Mă doare un cot
Uneori, o singură literă stă graniță între două lumi diametral diferite.
Uneori, o singură literă stă graniță între două lumi diametral diferite. Când te doare un cot, e o treabă medicală. Când te doare în cot, e o treabă mentală.
Și dacă o singură literă poate face atât de mult, imaginează-ți ce poate face un singur om.
Vremea de mânie
Vremea e mereu sub vremuri.
Vremea e mereu sub vremuri. Și vremea de mâine, asemenea celei de azi și aceleia de ieri, n-are cum să facă opinie separată. Iar vremurile zilelor noastre sunt teribil de tulburi, mustesc de incertitudini și au promoție permanentă la debusolare. Dar știm că frontul atmosferic e încărcat de supărări de tot felul, pe toată scala de la mici neplăceri la năprasnice mânii.
La bun înțeles că “vreme trece, vreme vine”, vorba poetului, numai că doar universul poate fi nemuritor și rece. Chestiune care, la urma urmelor, este la fel de discutabilă ca vremea.
Luceferi și Luciferi
Lucifer a fost la început ditamai luceafărul.
Lucifer a fost la început ditamai luceafărul.
Dar s-a întins mai mult decât îi era plapuma și s-a fript.
Așa că nu-i musai ca strălucirea de azi să o vedem și mâine. Uneori e doar cenușa care arde.
Bufonii la puterea X
Au fost mereu în preajma puterii, la câțiva pași de tron.
Au fost mereu în preajma puterii, la câțiva pași de tron. Dar niciunul nu s-a așezat pe acesta. Până la Donald Trump. Bufonul care a umflat tronul.
Iar cum America continuă să fie cel mai mare influencer global, modelul s-a rostogolit voios în toate colțurile mapamondului. Din Europa până în America de Sud și Asia au irupt pe scena politică tot soiul de specimene care nu propun o altă lume, ci se propun pe ele însele lumii. Specimene ajutate cu asupra de măsură de rețelele sociale, care au făcut din atenție un buletin de vot perpetuu.
O ecuație cu o singură necunoscută: cât de mare va fi dezastrul.
Vitregia
Nu trebuie să ți-o spună careva.
Nu trebuie să ți-o spună careva. O știi cu toată ființa ta care simte românește. O ai marcată cu fierul înroșit direct pe ADN.
Zumzetul continuu care se aude în fundal aici, unde descălecat-a bădița Traian și pătimit-a neica Decebal, nu e celebrul ucigaș în serie, Curentul. Este Smiorcăiala.
De la cea mai fragedă vârstă, românul din noi află că soarta ne este potrivnică. Nouă, singurilor urmași rămași în viață ai celor mai așa și pe dincolo dintre traci, nu ne-a fost hărăzită pe astă lume decât vitregia. Nimic nu-i cumsecade și totu-i o vrăjmășie în ceea ce astăzi numim impropriu România.
Că dacă n-am fi avut numai probleme, i-am fi spus simplu și pe drepte: Vitregia.
Inconfortabil, incomparabil
Când cunoști drumul ca pe propriile tale buzunare, nu mai ai ce învăța.
Când cunoști drumul ca pe propriile tale buzunare, nu mai ai ce învăța. Mergi pe pilot automat. Totul e rutină și loc comun. Într-un sens, ești un mort ambulant.
Viu ești când nu ai habar unde te afli. Când nu-ți iese din prima. Când trebuie să întrebi, să cauți, să încerci — iar și iar. Când ceea ce știai până atunci nu mai funcționează și ești obligat să-ți scoți neuronii la înaintare.
Și nu-i totdeauna plăcut. Nici n-are cum să fie. Eroarea jenează, necunoscutul neliniștește, nepriceperea zgârie frumosul autoportret pe care-l ținem agățat pe interior în rama aia din aur curat.
Inconfortabil e incomparabil pentru viabil.
Lătrăi au fost, lătrăi sunt încă
De vreun sfert de mileniu, cărturari, istorici, arheologi și oameni de bine — patrioți, într-un cuvânt — caută dovada continuității românilor pe aceste meleaguri.
De vreun sfert de mileniu, cărturari, istorici, arheologi și oameni de bine — patrioți, într-un cuvânt — caută dovada continuității românilor pe aceste meleaguri.
Ceramică. Inscripții. Morminte. Toponime. Orice semn cât de mic, capabil să demonstreze că noi am fost aici încă de pe vremea lui Adam și Eva. Deși dovada se putea auzi până și de hipoacuzici.
Imperiile au venit și au plecat. Populațiile migratoare au năvălit și s-au retras. Granițele s-au mutat. Domnitorii, regii, dictatorii și președinții s-au perindat în fruntea bucatelor. Lătrăul a rămas.
Lătrăul mioritic, varianta locală, bipedă și relativ umană a schnauzerului pitic. Viețașul tărâmurilor autohtone, care nu are nevoie să știe despre ce vorbește, fiindcă asta s-ar putea dovedi deosebit de periculos. Specimenul care simte visceral și presimte acut. Dar, mai presus de toate, care își dă seama. De mersul lucrurilor, de la scara lui de bloc la scara planetară și chiar mult dincolo de aceasta.
Iar dacă ai microfonul suficient de lung, indignarea îndeajuns de urlătoare și majusculele de o mărime corespunzătoare, păi nu ajungi tu Vocea Poporului?
Străjer — extremă urgență
Țara e în pericol.
Țara e în pericol. Din nou. De fapt, iarăși și iarăși. Practic, încontinuu.
Vin străinii. Vin globaliștii. Vin ocupanții bruxellezi. Vin corporațiile, progresiștii, wokeiștii, migranții și probabil își fac încălzirea pe marginea terenului extratereștrii. Toți mânați de aceleași pohte ce le-au pohtit, cu balele curgându-le până la glezne la vederea fabuloaselor răsaduri din Grădina Maicii Domnului.
Noroc chior cu străjerii țerișoarei noastre! Oamenii românești cu TikTok-urile fluturând în aer, cu piepții dezveliți în fața urgiilor și cu hemoglobină de dac liber gâlgâind năprasnic prin vene. Cei ce păzesc cu osârdie neamul de primejdia ca nu cumva lucrurile să meargă, în loc să bată pasul pe loc. Că dacă n-ar mai veni nimeni să ne fure țara, să ne otrăvească fibra națională și să ne distrugă tradițiile strămoșești, care ne-ar mai fi rostul, frați și surori întru Decebal? La naiba, doar n-o să ne apucăm să punem mâna, în loc să ne batem gura!
Buciumele nu pot tăcea niciodată.
Vorbautori
Pe cetățenii care-și compun muzica și textele îi numim cantautori.
Pe cetățenii care-și compun muzica și textele îi numim cantautori. Un exemplu cu rimă încorporată ar fi Alexandru Andrieș și Billie Eilish.
Dar pentru cei ce-și compun cuvintele și textele (vezi de pildă Nina Cassian și poeziile ei în limba spargă) nu avem un corespondent.
Nu avem un corespondent, dar uite că putem avea un trimis special către știm-noi-cine.
Lenea-i motor de AI
O parte deloc neglijabilă a societății este formată din leneși.
O parte deloc neglijabilă a societății este formată din leneși. Oameni cărora le vine tare greu, în mod natural, să miște — un deget, o mână, un pumn de neuroni. “Muieți-s posmagii?” e doar o vorbă care umblă Creangă pe la noi, însă în spatele ei se află o realitate universală.
Și nu zic nu, lenea a fost generatoare de suficiente invenții și inovații folositoare ca să n-o tratăm doar ca pe o boală cronică. Telecomanda. Mașina de spălat vase. Carul cu boi. Dar până de foarte curând, n-a fost totuși pusă la treabă pentru ceva ce pervertește însuși lucrul care ne diferențiază de restul mamiferelor.
Mestecatul de idei, analiza informațiilor, gândirea critică, liniuța de unire dintre două puncte disparate cer cu adevărat efort, iar externalizarea către Algoritm pare mană cerească pentru lenea cea cotropitoare. Dar ce se va alege din omenire când o bună parte dintre noi își va fi donat practic creierul? Bastarzii omului cu siliconul vor mai ști ce-i aceea o poezie, darămite să mai scrie vreuna?
Dulcea LN s-ar putea dovedi mai cancerigenă decât au fost vreodată țigările L&M.
Ion. Sturion.
De niciunde, mi-a săgetat o chestiune printre neuroni și sinapse.
De niciunde, mi-a săgetat o chestiune printre neuroni și sinapse.
Dacă sturionul e un pește de apă sărată, înseamnă că Ionul e un om de ape tulburi?
Firește, nu e o chestiune de logică aici, ci una strict de metempsihoză.
E doar un punct
Roger Federer, probabil cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile, a învins în peste 80% din cele mai mult de 1.500 de partide la simplu jucate în lunga lui carieră, întinsă pe două decenii.
Roger Federer, probabil cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile, a învins în peste 80% din cele mai mult de 1.500 de partide la simplu jucate în lunga lui carieră, întinsă pe două decenii. Și cu toate acestea, Federer spunea că n-a reușit să câștige decât 54% din punctele puse în joc. Doar un pic mai mult de jumătate.
Punctul este cel mai important lucru din tenis. Patru câștigate îți aduc un ghem. Șase ghemuri, un set. Două sau trei seturi, un meci. De aceea, potrivit lui Federer, fiecare punct trebuie tratat cu maximă concentrare și atenție. Dar odată câștigat sau pierdut, e doar un punct dintre alte mii și milioane de puncte pe care le-ai jucat sau le vei juca. Și nu ajută la nimic nici rumegatul greșelilor și nici culcatul pe lauri. Singurul care contează este următorul.
Ideea aceasta o găsesc perfect valabilă pentru orice meșteșug. Fiindcă orice meșteșugar este angrenat pe termen nedefinit în relația cu meșteșugul său. Și în fiecare zi trebuie să fie capabil să o ia de la zero, indiferent cât de excepțional sau de execrabil i-au ieșit lucrurile în ziua anterioară.
E doar o zi.
Ținutul de frumos
E o expresie cât o lume aceea cu “a-i ține cuiva de urât”.
E o expresie cât o lume aceea cu “a-i ține cuiva de urât”. Fiindcă spune lucruri dincolo de înțelesul ei idiomatic.
Urâtul îl vedem ca pe ceva ce trebuie exorcizat în grup, pe când frumosul n-are decât să se descurce pe cont propriu. Împărțim neplăcerile, dar ținem bucuriile doar pentru noi. Și totuși, câte lucruri frumoase nu devin cu adevărat frumoase când mai e cineva de față? O veste faină. O masă bună. O priveliște cu ștaif.
Urâtul se împarte ca să fie mai puțin. Frumosul, ca să fie mai mult. “Vino să-mi ții de frumos” n-a zis-o nimeni niciodată. Până acum.
Toate zilele sunt la fel și nicio zi nu e la fel ca alta
Timpul nu are o valoare intrinsecă.
Timpul nu are o valoare intrinsecă. Deși este în aceeași măsură finit și infinit. Constantă și variabilă. Material și imaterial.
Dar orice muritor i-o poate oferi. Iar unii își câștigă astfel nemurirea.
Piți și Ponc
În general, vorbim de o ea și de un el.
În general, vorbim de o ea și de un el. Însă la bun înțeles că în zilele acestea ale apocalipsei — apud casandrele de serviciu — declinările pot fi nenumărate: o ea și o ea, un el și un el, un ei și o ele etc. ș.a.m.d. ș.cl.
Îi recunoști dintr-o privire. Au iPhone Pro Max Super Ultra Extreme, fiindcă nu pot pune mâna pe telefoane de sărăntoci, cu râie. iPhone-uri la care de altfel stau nonstop cu ochii beliți, pentru că se simt binecuvântați și vor să-și trăiască fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Buze botoxate, trăsături bisturizate și corpuri tunate, că Mama Natură e o proastă care n-are habar ce-i frumos și place la lume. Accesorizare până în dinți și cât mai opulentă — se știe doar că metalul și pietrele prețioase au valoare negativă dacă 1. nu sunt etalate și 2. nu sunt în cantități industriale.
Dar și ei ne recunosc dintr-un foc. Suntem ăia verzi din care vorbește invidia. Deci suntem chit. Sau poate chiar chix.
Bătaia e ruptă din n-ai
N-ai argumente, dai.
N-ai argumente, dai.
Valabil și pentru micile plesneli, și pentru marile războaie.
Muntele și marea
Am crescut la câmpie.
Am crescut la câmpie. Nici măcar o movilă până la orizont. Oriunde dădeam roată cu privirea, doar linii drepte.
Poate de aceea m-am simțit dintotdeauna atras de munte. Cu liniile lui frânte săgetând către tăriile cerului. Cu ritmurile lui ca de jazz, în care amestecă în contratimp curbe și culmi și vârfuri. Cu colții lui formidabili de piatră, râzând parcă întruna cu gura până la urechi de vremurile mereu trecătoare.
Marea nu mi-a fost magnet niciodată. Doar o altă câmpie, dar albastră.
Minciuna de sine
Minciuna are picioare scurte numai atunci când îi minți pe alții.
Minciuna are picioare scurte numai atunci când îi minți pe alții. Când te minți pe tine, e nu doar oloagă, ci și ciungă. Și ajunge să se târască prin viață precum șarpele. Să se târască, dar și să se încolăcească în jurul tău. Să te lase fără suflare și să te înghită cu totul.
Pentru că minciunile pe care ni le spunem nouă înșine au prostul obicei să devină explicații. Apoi justificări. Pe urmă convingeri. Iar într-un final, adevăruri.
Adevărurile noastre proprii și personale.
Care ne arată limpede de ce n-am putut, de ce n-a meritat, de ce n-a fost momentul potrivit, de ce n-am avut de ales, de ce e vina altora sau măcar a universului.
Când e vorba de minciunile spuse celorlalți, mai devreme sau mai târziu cineva tot te prinde cu fofârlica. Cu minciuna de sine nu te prinde nimeni niciodată. Dar te trezești uneori că-ți arde viața o rangă peste dinți de nu mai știi nici cum te cheamă.
Voi tehnologie, dar nu pentru ai mei
Băieții dăștepți din tehnologie bat cu sârg toba.
Băieții dăștepți din tehnologie bat cu sârg toba. Despre cum companiile lor sunt miezul de la dodoașcă. Despre cum va mântui tehnologia lor minunată sărmana rasă umană de boli, sărăcie și nefericire. Despre cum este aceasta necesară vieții exact în aceeași măsură ca oxigenul și apa.
Pentru că tehnologia nu este niciun moment despre “dacă”, prieteni, tehnologia este exclusiv despre “când”. Și numai gurile rele sau sufletele meschine pot crede că respectivul adverb de timp se referă strict la raportările trimestriale și bonusurile anuale.
Doar că, sigur, dacă te uiți la ce fac băieții dăștepți, realitatea e foarte diferită. Tehnologia este o vitală pufoșenie, însă pentru restul lumii, nu pentru familiile lor. Reel-urile de pe Instagram sunt extrem de cool, dar nu pentru copiii lui Mark Zuckerberg. Google are miliarde de utilizatori, dar fiul CEO-ului n-are voie cu telefonul mobil, iar televizorul este ținut sub oboroc. Sam Altman de la OpenAI vine cu idei superbisime despre utilizarea ChatGPT în relația dintre părinți și copii, dar pentru propria-i progenitură o să amâne la calendele grecești interacțiunea cu “inteligența artificială”.
Și uite cum se dovedește că, deși vajnicul popor român a oferit lumină întregii omeniri încă din zorii civilizației, măcar într-un punct s-a înșelat amarnic. Trebuie să faci ce face popa, nu ce zice popa.
Arsenal literar de meșteșugar
Când frămânți coca literelor suficient de mult timp, îți ies de sub pană figuri de stil într-o cadență și într-o varietate la fel de unice precum covrigii împletiți la mână.
Când frămânți coca literelor suficient de mult timp, îți ies de sub pană figuri de stil într-o cadență și într-o varietate la fel de unice precum covrigii împletiți la mână. Și uitându-mă în propria-mi ogradă, văd că flutură steagurile de semnalizare mai ales următoarele:
Metafora
“Suntem o lume care vrea să sune bine, dar refuză cu obstinație să fie acordată. Fiecare bate în propria-i placă, cu propriu-i ciocănel, nutrind speranța că din noianul de sunete se va naște într-un final o simfonie.”
Xilofoane pentru acre pandișpane
Hiperbola
“Că dacă ura ar avea unitate de măsură, noi am fi sistemul metric.”
Paronomaza
“Adio karma, bun găsit carmangerie!”
Antifraza
“În lumea dominată de algoritmi biciuiți de la spate de diverși zuchi și muski — faruri ale omenirii în materie de empatie, benevolență și progres — totul se cade să fie predictibil, eficient, justificat.”
Antiteza
“Nu tu răbdare, ci reacții pripite. Nu tu înțelegere, ci replici ca niște junghere. Nu tu dialog, ci concursuri de cine ridică vocea mai repede.”
Paradoxul
“Din genunile timpului, nevoia a fost mama născocirii. În zilele noastre, născocirea își naște singură mama.”
Oximoronul
“Ar putea fi adevărata noastră zi națională. Care să dureze cam o săptămână și să fie sărbătorită, iată, prin muncă silnică de plăcere.”
Anafora
“Lumea întreagă există pentru mediocru. Lumea întreagă funcționează ca să servească mediocrul. Lumea întreagă se bazează pe mediocru.”
Antimetabola
“Un prost dotat cu un AI este un AI dotat cu un prost.”
Un prost dotat cu un AI este un AI dotat cu un prost
Gradația
“Și vor putea lumina o pagină. Uneori, o carte. Arareori, o lume.”
Poliptotonul
“De veghe, cu vigilență și cu vrednicie, pavăză la neasemuitele bogății de pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului, doar cine își iubește glia mult iubită cu cea mai iubitoare iubire care iubește iubind poate sta chezaș.”
Străinii, aurul și suveranilenii
De unde se poate observa cu ochiul liber că fiecare scriitor este în esență un figurant.