilor și Maigret se înfurie sunt cele trei cărți citite în ultimele zile. Deși n-am fost niciodată fan al personajului (cum de altfel n-am fost nici al lui Poirot), am fost mereu fan al lui Simenon, scriitorul. Dincolo de ritmul absolut dement în care punea cuvinte în pagină, i-am admirat mereu meșteșugul de a scrie povești cu mijloace puține. Cel puțin în cărțile lui polițiste (nu i-am citit niciunul din romanele lui ‘literare’), Simenon avea harul de scrie foarte economicos — aproape lapidar.

E o plăcere să petreci 2-3 ore cu un Maigret. Și, la fel ca în cazul lui San-Antonio, avantajul este că uiți atât de rapid povestea, încât o vei putea reciti oricând cu aceiași ochi cu care ai citit-o prima oară.

Străveziul

Poate să te irite sau poate să te ațâțe.

Contextul creează mereu muzica.

Altă lume, altă țară

Când mă uit în urmă, îmi dau seama că generația mea a fost una norocoasă. A făcut școala într-o altă lume — un lagăr concentraționar cât o țară, aflată sub ocupație comunistă. Iar mai apoi și-a făcut studiile superioare sau a intrat în câmpul muncii într-o altă țară — și nu-i vorba doar de cei care au emigrat imediat după Eliberare, ci inclusiv de cei rămași. România anilor ‘90 este o țară străină față de România de astăzi.

Norocul și-l face omul cu mâna lui, dar uite că uneori ți-l mai face și istoria.

Spânul Inelelor

N-a avut și Nic-a lui Ștefan a Petrei norocul să se nască în secolul care trebuie. Ori în cultura potrivită.

Spânul în locul lui Sauron ar fi schimbat — via Hollywood — imaginarul colectiv al lumii like a boss. Spânul, dar și restul lighioanelor.

Ora de varză

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine a ajuns să mă agaseze ideea cu dansul ceasurilor înainte și înapoi cu câte un pas. Pot înțelege că au fost timpuri când oamenii erau mult mai legați de natură și când electrificarea lumii era abia pe la începuturi. Dar a trecut totuși cel puțin un secol de atunci.

Tradițiile și obiceiurile nu sunt bune pentru simplul fapt că vin din vechime. Sunt bune când relevanța lor este indiferentă la marșul timpului pe strada noastră cu sens unic.

Lectura-vura (XXI)

De numele lui Petre Sălcudeanu o să rămână probabil veșnic agățată scena de pe vremea când era ministru al Culturii, pe la începutul anilor ‘90. Abțiguit și cu chef de babardeală fiind el într-o seară, s-a luat de o femeie din minister, femeia a alertat presa și ziariștii l-au prins pe dom’ ministru cu prohabul deschis și socoteala pe-afară. Au vuit ziarele câteva zile, a fost demis și s-a terminat cu cariera lui politică.

Altfel, știam vag de el ca scenarist al unor filme de succes din timpul ocupației comuniste (Cu mâinile curate, Toamna bobocilor). Dar nu i-am citit niciuna din cărțile polițiste — și a scris vreo 15 cu un personaj numit “Bunicul”.

Iar dacă tot am deschis balul, am zis să văd cum scria fostul ministru Șliț. Măgăreața a căzut pe Bunicul și păcatele lumii, roman a cărui acțiune se petrece în Bucureștiul anului 1940. Și pe care m-am chinuit serios să-l termin. Petre Sălcudeanu scria prost, execrabil de prost — de la personaje, dialoguri și până la intrigă, n-am găsit nimic care să fie măcar decent și să nu mă irite. Însă cel mai enervant pe parcursul lecturii a fost faptul că omul nu scria prost la modul simplist (à la Horia Tecuceanu), ci scria prost la modul pompos. Bleah!

Turbata făptură

E o mare figură. Face spume la gură și spurcă tot ce aburcă. Însă, pe fond, e un suflet blond. Face spectacol doar pentru oracol. Și nu din răutate, ci din lipsă de greutate.

Făptura turbată, de domnii-i lăsată — lângă ușă, afară pe tușă.

Și dacă

...am înțeles noi greșit? Și nici pomeneală de Grădina Maicii Domnului — ci, de fapt, este vorba de Grădina Macii Domnului? Domnul fiind, bineînțeles, traficant vestit de opiu. Motiv pentru care și Miorița noastră cea de toate zilele paște la modul pasiv-agresiv, nevrotică și depresivă, precum în balada omonimă.

Nu-i așa că vine de se leagă totul mult mai bine?

Șpagă la librărie

Nu-i un secret probabil decât pentru cei ce tocmai au ieșit din comă după 35 de ani că în România de astăzi se citește infinitezimal de puțin. Sistemul de învățământ de sorginte sovietică pe care l-am avut în timpul ocupației comuniste a țării a fost de atâtea ori reformat și răs-reformat după Eliberare, încât s-a făcut una cu țărâna. Și am ajuns astfel ca analfabetismul — atât cel funcțional, cât și cel pur și dur — să afecteze mai mult de jumătate din populația trăitoare pe aceste meleaguri.

Îmi amintesc cum, în ultimii ani ai ocupației — când mai era doar uite atâtica până la apariția Omului Nou și până la avansarea de la societatea socialistă multilateral-dezvoltată la societatea comunistă perfectă — cărțile ajunseseră marfă de contrabandă. Prin ‘87-’88, când a apărut Shogun în română la Editura Univers, se dădeau șpăgi mari la librari ca să poți pune mâna pe un volum, iar pe piața neagră se vindeau cu de 3-4 ori prețul din librărie.

Omul românesc al zilelor noastre pur și simplu nu poate duce cu mintea așa ceva.