Urme de șerbet pe șervet

“Nu-mi spune, arată-mi” e probabil cea mai cunoscută mantră a meșteșugului (beteșugului?...) scriitoricesc. În ideea că cititorul are suficientă minte să-și creeze propriul film în cap pe măsură ce parcurge textul. Și nu e nevoie să fie hrănit la țâță sau cu biberonul. Doar că “arată-mi” nu înseamnă nicidecum “descrie-mi cu lux de amănunte totul și nu rata absolut nimic”. Ci “pune în fața ochilor minții o scenă”.

Dă-mi suficiente detalii să-mi pot face o idee despre ce se întâmplă — loc, cadru, personaje. Și nu rata chestiunile senzoriale (mirosuri, sunete, texturi etc.), dacă are sens să știu despre ele. Dar nu-mi spune că personajul e grăbit. Arată-mi că iese din casă cu șireturile desfăcute și cu haina încheiată strâmb. Nu-mi spune că e o zi frumoasă. Arată-mi cum se răsfață lumina jucându-se de-a v-ați ascunselea printre cosițe de domnițe, în tril de mierle. Sau în croncănit de ciori, dacă e genul acela de narațiune. Însă fă-mă să mă simt prezent, ca și cum iau parte la desfășurarea poveștii.

Mai puține adjective ori adverbe și de preferat deloc verdicte. Mai multe verbe și de preferat doar cadre de poveste.

Gaslighting, un alt exemplu de copywriting

Că engleza este lingua franca a zilelor noastre e dincolo de orice îndoială. A ajuns să domine copios ca extindere globală și număr total de vorbitori orice altă limbă de pe Pământ. Pe lângă Imperiul Internet, Imperiul Britanic a fost pistol cu apă în privința asta.

Dar dincolo de statutul de limbă comună universală, engleza e un izvor constant de cuvinte noi pentru restul graiurilor. Nu doar pentru că aceste cuvinte au sonorități care plac urechilor vorbitorilor de alte limbi, ci și pentru că sunt adesea intraductibile fără ajutorul unor propoziții. Plus că de multe ori respectivele împrumuturi au origini culturale foarte specifice.

Cuvântul gaslighting vine din titlul filmului Gaslight din 1944, bazat pe o piesă de teatru a dramaturgului britanic Patrick Hamilton — film ce i-a adus lui Ingrid Bergman primul din cele trei premii Oscar din carieră. Și definește ceea ce a devenit loc comun în lumea modernă, amplificat cu asupra de măsură de când un oranjutan a irupt pe scena globală și a umplut lumea de fake news & alternative facts: ceea ce vezi cu ochii tăi și auzi cu urechile tale nu este adevărat. Este doar rodul imaginației sau nebuniei tale. Adevărat este numai ce îți spun aceia care pot să te grab by the pussy că-i adevărat.

Gaslighting, adică un fel de copywriting al minciunii repetate de abuzatori de pe toate meridianele lumii.

De post, de frupt, de geaba

Când marile lanțuri de retail au ajuns să aibă raioane dedicate pentru produsele de post și să aloce cu regularitate spațiu în ofertele săptămânale pentru ele, știi că treaba e serioasă. Chit că mimetismul face ravagii în această industrie, unde ideile se copiază mai rapid decât copiază chinezii produse și servicii din lumea liberă.

De vreo 15 ani, de când românul a început să prindă cheag, gama de produse de post din comerț a explodat. Ceea ce înseamnă că există o piață mare pentru așa ceva. O piață mare de drept-credincioși care vor să se pună bine cu Doamne-Doamne ținând posturile de peste an în care nu se mănâncă de dulce. Dar dacă e post, asta nu înseamnă că nu ne putem înfrupta cu un set de șnițele din soia, cu câteva cotlețele de caju la grătar, cu niște velemea din făină de migdale — totul stropit cu un vinișor sau o răchie fără alcool.

Tare mi-e că am făcut din nechezolul comunist modelul perfect pentru postul capitalist.

Munții noștri dinozaur poartă

Propensiunea pentru trecut a unei părți semnificative din populația trăitoare printre răsadurile din Grădina Maicii Domnului este în același timp fascinantă și teribilă.

Fascinantă, pentru că explică multe din retardul societății românești. Care nu-i de ieri, de azi, ci din totdeauna. Când cel mai bine a fost în comunism, în perioada monarhiei constituționale, în vremea lui Vlad Țepeș sau a lui Burebista — după crez — ai zero motive să-ți faci treaba în prezent ori să-ți faci planuri pentru viitor. Fiindcă timpurile bune au trecut și nu se mai întorc în vecii vecilor, amin! Viitorul, de altfel, este incredibil de puțin prezent în spațiul public românesc, care pendulează la nesfârșit, precum un balansoar drăcesc, între smiorcul la prezent și osanalele la trecut.

Teribilă, pentru că ne batem singuri 11 metri la propria poartă.

Un’ ni sunt mustețile de altădat’?

Orice bărbat serios avea pe vremuri una. Ce să mai zic de marii noștri condeieri — are notorietate aproape exclusivă fotografia de pe vremea când Mișul Național încă nu schimbase prefixul în 2; ca adult însă, Eminescu a fost toată viața purtător de mustață.

Nenea Iancu. Mustăciosul ăla nașpet de Săndel Macedonski. Neluțu Creangă, răspopitul. Kogălniceanu, Maiorescu, Alecsandri, Delavrancea, Vlahuță. Ion Barbu. Tudor Arghezi. Nicolae Labiș, care n-a avut norocul să-i crească de-a binelea tuleiele din mustăcioară.

Cred că sunt cel puțin 30 de ani de când mustața a ieșit din uz. Iar azi, când mai zăresc câte una circulând prin lume, mă simt ca pe vremea copilăriei petrecute sub ocupația comunistă, când vedeam pe stradă o mașină care nu era Dacia.

Împilați și împiloși

Legile fizicii funcționează diferit pentru ei: unii sunt împinși de sus în jos, iar ceilalți sunt împinși de sus în sus. Și e numai vina gravitației, fiindcă are favoriți care i-au crescut enorm — stufoși, sulfuroși, scrofuloși.

Primii, care sunt mereu cei din urmă, sar ca niște bile sprintene de plumb dotate cu foreze la un capăt. Cei din urmă, mereu primii, țopăie precum rachetele intercontinentale dotate cu motoare de navetă spațială.

Dar în rest, viața e dreaptă, chiar dacă nu are niciodată monedele și bancnotele potrivite.

Strepezire, Sire?

De dincolo de gard, strugurii arată extrem de îmbietor, dar sunt acri.

De dincoace de gard, ce arată drept struguri sunt mere pădurețe.

Portocală ‘m-e ca Nicu

Că tot s-a comemorat de către diverși nerozi nașterea ucenicului de cizmar din Scornicești.

Merită amintite, pentru mai tinerii descălecători din Decebal și Traian, ședințele guvernului american din ultimul an, unde pot fi admirați în toată splendoarea lor mălăiață membrii cabinetului aducându-i osanale deșănțate lui Portocală. Chestie care seamănă teribil de bine — și de straniu — cu tratamentul de care a avut parte în perioada 1965-1989 Geniul Carpaților și Cel Mai Iubit Fiu Al Patriei, Nicolae Ceaușescu.

Dar e drept că pe atunci nici America nu fusese făcută din nou măreață din nou, fiind prinsă în activități frivole precum să conducă lumea liberă și să sape groapa comunismului.

Smiorcița, nu Miorița

Balada care ne curge prin vene, nouă, românilor, este ea însăși un mare smiorc de la cap la coadă. Și cred că numele oii năzdrăvane, care mână de la spate etosul românesc, ar trebui adus la zi.

Că, vorba aceea, nici România de astăzi nu se mai cheamă Principatele Uimite Române.

Marea Îndoială

Cea mai vastă întindere de ape adânci de pe Terra care nu figurează pe nicio hartă a lumii. O mare de dinăuntru ce vine la pachet cu conștiința, precum o clauză din contractul de a fi om, scrisă în litere minuscule. Plimbată de colo-colo prin lume. Rezervor secret de “dar dacă”.

O povară cât o dovadă: încă nu ești pietrificat în certitudini.

Copilărie pe tarabă

Țâncii din perioada anilor 2008-2012, care a marcat explozia smartphone-urilor, conexiunilor mobile de date și a rețelelor sociale, sunt astăzi adulți.

Niște adulți ale căror imagini din copilărie au fost puse la liber pe internet de dragii lor de dragi părinți, enigmatici și cu mințile la ei. Să se servească oricine de acestea, de la boți și algoritmi până la pedofili și AI-uri de teapa lui Grok.

Marfă.

MVP

În funcție de cine este întrebat, răspunsul la întrebarea despre semnificația acestor inițiale poate varia destul de mult. Dar pentru mine ele înseamnă “Micile Victorii Personale”.

Ți-e lene de n-ai mișca nici măcar o sprânceană și totuși ieși să plimbi pisica. Te simți fără pic de energie, dar tot îți faci programul de ridicat greutăți. N-ai chef decât să-ți mai sinucizi niște neuroni pe TikTok sau cu serialul ăla de-l știi pe de rost, însă tot te așezi la bancul de lucru să mai împingi un pic pe direcția înainte proiectul la care prestezi.

N-or fi MVP-urile material pentru cânturi și legende, dar sunt cu siguranță semne.

Ferpar

Aveam vârsta de ieri când am aflat că acest cuvânt este un franțuzism din tagma lui rezon. Vine de la “faire-part” (a lua parte, cum s-ar zice) și dacă la începuturi desemna anunțarea publică a evenimentelor majore — naștere, căsătorie, deces — acum e folosit în special în contexte mortuare.

Dar dacă e să-l credem pe cuvânt pe Tolstoi — “Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.” — fix la acestea nu se potrivește deloc.

Strugurel de creier

Ce se vinde astăzi drept “balsam de buze” se numea înaintea erei noastre “strugurel de buze”. Nu mi-e deloc clară etimologia sintagmei (de unde până unde fix acest diminutiv?), însă un alt lucru pare foarte clar.

Oamenii zilelor noastre ar avea nevoie ca de aer de ceva similar pentru chestia pe care o poartă în cutia craniană. La cum se mișcă — și mai cu seamă încotro — lumea de astăzi, este evident că bate un vânt pe acolo de usucă tot.

Emudromader

Fiindcă istoria struțocămilei este mai îmbârligată decât o hieroglifă, m-am simțit obligat. Să-mi aduc modesta contribuție la dulcele grai daco-românesc cu un sinonim care să nu fie deloc ambiguu.

Emudromaderul este struțocămila fără Kant Emir.

Fiori dintre fiorduri

Sunt cititor de carte polițistă de pe la 10-11 ani. Un văr cu niște ani mai mare decât mine era mare fan — într-atât încât nu citea decât așa ceva — și-mi făcuse capul calendar cu nu mai știu ce roman al lui Haralamb Zincă (posibil Moartea vine pe bandă de magnetofon, nu mai țin minte). L-am citit, mi-a plăcut și m-a prins genul.

De atunci încoace, din vreo câteva zeci de autori, favoriții mei au rămas Agatha Christie și Raymond Chandler, cu câte o mențiune specială pentru Georges Simenon, Frédéric Dard și Rodica Ojog-Brașoveanu.

Dar surprinzător, Stieg Larsson și restul nordicilor (Nesbø, Mankell etc.) nu m-au prins absolut deloc. N-am reușit să termin nici măcar o singură carte, de la niciunul dintre aceștia. Le-am abandonat pe toate în prima jumătate și nu m-am întors niciodată la ele. Pe când Zece negri mititei sau Nu-i ușor să spui adio cred că le-am recitit de cel puțin 5-6 ori.

Aș putea spune că fiordurile nu mi-au dat fiorii care să mă zgâlțâie corespunzător.

De treci codrii de aramă, de departe vezi aproape

Poporul frate și prieten american are înscris în Constituție dreptul de a deține și a purta arme de foc. Care drept există acolo pentru un singur și unic motiv: cetățeanul să se poată apăra de guvernele tiranice. Sigur că, din secolul XVIII încoace, dreptul prevăzut în al doilea amendament a fost abuzat și răstălmăcit în toate felurile posibile (pentru că armele sunt la fel de lucrative ca drogurile) — iar asta a făcut din SUA o adevărată anomalie statistică planetară în privința omuciderilor.

Ironia sorții face ca același popor frate-și-prieten american să-i fi încredințat puterea executivă unui bebeluș. Care nu doar că este un tiran, ca orice bebeluș, dar este și mare admirator al tiranilor adulți ai zilelor noastre. Motiv pentru care face fix ce i se scoală — cenzurat fiind doar de “mintea și morala” sa — indiferent de legi, reguli sau tratate existente. Exercită puterea prin ucazuri și prin forțe armate care îi terorizează pe cetățenii americani desemnați ca “dușmani interni”.

De unde se vede că al doilea amendament era de fapt al nu conteazălea amendament.

Groh e-n lan, da?

A scăpat râtanul din cotețul suflat cu aur și a luat-o pe câmpii. Iar pe câmpii sunt numai lanuri unul și unul — atâta de înalte și de stufoase, că nici nu se mai vede om cu persoană. Și turbatul vier n-are nevoie de nicio invitație specială să joace totul în copitele sale mici.

Chestie care-mi amintește de un episod din vremea când eram copil și se aciuase o turmă de mistreți într-un lan de porumb de lângă satul bunicilor. Când oamenii n-au mai suportat să vadă distrugerile, s-a strâns tot satul într-o seară, de la copii până la bătrâni, cu ceva de făcut zgomot (tingiri, fluiere, pirostrii și vătraie etc.) și au luat la pas și la grozavă hărmălaie lanul cu pricina. Mistreții au fugit mâncând pământul și nu s-au mai întors.

Nu știu, poate că-i o idee și pentru Groh.

La mentă ție, lamentămie

Am trăit 17 ani, 3 luni și 2 zile sub ocupația comunistă. Adică fix cu 6.302 zile peste doza maximă recomandată omului, care este 0 (zero).

În timpul ocupației, totul era minunat, împlinirile erau mărețe, viitorul luminos și trecutul glorios (nu cel burghezo-moșieresc, ci acela foarte îndepărtat!), toată lumea avea un serviciu, nimeni nu murea de foame și toți aveam de toate. Motiv pentru care nimeni nu se plângea de nimic, fiindcă altfel te mânca reeducarea, spitalul de psihiatrie, pușcăria sau glonțul — după caz și după cum cădeau zarurile.

Nu am habar cum era răstimp în lumea liberă, fiindcă în lagărul concentraționar comunist era așa de bine, că puștile grănicerilor stăteau întotdeauna îndreptate spre interiorul țării. Dar tind să cred că în vremurile acelea nici în lumea liberă oamenii nu erau niște Mimosa pudica, să se aricească la cea mai vagă neplăcere.

Ce ne-au pus ăștia în apă și-n aer în ultimii patruj’ de ani, de a ajuns omenirea un cor de babe plângăcioase cărora nimic nu le priește și totul le puțește?

Supermarket

Mă întreb uneori lucruri din ciclul “ce-ar fi fost dacă”. De cele mai multe ori, ca să mă amuz de tot felul de scenarii abracadabrante.

M-am gândit deunăzi cum ar fi fost dacă noi, românii, am fi avut o obsesie similară cu a francezilor în privința limbii ce o vorbim. Bine, folosesc “similară” într-un mod foarte lax, că la cum suntem o nație a extremelor, sunt absolut convins că am fi dus lucrurile pe nebănuite culmi și neînchipuite hăuri. Cum l-am fi botezat pe “supermarket” în româna neaoșă?

Arhitârg? Superpiață? Megaiarmaroc?