Petulanta personalitate privind provocator părerologii

Se rostogolesc opinii de zici că ele sunt cele ce au stat la baza denumirii de rock-and-roll. Nici nu s-a născut bine subiectul, că uliii au și făcut roată în jurul cadavrului în devenire.

Unul știe cine-i de vină, altul prevăzuse de mult că aici o să se ajungă, iar celui de-al treilea i s-a revelat că totul e o făcătură. Toți au surse solide. Niciunul n-are măcar vreun dubiu vag. Și fiecare se întreabă cum de li se permite celorlalți să aibă asemenea păreri idioate — n-ar trebui interzise prin lege?

Iar dacă mai apare vreun fapt care nu cadrează în peisaj, cu atât mai rău pentru acesta. Tâmpitule, trebuia să fi venit la timp, când încă se împărțeau convingerile! Tu nu vezi că toate locurile sunt ocupate și verdictele date, ești chior sau doar răuvoitor?

De pe margine, libertatea zâmbea știrb.

Părul de găină și pielea măciucă

Onofrei de Apoi era un efeb bine încleiat, cu părul de găină și pielea măciucă. La ceafă era prevăzut cu un mâner de care se putea ține oricine, cu condiția să-i fie rudă până la gradul patru inclusiv nași de divorț și cumetri cu centimetri.

Dimineața, Onofrei își presăra colb în cărare și se pieptăna pe-o coastă, până când toate firele de păr mustăceau sprâncenate. Pielea mai întâi o scutura de cucuie, iar în al cincilea rând o îmbrăca pe dos, cu șocurile electrice spre inimă. Astfel pregătit, putea să parcurgă aproape orice sentiment, de la fî la zât!

Într-o joi ca o zi de duminică zisă și “a orbului”, freza i-a depus un bou în buzunarul de la pieptarul pe care nu-l îmbrăcase niciodată. Onofrei l-a scărpinat între coarne cu gesturi distrate, din care cauză boul s-a depresurizat. Din el a ieșit un cucui de sex revoltător, care l-a strigat pe numele mic și i-a cerut cu împrumut fruntea până la chenzină.

Onofrei de Apoi a fost acordeon, motiv pentru care s-a restrâns provizoriu în bărbie. Până în toamna patriarhului, cucuiul l-a ocupat în întregime, a început să bea apă de ploaie și să primească sub streașină păsări călătoare.

Pe Onofrei îl mai apuca uneori de mâner și-l scotea la plimbare, cu părul în jos, să nu se ouă în public ca ultimul om de mai apoi.

Dacă tot am deschis balul, hai cu spitalul!

Orice fleac poate deveni o chestie teribil de importantă. Trebuie doar să nimerească sămânța în brazda cerebrală potrivită.

Ai băut un pahar, deci poți să te faci mangă. Te-ai făcut mangă, n-ai decât să fondezi asociația alcoolicilor. Ești alcoolic, dar și mai bine decât să-ți bei mințile este să ți le faci pulbere cu diverse prafuri.

Și singurul vinovat este, desigur, primul dans. Celelalte au fost doar consecvente.

N-o lua personal, măi dragă

Dacă cineva se jură că nu e nimic personal în timp ce-ți înmânează o sentință, acel cineva știe foarte precis unde se află în eul tău chakrele durerii. Nu apasă ca blambetele, la întâmplare. A studiat topografia, a făcut măsurătorile, a venit cu instrumentele potrivite. O să-ți vină răul ca turnat.

După care tot cinevaul cu pricina îți explică și în ce parametri trebuie să reacționezi. Discret, rezonabil, fără să faci vreo scenă și, mai ales, fără să-i produci vreo încrețitură în marea-i interioară. Că una e să ți-o iei tu în freză și cu totul alta este să i se bată lui obrazul.

Prima e o chestiune principială. A doua, un mârșav atac la persoană.

Am luat la cunoștință de neființă

Când te pune un organ al horror Statului Român să iei la cunoștință, e ca și cum ți-ar da el, Statul, în scris că ești pe barba ta. Fiindcă el, Statul, nu există cu adevărat — este doar o ficțiune pe care în mod foarte real o plătești în fiecare lună ca să nimic.

Cade tencuiala? Păi deci belește ochii. Se surpă podul? Păi deci vezi pe unde treci apa. Te înghite o groapă din șosea de la jante până la antena radio? Păi deci grijă mare pe ce drumuri conduci.

Important este să existe undeva o hârtie din care să reiasă că ai luat cumva la cunoștință. Că știai ce te paște, iar tu ai ales să paști. În staul la Miorița, odată adusă la cunoștință, nenorocirea devine o chestiune personală, de responsabilitate individuală. Și oricum ai fost prevenit, deci dacă erai un cetățean salon, ai fi putut să te naști în altă parte. Că uită-te și tu, numai probleme cauzezi.

E drept că dacă pățești ceva, se deschide imediat o anchetă. Și se caută în draci hârtia. Iar dacă ai luat la cunoștință, problemă rezolvată: toată lumea răsuflă ușurată până la următoarea dată de plată a salariului.

Nu poți fi tu mort pe cât poate fi Statul de viu, băi cetățene!

Semnul de carte și semnul de tine

Pentru orice cititor, gestul e aproape reflex. Pui un semn și închizi cartea. Doar că nu-i niciodată clar pentru ce anume. Să știi până unde ai ajuns sau să știi de unde trebuie să începi când revii?

Și-apoi, cum pui un semn și la cine erai tu când ai închis cartea?

Existența explicațiilor explicată expletiv

Orice poate fi explicat printr-o explicație. Și, de multe ori, explicația explică fără să explice nimic.

Fiindcă, na, lucrurile trebuie privite în context. Iar contextul, la rândul lui, depinde de împrejurări. Care împrejurări sunt, după cum bine se știe și se cunoaște, cele ce au dus la situația de față. Și nu se poate nicicum ignora situația de față când se analizează împrejurările, deoarece se pierde din vedere contextul. Și nimic nu e mai important decât acesta.

Dragi viței și vițele, poarta nu e nouă, ci doar mai recentă decât cea veche.

Popcorn și floricele de porumb

Americanul, cu pragmatismul duduind în vene, a auzit boabele de porumb pocnind și a zis “popcorn”. Românul, privind probabil duios și cu siguranță flămând în ceaun, a mârâit că ce naiba s-a întâmplat cu mămăliga lui, fiindcă acum arată precum niște floricele pe câmpii.

Și e doar vina transhumanței, bat-o vina s-o bată. Că după mii de ani, i s-a prins omului românesc de gene precum scaieții de blana mioarelor. Așa că de-aia mai zăbovim un pic colo, ne abatem puțin pe dincolo, ne mai uităm la un picior de plai, mai fezandăm o gură de rai.

Românul nu s-a născut poet, s-a transhumat poet.

Să nu zic că nu mi-ai spus

Iubim cu toții sirenele și sireneii care strigă “PERICOL!” în timp ce secretă, precum caracatițele cerneală, speranța secretă că n-o să le strici plăcerea salvându-te de la pocinog, nu-i așa?

Pe lângă medicul de familie, avocatul și meșterul casei, orice om are nevoie de câte un cârd de avertizori prin bătătură. E ca și cum ai avea o plasă de plase de siguranță, dispuse oricând să-ți dea plasă.

Nu că n-am trage și noi propria speranță de coadă: gălăgie cât încape și cât îi țin bojocii. Fiindcă fără nino-nino e doar un act de prezență (de spirit, pentru cine are). Cu nino-nino, e deja ceva legendar.

Într-un anume și foarte particular fel, este fix ca la balamuc: ba la muc, bal amoc.

Ar fi adevărat dacă ar fi frumos

“Prea frumos ca să fie adevărat” e o vorbă de dânșii inventată. Fiindcă noi, ceștilalți, credem fără nicio dificultate toate basmele în care apărem deștepți, cumsecade și nedreptățiți de soarta cea nașpetă. Nu răsună nicicând vreun clinchet de clopoțel care să anunțe că ar fi ceva suspect cu atâta amar de frumusețe adunată într-un singur om și o unică persoană.

N-am ratat ocazia, am avut principii. N-am fost proști, am fost prea buni. N-am greșit drumul, ne-au pus alții indicatoarele de-a-mboulea. Și nici nu suntem invidioși pe succesul altora, doar ne doare profund — ba uneori chiar procur — strâmbătatea din lume.

Iar dacă adevărul ne iese totuși în cale cu tricotaje tatuate direct pe epidermă, să facă bine să treacă pe partea cealaltă a bulevardului. Nu se cade să apari în lume cu fața aia.

Profet frumos și galileană cosânzeană

Vine un moment în viață când ți se spune că ești prea mare ca să mai crezi în povești nemuritoare. Că nu există zmei, fete de împărat, cai care mănâncă jăratic, apă vie ori tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. După care te duci la școală și dai piept cu ora de religie.

De unde afli că viața fără de moarte este totuși posibilă, doar că nu-i pentru fieștecine. Că apa vie poate fi cu adevărat vie, însă numai atunci când este botezată apă sfințită. Și că de fapt ar fi undeva o împărăție, dar sunt mari dificultăți cu accederea. Iar împăratul n-are de dat pețitorilor mâna mezinei, ci trupul și sângele singurului său fiu.

Prea mare pentru povești, prea mic pentru îndoieli.

Ești de belea, balama!

Aș putea jura că nicio balama, niciodată, n-a apărut în vreo prezentare a unei locuințe scoase la vânzare. Umila și banala balama, cea fără de care casele n-ar avea uși și ferestre, ci capace.

N-o vezi, n-o simți, n-o știi. Tace și face treaba pe care trebuie să o facă. Până când începe să scârțâie.

Aș putea jura că există oameni de genul acesta în orice grup social. Omul care rezolvă fără să promită marea cu sarea. Omul care nu umblă cu cioara vopsită. Omul care împacă și capra, și varza. Iar când nu mai poate, mirare mare. Că doar până acum totul mergea strună.

Auzi la el, nu mai poate! Și noi ce facem, pornim ca Păcală prin lume, cu ușa-n spinare?

Pusul bine

Când ai pus ceva bine, știi că poți să te duci să te culci liniștit. Pe o ureche.

Cevaul cu pricina e atât de complet și de desăvârșit în siguranță, încât dispare chiar și de pe propriile-i radare. N-o să-l mai găsești decât cu totul și cu totul accidental, dar măcar ai cugetul împăcat: e bine.

Și nu binele contează?

Omul și sexul

Un om, doi oameni. Genul substantivului: masculin. Deci la români omul nu poate fi decât un el. Adică un bărbat. Omul nu poate fi o femeie, deși nu-l împiedică absolut nimic să fie un animal.

O femeie poate fi cel mult o persoană. Dar o persoană nu e în mod necesar un om. De exemplu, o societate comercială este o persoană. Pe de altă parte, chiar dacă ea însăși nu este un om, nimic nu oprește o femeie să aibă un om al ei. Nici măcar nu importă că acesta se dovedește a fi de multe ori o brută.

Așadar, omule, deși mărimea nu contează, uite că e groasă. Neam dat dracului, zău!

Prospețimea răcoritoare și calmantă

Mai nime-rar-ești în viață peste câte un om care nu vrea să te convingă de nimic. Nu ține morțiș să-ți demonstreze că te duce capul doar până la prima trecere de pietoni, unde trebuie să-ți explice el cum devine cazul cu zebra. Și nici nu are în mânecă o soluție pentru problema pe care nici măcar nu știai că o ai. Genul de om dotat cu o pereche de urechi pe care nu-i este rușine să le folosească extensiv.

Și nu că te lasă doar pe tine să te desfășori. Are și el lucruri de zis. Dar dacă nu știe, nu știe, fără ca asta să ducă la prăbușirea civilizației așa cum o cunoaștem. Iar dacă nu sunteți de acord, puteți să mai stați la taclale, fără arme de distrugere în crasă scoase pe masă.

Oamenii care conving nu sunt oamenii care vor musai să te convingă.

Dacă ar fi avut calul poală

Ce de lucruri nemaipomenite am fi făcut dacă împrejurările ar fi fost așa și nu pe dincolo! Ogoare am fi treierat, fabrici am fi industrializat, artă am fi imortalizat. Dar n-am avut când, n-a fost cu ce, n-am avut pe cine. Mereu ne-a lipsit uite atâtica.

Că în rest eram în pole position pentru fapte mărețe. De vreo două mii de ani, așa.

Ce poala calului să fie oare cu noi?

Bătrânețe fără tinerețe

Există o specie aparte de oameni care ajung la senectute fără să fi fost vreun moment tineri. Au avut pur și simplu doar un număr mai mic de ani cândva.

S-au născut direct cu mintea cea de pe urmă. Și s-au ferit de curent încă de pe vremea când erau niște plozi neînțărcați. Plus că n-au făcut nicio boacănă de poveste, n-au pierdut nimic important și nici nu s-au îndrăgostit prostește de cineva ori măcar de ceva.

Dar asta nu-i împiedică să predea de la catedră lecții pline de miez din materia obligatorie “Lumea și viața de ieri și de azi”. Au o vârstă, deci sunt profesori titulari, cu titlul științific de oracol la teșcherea. Și se uită cu dezaprobare la toți zăpăciții și descreierații imberbi care se aruncă înainte fără să știe ce-i așteaptă, se fac de râs, o iau de la capăt și nu învață niciodată ce se cade și ce nu.

Tineretul din ziua de azi nu mai e ca pe vremea când n-au fost ei tineri niciodată.

Urlând indiferenți la lună

Măcar dacă...

Dacă măcar ar fi o soluție...

O soluție ar fi dacă măcar...

Sau, mai bine spus, dacă mă car ar fi o soluție.

Românii românioși din România româniilor de astăzi.

Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par

Ar trebui să scrie asta și pe oglinda din baie. Fiindcă uneori uiți că de acolo nu te privește un dușman.

Deși, după felul în care îi măsori toate cele cu șublerul, ai zice că aveți de-o viață ceva de împărțit. Nimic nu-i treci cu vederea. Ce-a făcut, ce n-a făcut, ce putea să facă dacă-l ducea capul și nu era o buruiană bună de plivit. Pentru alții se mai pot găsi oareșcare circumstanțe atenuante, dar în cazul de față nu se pot găsi decât din cele agravante. Și, bineînțeles, încă o vină.

Iar apoi ieși în lume, nutrind în fiecare zi speranța că astăzi o să fie ziua aia când n-o să ți-o iei în barbă.

Cutia cu cabluri

Probabil că nu există locuință modernă în care să nu fie măcar una. Pentru că sunt decenii deja de când electronicele ne-au cucerit viețile. Și ni-i greu să ne despărțim de cablurile vechi. Păstrăm legături cu aparate demult dispărute fiindcă nu putem admite că unele posibilități au murit definitiv.

Cutia cu cabluri e precum o agendă telefonică în sârme și mufe.