Epoca Neghiobiei

Poate că ne-au ajuns din urmă deceniile de îndobitocire televizată. Poate ne-au ajuns din urmă deceniile de prostire online. Poate ne-au ajuns din urmă deceniile de socializare algoritmică pe rețele.

Sau poate că toate trei laolaltă, stratificate ca un tort al imbecilizării, ne-au transformat, strat cu strat, în ceea ce suntem azi: o civilizație care confundă existența cu inteligența. Într-atât încât am ajuns cu toții să culegem roadele: oameni care nu mai citesc decât meme-uri, nu mai gândesc decât reflexe condiționate, nu mai discută decât în emoticoane colorate.

Iar neghiobia modernă e diabolic de eficientă. Nu-ți cere să dai pe-afară de răutate. Nici măcar să fii prost. Îți cere doar să fii grăbit. Să nu verifici. Să nu te oprești. Să nu-ți dai voie să nu știi. Iar când ai tupeul să taci, Algoritmul îți servește imediat tot ce trebuie.

Trăim veseli de pe o zi pe alta, într-o epocă în care convingerea a învins faptele, iar volumul a învins sensul. Și, culmea, ne mirăm că încă ne mai doare dovleacul.

Nășirea: și bună și rea

Spre deosebire de Adam, care a numit fiarele câmpului și păsările cerului doar într-o singură zi, condeierul are de dat nume zi după zi. Că mereu mai răsare câte un personaj, câte un loc și uneori chiar și câte un obiect. Și nu orice nume merge. Niciun Ahile nu poate fi specialist în fier-beton, după cum nici Vasile nu poate fi cavaler teuton.

Cât era el de iscusit, Adam a avut totuși niște avantaje de partea sa (și nu vorbesc de Iehova): nu existau așteptări. Nici sinonime. Nici nășiți care să se simtă lezați pentru numele primit — deși, dacă tu ai fi fost ornitorincul, n-o puneai de un protest și-o grevă a foamei? Condeierul, în schimb, lucrează într-o lume plină ochi de nume deja purtate, uzate, încărcate de sensuri ori greutăți. Și trebuie să mai găsească unul care să pară că a existat dintotdeauna — dar n-a fost încă al nimănui.

Cel mai greu e cu personajele care refuză să fie botezate. Le dai un nume, nu li se potrivește. Îl schimbi cu altul, strâmbă din nas. Încerci cu al treilea — nu mai vorbesc cu tine o săptămână. Locurile sunt ceva mai cooperante. Obiectele, indiferente. Dar personajele — ah, personajele sunt ca nașii care nu se prezintă la botez.

Fragi, faguri, figuri

Ideile sunt delicate. Un cuvânt, o imagine, o frază se transformă cât ai clipi într-o zeamă din care nu se mai înțelege nimic. Scrisul începe mereu cu efemerul. Cu acea mică și parfumată dulceață care-ți rămâne pe limba eului, înainte să dispară ca și cum nici n-ar fi fost. Daruri perisabile care nu cer meșteșug, ci un suflet ciulit.

Apoi vine suflecatul mânecilor. Construiești pas cu pas — fundații și ziduri, încăperi și scări, bolți și acoperișuri. Tencuieli, șlefuiri, dărâmat aripi și construit altele noi, până când întreaga structură ajunge în forma care-i era scrisă. Până când textul devine ceea ce trebuia să fie.

Și, într-un final, rămâne ceea ce contează. Povești, personaje, intrigi. Figura scriitorului însuși — cel care stă în spatele textului sau cel pe care textul îl arată lumii.

Iar toate acestea pot rezista o eternitate.

S-a născut speranță și a murit talent

Un cuvânt aruncat mereu la întâmplare: talent. La întâmplare, pentru că ceea ce descrie nu există.

Există în schimb timp. Mult timp în care cineva exersează până când mâinile știu mai mult decât capul. Îndelung timp în care jocul devine muncă și munca devine joc, fără ca nimeni să bage de seamă punctul de trecere a frontierei — pentru că, pe fond, e vorba de bucurie.

Practica nu face nimic perfect, dar te învață meserie. Iar meseria este de fapt ceea ce stă în spatele fațadei pe care oamenii desfășoară bannerul acela uriaș unde scrie “talent”.

Unii sunt mai norocoși, descoperă devreme ce le aduce bucurie. Alții află prin încercări și eșecuri repetate. Dar toți, absolut toți, au în comun nu talentul, ci meșteșugul, cizelat în timp și forjat în exercițiu.

Speranța-i să înflorească meșteșugarii, nu să avem producții record la hectar de talente.

Compară și comafină

Metrul etalon din Paris e o jalnică ruletă față de unitatea de măsură din sufletul fiecărui om românesc. Fiindcă rigla mioritică nu șade bleagă într-o vitrină, ci se mișcă. Se adaptează. Crește odată cu SUV-ul cât un camion al vecinului, se lungește când colegul de la biroul alăturat pleacă în Seychelles, se îndoaie elegant când șeful își schimbă nevasta veche pe una nouă și aproape nefolosită.

Așa că toată lumea măsoară. Cu sârg. Cu dedicare. Cu coada ochiului la rigla celuilalt, ca nu cumva să rămână cu vreun ceva important în urmă. Și nimic nu e mai important decât “a avea” în Grădina Maicii Domnului.

Dar dacă-l întrebi, orice om românesc o să-ți spună — cu tărie — că nu se compară cu nimeni. Că e neasemuit. Excepțional. Ba chiar că până și drumul pe care merge are sens unic — rezon!

Și nu poți să nu fii de acord. La noi sunt codrii verzi de brad și nimeni nu compară. Toată lumea comafină.

Nepotrivirea de caracter

Noi, oamenii, suntem ființe inconsecvente la scară mică și imprevizibile la scară mare, care tânjim după o lume consecventă și previzibilă. O alcătuire strâmbă, da, și totuși am scos-o la capăt — în ciuda acesteia.

Am scos-o la capăt pentru că am creat statornicie în afara noastră. Ca niște atavici meșteri Manole, am zidit-o în ritualuri, în proceduri, în legi, în instituții. Civilizația nu e o poveste despre viteji și vrăjitori, ci despre sisteme. Limbaj. Scris. Proprietate. Monedă. Comerț.

Niciunul dintre ele perfect — doar suficient. Iar suficientul acesta, repetat și transformat de-a lungul timpului, aduce a progres.

Niciodată “niciodată îndeajuns”

E mereu destul ce avem. Nu avem nevoie de mai mult, mai mare, mai lat, mai lung, mai adânc, mai gros, mai întins, mai înalt, mai frecvent, mai repede, mai intens, mai tare, mai strălucitor, mai nou, mai eficient, mai performant, mai profitabil, mai vizibil, mai viral, mai conectat, mai premium, mai rafinat, mai autentic, mai...

Însă nu e niciodată îndeajuns ce creăm.

Levitații, meditații, nevrozații

În zilele noastre, pacea interioară se distribuie pe bază de abonament lunar, cu medalii pentru consecvență, întreceri cu prietenii și provocări de câte 10 zile în care înveți să respiri corect, complet și conștient. Mindfulness-ul este noul detergent universal: scoate petele de anxietate, albește trăirile, parfumează aura.

Iar partea cea mai mișto este că acum poți să-ți pui KPI-uri la tot ce te face mai zen și mai prezent: 15 minute de respirație, 3 afirmații pozitive, 1 intrare nouă în jurnalul de recunoștință, 0 gânduri toxice. Fiindcă de ce să nu faci nevroze și pe dezvoltarea personală?

Parcă-l și văd pe Ștefan Cel Mare în fața oștirii strânse-n grabă ca să se-ncontreze cu armia turcească, după un sfert de ceas de ciufulire a zenului în mod organizat:

— Levitați, răzeșii mei?

— Levităm, Măria Ta!

Partidul Uniunea Luptătorilor și Patrioților Adevărați (PULPA)

În peisajul politic dâmbovițean, atât de sărac în acronime memorabile și de bogat în promisiuni nememorate, se simte nevoia unei formațiuni fragede. O formațiune cu o menire la fel de proteică precum aceea a încercatului și vitregitului nostru popor: salvarea românilor de români. În sfârșit, o formațiune de luptători și patrioți adevărați, strâns uniți sub stindardul unei dorințe irepresibile de a prelua și exercita puterea numai și numai în folosul adevăraților patrioți și luptători.

De aici, PULPA. Fragedă de s-o mănânci cu ochii. Bună de s-o mănânci din ochi.

Poziționarea noii formațiuni pe eșichierul politic nu va fi nici la dreapta, nici la stânga și nici la centru. PULPA se va plasa într-o poziție unică: "Sus Patria". În ceea ce privește doctrina mereu fragedei formațiuni politice, aceasta va fi bazată pe trei piloni, reprezentând cele trei provincii istorice ale Patriei — Moldova, Țara Românească și Ardealul:

1. Patria Este Una Singură

2. Patria Înseamnă Uniunea Luptătorilor și Patrioților Adevărați

3. Cine Nu Este Cu Noi Trădează Patria

Deloc în cele din urmă, PULPA va urmări cu obstinație o relație excepțională cu presa, cotarla de pază pentru orice democrație vibrantă. În acest sens, "Adevărul așa cum trebuie să fie" reprezintă mai mult decât un credo pentru PULPA — va fi o lege.

Alege PULPA. Pentru că ca român, meriți ceva fraged și bun.

Urme de șerbet pe șervet

“Nu-mi spune, arată-mi” e probabil cea mai cunoscută mantră a meșteșugului (beteșugului?...) scriitoricesc. În ideea că cititorul are suficientă minte să-și creeze propriul film în cap pe măsură ce parcurge textul. Și nu e nevoie să fie hrănit la țâță sau cu biberonul. Doar că “arată-mi” nu înseamnă nicidecum “descrie-mi cu lux de amănunte totul și nu rata absolut nimic”. Ci “pune în fața ochilor minții o scenă”.

Dă-mi suficiente detalii să-mi pot face o idee despre ce se întâmplă — loc, cadru, personaje. Și nu rata chestiunile senzoriale (mirosuri, sunete, texturi etc.), dacă are sens să știu despre ele. Dar nu-mi spune că personajul e grăbit. Arată-mi că iese din casă cu șireturile desfăcute și cu haina încheiată strâmb. Nu-mi spune că e o zi frumoasă. Arată-mi cum se răsfață lumina jucându-se de-a v-ați ascunselea printre cosițe de domnițe, în tril de mierle. Sau în croncănit de ciori, dacă e genul acela de narațiune. Însă fă-mă să mă simt prezent, ca și cum iau parte la desfășurarea poveștii.

Mai puține adjective ori adverbe și de preferat deloc verdicte. Mai multe verbe și de preferat doar cadre de poveste.

Gaslighting, un alt exemplu de copywriting

Că engleza este lingua franca a zilelor noastre e dincolo de orice îndoială. A ajuns să domine copios ca extindere globală și număr total de vorbitori orice altă limbă de pe Pământ. Pe lângă Imperiul Internet, Imperiul Britanic a fost pistol cu apă în privința asta.

Dar dincolo de statutul de limbă comună universală, engleza e un izvor constant de cuvinte noi pentru restul graiurilor. Nu doar pentru că aceste cuvinte au sonorități care plac urechilor vorbitorilor de alte limbi, ci și pentru că sunt adesea intraductibile fără ajutorul unor propoziții. Plus că de multe ori respectivele împrumuturi au origini culturale foarte specifice.

Cuvântul gaslighting vine din titlul filmului Gaslight din 1944, bazat pe o piesă de teatru a dramaturgului britanic Patrick Hamilton — film ce i-a adus lui Ingrid Bergman primul din cele trei premii Oscar din carieră. Și definește ceea ce a devenit loc comun în lumea modernă, amplificat cu asupra de măsură de când un oranjutan a irupt pe scena globală și a umplut lumea de fake news & alternative facts: ceea ce vezi cu ochii tăi și auzi cu urechile tale nu este adevărat. Este doar rodul imaginației sau nebuniei tale. Adevărat este numai ce îți spun aceia care pot să te grab by the pussy că-i adevărat.

Gaslighting, adică un fel de copywriting al minciunii repetate de abuzatori de pe toate meridianele lumii.

De post, de frupt, de geaba

Când marile lanțuri de retail au ajuns să aibă raioane dedicate pentru produsele de post și să aloce cu regularitate spațiu în ofertele săptămânale pentru ele, știi că treaba e serioasă. Chit că mimetismul face ravagii în această industrie, unde ideile se copiază mai rapid decât copiază chinezii produse și servicii din lumea liberă.

De vreo 15 ani, de când românul a început să prindă cheag, gama de produse de post din comerț a explodat. Ceea ce înseamnă că există o piață mare pentru așa ceva. O piață mare de drept-credincioși care vor să se pună bine cu Doamne-Doamne ținând posturile de peste an în care nu se mănâncă de dulce. Dar dacă e post, asta nu înseamnă că nu ne putem înfrupta cu un set de șnițele din soia, cu câteva cotlețele de caju la grătar, cu niște velemea din făină de migdale — totul stropit cu un vinișor sau o răchie fără alcool.

Tare mi-e că am făcut din nechezolul comunist modelul perfect pentru postul capitalist.

Munții noștri dinozaur poartă

Propensiunea pentru trecut a unei părți semnificative din populația trăitoare printre răsadurile din Grădina Maicii Domnului este în același timp fascinantă și teribilă.

Fascinantă, pentru că explică multe din retardul societății românești. Care nu-i de ieri, de azi, ci din totdeauna. Când cel mai bine a fost în comunism, în perioada monarhiei constituționale, în vremea lui Vlad Țepeș sau a lui Burebista — după crez — ai zero motive să-ți faci treaba în prezent ori să-ți faci planuri pentru viitor. Fiindcă timpurile bune au trecut și nu se mai întorc în vecii vecilor, amin! Viitorul, de altfel, este incredibil de puțin prezent în spațiul public românesc, care pendulează la nesfârșit, precum un balansoar drăcesc, între smiorcul la prezent și osanalele la trecut.

Teribilă, pentru că ne batem singuri 11 metri la propria poartă.

Un’ ni sunt mustețile de altădat’?

Orice bărbat serios avea pe vremuri una. Ce să mai zic de marii noștri condeieri — are notorietate aproape exclusivă fotografia de pe vremea când Mișul Național încă nu schimbase prefixul în 2; ca adult însă, Eminescu a fost toată viața purtător de mustață.

Nenea Iancu. Mustăciosul ăla nașpet de Săndel Macedonski. Neluțu Creangă, răspopitul. Kogălniceanu, Maiorescu, Alecsandri, Delavrancea, Vlahuță. Ion Barbu. Tudor Arghezi. Nicolae Labiș, care n-a avut norocul să-i crească de-a binelea tuleiele din mustăcioară.

Cred că sunt cel puțin 30 de ani de când mustața a ieșit din uz. Iar azi, când mai zăresc câte una circulând prin lume, mă simt ca pe vremea copilăriei petrecute sub ocupația comunistă, când vedeam pe stradă o mașină care nu era Dacia.

Împilați și împiloși

Legile fizicii funcționează diferit pentru ei: unii sunt împinși de sus în jos, iar ceilalți sunt împinși de sus în sus. Și e numai vina gravitației, fiindcă are favoriți care i-au crescut enorm — stufoși, sulfuroși, scrofuloși.

Primii, care sunt mereu cei din urmă, sar ca niște bile sprintene de plumb dotate cu foreze la un capăt. Cei din urmă, mereu primii, țopăie precum rachetele intercontinentale dotate cu motoare de navetă spațială.

Dar în rest, viața e dreaptă, chiar dacă nu are niciodată monedele și bancnotele potrivite.

Strepezire, Sire?

De dincolo de gard, strugurii arată extrem de îmbietor, dar sunt acri.

De dincoace de gard, ce arată drept struguri sunt mere pădurețe.

Portocală ‘m-e ca Nicu

Că tot s-a comemorat de către diverși nerozi nașterea ucenicului de cizmar din Scornicești.

Merită amintite, pentru mai tinerii descălecători din Decebal și Traian, ședințele guvernului american din ultimul an, unde pot fi admirați în toată splendoarea lor mălăiață membrii cabinetului aducându-i osanale deșănțate lui Portocală. Chestie care seamănă teribil de bine — și de straniu — cu tratamentul de care a avut parte în perioada 1965-1989 Geniul Carpaților și Cel Mai Iubit Fiu Al Patriei, Nicolae Ceaușescu.

Dar e drept că pe atunci nici America nu fusese făcută din nou măreață din nou, fiind prinsă în activități frivole precum să conducă lumea liberă și să sape groapa comunismului.

Smiorcița, nu Miorița

Balada care ne curge prin vene, nouă, românilor, este ea însăși un mare smiorc de la cap la coadă. Și cred că numele oii năzdrăvane, care mână de la spate etosul românesc, ar trebui adus la zi.

Că, vorba aceea, nici România de astăzi nu se mai cheamă Principatele Uimite Române.

Marea Îndoială

Cea mai vastă întindere de ape adânci de pe Terra care nu figurează pe nicio hartă a lumii. O mare de dinăuntru ce vine la pachet cu conștiința, precum o clauză din contractul de a fi om, scrisă în litere minuscule. Plimbată de colo-colo prin lume. Rezervor secret de “dar dacă”.

O povară cât o dovadă: încă nu ești pietrificat în certitudini.

Copilărie pe tarabă

Țâncii din perioada anilor 2008-2012, care a marcat explozia smartphone-urilor, conexiunilor mobile de date și a rețelelor sociale, sunt astăzi adulți.

Niște adulți ale căror imagini din copilărie au fost puse la liber pe internet de dragii lor de dragi părinți, enigmatici și cu mințile la ei. Să se servească oricine de acestea, de la boți și algoritmi până la pedofili și AI-uri de teapa lui Grok.

Marfă.