Categoricii

Nu-i așa că-i iubim cu toții pe oamenii sentențioși? Nu mai mult decât se iubesc ei pe ei înșiși, normal — dar după persoana lor, de la locurile 11 în jos, sigur urmăm noi. Și cum ai putea să nu iubești autorii de enunțuri emfatice, care-ți livrează cuminecături verbale cu certitudinea cu care poștașul sună întotdeauna de două ori?

Avem o singură viață și trebuie să ne bucurăm de orice binecuvântare ieșită în cale. Categoric!

Verba volant, scripta manent

Și ce dovadă mai bună să avem decât românii înșiși? Un popor eminamente oral — că na, buchiile a fost, este și va fi grele — fără pic de aplecare către cuvântul scris.

“Hai să vorbim” e laitmotivul nostru național, indiferent de tipul contextului (profesional, personal, familial). Nu există și pace “hai să ne citim” — “dă-mi pe mail” care se aude prin mediul corporatist își are geneza în nevoia de acoperire a fundului, nu în aceea de desfătare cu textul scris.

N-avem operă și nici arhive s-o adăpostim (iar “arhivar” e aproape o înjurătură). Dar ne rămâne totuși satisfacția că manele manent.

Șugubăț. Ghiduș. Poznaș.

Trei cuvinte care sună a profesiune de credință. Sau măcar a slogan. Ori a poveste ascunsă printre litere.

Cine n-a avut un băț să se ferească de rinocerii de la duș, și-a găsit nașul.

Lectura-vura (XXIII)

Cine a crescut cu Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru musai trebuie să citească repovestirile mitologiei grecești scrise de Stephen Fry — Mythos, Eroii, Troia, Odiseea. Editura Trei le-a scos pe toate patru în română (prima în traducerea Luminiței Gavrilă, iar restul în traducerea lui Radu Paraschivescu) și, spre cinstea ei, a izbândit chiar să publice trei dintre ele în format ebook. Adevărat, Mythos există și în format PDF, dar la fel de adevărat este că “PDF” și “ebook” sunt antonime.

Fry scrie absolut delicios, iar cărțile pot fi citite în orice ordine. Deși, dacă tot ne apropiem de lansarea mega-producției lui Christopher Nolan, poate că Odiseea e un bun început.

Cei ce le-au dat nume

Ibanez este unul din principalii producători de chitare din lume. De fapt, după Fender și Gibson, ei ar cam fi pe locul trei — și abia în urma lor ar veni PRS și Yamaha (cel mai mare producător de instrumente muzicale din lume).

Deși sunt cunoscuți în special pentru chitarele electrice, Ibanez fac de multe decenii deja și excelente chitare acustice. Ceea ce mi s-a părut mereu nostim la ei este că, în ciuda numelui cu sonorități spaniole, sunt de fapt o companie japoneză (la fel ca Yamaha), fără niciun fel de legătură cu Spania. Drept este că a existat în secolul XIX un lutier spaniol, Salvador Ibañez, care a înființat în Valencia un atelier ce a produs chitare până pe la jumătatea secolului XX. Divizia de instrumente muzicale a unei rețele locale de librării a început să importe în Japonia chitare Ibañez după Primul Război Mondial și cum în vremurile acelea produsele japoneze erau ceea ce sunt astăzi produsele chinezești (copii ieftine și proaste — însă multe), n-a trecut mult până să producă propriile imitații. Inițial, chitarele Ibanez se numeau chiar Ibanez Salvador, apoi a rămas doar numele Ibanez, dar cu transliterația în japoneză a pronunției spaniole (e-baniizu). Abia în anii ‘80 au trecut la pronunția englezească (aibanizu), așa cum îi știe lumea astăzi.

Încă un prilej să ne scoatem pălăria în fața lui Adam, cel care a creat un nume pentru toate viețuitoarele Pământului.

Fluieratul în biserică

Fluieratul e cu eoni mai vechi decât orice credință de pe Pământ. De fapt, cred că este mai mult ca sigur al doilea lucru inventat de om, imediat după mersul pe jos. Adică să stăm nițel și să judecăm, punându-ne în opincile strămoșului nostru: tocmai ce ai descoperit mersul agale, păsărelele ciripesc, dinozaurii pasc, soarele strălucește — păi să nu-ți vină să fluieri, cu degetele opozabile înfipte în proto-chimirul pe care-l porți la brâu?

Doar că de la un moment dat încolo, sacrul a intrat în depășire și a lăsat cu mult în urmă profanul. Și odată cu sacrul, a venit sacrificiul. Apoi sacerdotul. Și în cele din urmă, sfântul lăcaș. Adică, pe scurt, birocrația teocratică.

Așa că omul, vrând-nevrând, a început să fluiere a pagubă. Dar nu în biserică.

Deschis. Cu dichis.

E o linie foarte fină pe care faci echilibristică în viață: cât de deschis ești ca om la nou. Între “nimic din ce-i omenesc nu îmi este străin” și “vechi sunt toate” se întinde un întreg univers.

E bine să ai filtre — nu pentru a nu fi luat de fraier de profitori, asta-i inevitabil și diferă doar severitatea pagubei înregistrate, ci pentru că înseamnă că ai principii. Că doar nu ești un fir de praf, purtat de vânt de colo-colo.

Dar nici filtrele astea nu trebuie să le ții prea îmbâcsite. Fiindcă ajungi să te trezești că nu mai trece nimic de ele. Și o să-ți trăiești viața ca un tramvai.

Deschis. Cu dichis.

Rezultatele care contează

Au fost anunțați câștigătorii la concursul de împrejurări. Sunt aceiași de data trecută, când concursul nu s-a mai ținut, din motive de vreme.

Lenea e un antrenor de talie mondială.

Niște țărani. Niște șnapani.

Coana Istorie are un simț al umorului bizar. Când a trecut peste țară buldozerul cu turelă al ocupației comuniste, țăranul român a fost cel mai lovit de soartă. Nu doar numeric (România era o țară eminamente agrară în 1945), ci mai ales prin drama pământului luat cu japca. Pământ pe care țăranul îl avea de atât de puțin timp, încât abia se obișnuise de o generație să folosească adjectivul posesiv în relație cu acesta.

Iar ca adevărați uzurpatori, comuniștii ne-au trimis pe toți la talpa lumii și, la scara universului uman, ne-au transformat pe toți în niște țărani în doar 45 de ani.

După Eliberare, tot țăranii români — noii țărani — au încasat-o plenar. Doar că de data asta în sens invers, la împărțeala ogoarelor, întreprinderilor și uzinelor de stat (“tot pe loc, pe loc, pe loc!”), care făceau planul cincinal în trei ani jumate. Împărțeală făcută să fie rea ca să nu fie bună, tocmai de rudele și prietenii celor cu japca din urmă cu jumătate de veac — adică de niște șnapani.

Țărani contra șnapani e un meci de fotbal la care rezultatul se cunoaște încă de dinainte de inventarea fotbalului.

Grânduri (Șpalt 4)

***

O primăvară crudă este o primăvară târzie. Cu dat jos cojocul iernii însă păstrate două cojocele unul peste altul, cu copaci care înfrunzesc greu și înfloresc încă și mai timid, cu fluturi figuranți și berze bezmetice.

***

Ironic cum a aflat omenirea că este la strâmtoare tocmai de la o strâmtoare.

***

“Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti” sunt fie niște vorbe profund profetice, fie niște vorbe profund prostești.

***

Tovarășii plăcerii

În ciuda milioanelor de victime, comuniștii n-au fost un cult al morții, ci unul al plăcerii. Lupta de clasă propovăduită de Marx și implementată de Lenin a fost un simplu pretext pentru a pune laba pe avuțiile acumulate de generațiile care i-au precedat. Vile, palate, terenuri de vânătoare, opere de artă, bijuterii și nestemate, conturi bancare discreționare — au devenit cu toatele “bunuri ale întregului popor” în beneficiul exclusiv al unei mâini de nealeși.

Comuniștii nu au fost tovarăși nici măcar între ei. Singura lor tovărășie a fost cu îmbuibarea fără limite și hedonismul fără opreliști.

“Povestea se scrie singură”

Este foarte posibil să mă aflu în cercurile greșite (existențial vorbind), dar n-am întâlnit până acum o astfel de poveste. Cele mai complexe viețuitoare de pe Terra nu se nasc singure și au nevoie de aproximativ nouă luni pentru a vedea lumina zilei. Poveștile nu sunt vii per se — deși unele vor trăi cu siguranță veșnic — însă pot fi uneori chiar mai complexe decât viața însăși.

Singură, niciodată. Singulară poate.

Stoguri, steaguri, stagii

Claie peste grămadă, strângem lucruri pe care le folosim poate niciodată înainte să le aruncăm. O risipă de resurse și energie fără precedent în istoria omenirii — mai să le dai dreptate celor care susțin că civilizația modernă produce în primul rând gunoi și abia apoi orice altceva. Pare că nu e niciodată destul, mereu se poate mai mult.

Și cel puțin ipocrizia chiar nu este niciodată suficientă, fiindcă în același timp evoluăm în public sub stindarde care de care mai pompoase. Eco, verde, natural... Eticheta e mai puțin importantă decât ceea ce semnalizează fațada pavoazată. Cheia este să-ți pui în profilul rețelei sociale că susții drepturile animalelor, genul de polenizare practicată de albinele dacice și nașterile “ca pe vremea bunicilor noastre”.

Drept este că că ne-am depășit cu aplomb calitatea de învățăcei, demonstrând cu vârf și îndesat că avem pregătirea necesară. Temeinică, adevărată, solidă. Obținută în două ședințe de cursuri online, din ani diferiți și deloc consecutivi. Plus niște tutoriale video de pe canalul ăla șmecher de pe YouTube și vreo trei live-uri pe TikTok de la Guru Deceneu (sau oricum, frac-su).

Suntem bine și vom fi chiar mai excepțional decât atât.

Sperioase păsărele pe sub freze se adună

Tot omul are propria-i colecție de grauri la mansardă. Și zic de grauri doar pentru că iubesc zburătoarele — altcumfel, poate fi vorba de gărgăuni, pitici, idei crețe... lista-i fără de sfârșit. Însă omul cu condeiul, asemenea celorlalți membri ai sindicatului Ars Gratia Artis, beneficiază în plus și de un set de grauri aparte. Aparte în sensul că-i ciripesc chestii cu dedicație sub rădăcina firelor de păr din creștet (pentru cine mai are).

“Nu sunt în stare să scriu nimic ca lumea.” “N-o să citească nimeni cartea asta.” “Trag ca boul, degeaba.” “Acest paragraf este cu siguranță cel mai prost paragraf pe care l-am scris vreodată.” “Nimic nu se leagă în textul ăsta.” Și încă vreun catralion de astfel de ciripeli dramatice, dure, definitive.

Nu există meșteșugar în litere care să nu le fi auzit aproape în fiecare zi binecuvântată în care s-a așezat la masa de scris. (Și fii fără teamă: zilele de scris care torc mulțumite precum o pisică sunt urmate invariabil de zile în care graurii supracompensează.) Nu am idee dacă le poți face să tacă prin alcool sau substanțe — nu sunt consumator și chiar dacă aș fi, nu aș încerca. Nu de alta, dar eu vreau să fiu 100% prezent când scriu, în ciuda graurilor de la mansardă.

Așa că nu am o rețetă, am doar un gând: și ei sunt parte din întregul proces. Bună, rea, Dumnezeu știe. Știu doar că sunt niște păsărele sperioase — te lasă-n pace dacă-ți vezi de treaba ta. Iar treaba ta, ca scriitor, este una singură: să pui cuvinte în pagină.

Am bâț

Cea mai supraevaluată trăsătură de caracter: ambiția. Dorința fierbinte de a avea, de a obține, de a parveni. Ambițul nu-i același lucru cu aspirația, ci cu lăcomia. Fiindcă fundamental este despre posesie, nu despre năzuință.

Ai bâț, ai probleme. Fii și însușește-ți-o!

Mai ușor cu mai ușorul

Omul nu-i un fulg de nea. N-are nevoie de menajamente și cupole de sticlă. Fiindcă nu degeaba se află în vârful evoluției vieții pe Pământ.

Dar de vreo 20-30 de ani e în plină desfășurare o cursă globală sub stindardul “să facem omul legumă”. Să nu cumva să-și ciufulească vreun neuron. Să nu miște un deget. Să nu-l deranjeze cum cade accentul pe un cuvânt. Ori umbra unui gând peste fire.

Să fie greu, ca să nu fie rău.

“Papa Leon este slab în ceea ce privește criminalitatea”

Nu mai există nicio umbră de îndoială. Trăim în cele mai neroade timpuri cu putință.

Fiecare gogomănie este inexorabil urmată de o gogomănie și mai mare.

Haosul și incertitudinea

Ca orice făuritor de artă, și scriitorul trebuie să aibă o toleranță extrem de ridicată la haos și la incertitudine. Fiindcă actul de creație textuală este orice numai liniar nu. “Brownian” ar fi probabil adjectivul cel mai potrivit să descrie mișcările permanente și dezordonate — dar niciodată anapoda — ale condeiului, între primul cuvânt și punctul final.

De fapt, parcă “toleranță” nici măcar nu se potrivește. Mai degrabă — și mai bun — ar fi cuvântul “îmbrățișare” pentru haos și incertitudine. Nu-s piatra filozofală, nici pietre de moară, ci cerneală.

Floreamus una

Un dicton latin care se traduce prin “să înflorim împreună” și pare atât de îndepărtat de spiritul vremurilor de astăzi. Vremurile de astăzi, aflate sub imperiul lui “divide et impera”. Cu granițe și ziduri și fortificații. Cu vremelnici aflați în fruntea bucatelor care vor să se eternizeze acolo prin canalizarea fricilor și emoțiilor înspre “ăia” — ținte mereu facile și întotdeauna mobile. Cu războaie etnice sau religioase sau pentru o mână de glod sau pur și simplu pentru nimic.

Suntem o mână de oameni, pe o plută purtată în derivă de apele unui nemărginit ocean. Ar trebui să fim o echipă de exploratori și nu o turmă de maimuțe naufragiate care se pregătesc de moarte.

Felicitările, masa și dansul

Nicio invitație la nuntă care se respectă nu poate omite tripleta de aur a parangheliei punerii pirostriilor. Fiindcă ea este cea care frăgezește darul manual, înainte de a fi parcat în casa de piatră.

Preludiul lubrifiază, nu e pierdere de vreme.