Lectura-vura (XXIV)

După niște ani-absență, Nemira a început să readucă în piață cartea electronică. Au început timid, cu un potpuriu de genuri, fără o logică aparentă. Dar am profitat să achiziționez câteva SF-uri din colecția Armada.

Prima lectură din lot, Lumii îi spuneau pădure, o nuvelă de Ursula K. Le Guin. Care are un fel aparte de a scrie SF — cărțile ei sună ca niște povești din bătrâni, spuse cu grai molcom de un moșneag la gura sobei, de unde se aude trosnind focul. Și asta chiar și atunci când temele sunt cu mize enorme (cum este colonialismul în această carte).

Citit, plăcut, recomandat.

Țâțoasele Ninja

La începutul anilor ‘90 făceau furori niște personaje din desene animate, cunoscute colectiv drept Țestoasele Ninja. Ajunse mai apoi, în clasicul stil hollywoodian, chiar staruri în filme deosebit de artistice. Astăzi, căzute în uitare — deși s-a încercat resuscitarea lor în urmă cu vreo 10-15 ani, fără prea mare succes — probabil pentru că în era Pokémonilor vânați cu telefonul pe stradă, altele sunt refrenurile care ajung în topuri.

Mfine. Consider că niște femei ninja bine dotate ar fi avut o viață muuult mai lungă ca personaj colectiv. Că doar se știe, bărbații sunt meserie — veriga slabă a speciei noastre.

De strajă patriei. Cu p mare și cu î din a.

Avem o grădină de țară, frumoasă ca o icoană de măicuță de Domn-Domn, să-nălțăm. Atacată din exterior de feluriți dăunători. Invidioși pe bogățiile nemărginite cu care a fost binecuvântat acest colț de rai.

Din fericire pentru neamul nostru cel românesc, am câștigat la loteria vieții și premiul cel mare. O garnitură fără seamăn de conaționali capabili să vadă dușmanii cu ochiul liber. Și dotați cu megafoane superputernice, prin care-și pot anunța până și surzilor iubirea de moșie ce-i arde pe dinăuntru ca un fier roșu.

Că se dovedește iarăși și mereu, de niște secole deja, că atacul la moșia mult iubită este lucrătură din interior, nu e vina lor, a cațavencilor.

Cum să-ți păstrezi capul pe umeri într-o lume fără cap și fără coadă

Acesta nu este un text motivațional, acesta este un text volițional. Nu oferă o rețetă de succes, oferă o foaie de parcurs. Și lasă mingea la jucător, nu la figurantul de pe margine.

Cea mai bună metodă să rămâi întreg la minte este să-ți găsești oamenii și activitățile care-ți oferă un strop de bucurie. Iar după ce le-ai găsit, să li te dedici în totalitate. Vampirii de atenție, distragerile și motivele de inflamare pândesc la tot pasul. Însă ține exclusiv de tine unde anume îți canalizezi atenția.

Tu și numai tu alegi cine și ce contează cu adevărat pentru tine.

Un plus egal cu un minus

Beția de cuvinte este o stare condeică. N-aș ști să spun dacă în caz de abuz duce la alcoolism lexical, dar la vomă textuală cu siguranță. Orice cuvânt superfluu nu face decât să îngroașe debordarea.

Iar rețeta de a scrie un text fără cuvinte în plus este înduioșător de simplă: trebuie întotdeauna să folosești exact numărul de cuvinte necesar, fără niciunul de prisos.

Idee, plural

Lumea, așa cum este ea, bună și rea, reprezintă rezultatul unei diversități infinite de idei. Și nu al unei singure idei — oricare ar fi aceasta, oricât de seducător ori de logic ar suna, oricum ar fi livrată și de oriunde ar veni ea.

Lumea, așa cum este ea, cu bune și cu rele, înseamnă o sumă de pluralități — nu un sistem binar.

Chestia este că

Realității nu-i pasă că tu ai o altă opinie despre ea. Că nu-ți place de fața ei. Că o ignori cu grație ori cu grobianism.

Cum spune și vorba aceea din bătrâni, deții un sfânt și inalienabil titlu de proprietate — opozabil tuturor — asupra propriilor tale păreri. Însă nimeni, niciodată, n-o să-ți ofere un titlu de proprietate asupra realității. Faptele rămân fapte indiferent de relația ta cu acestea.

Și chestia este că de prea multe ori irump pe scena publică diverși vraci carismatici care momesc oamenii cu gargară din apă de ploaie despre cum opinia lor este singura realitate care contează.

Scartzadahartie

Ca nație care facem de milenii mari succesuri la oral, limba și timpanul ne sunt cele mai dragi organe. Și e și normal, când dânsele sunt cele care ne ajută să prestăm corespunzător în micul nostru colectiv daco-romano-getic.

Dar dacă ne-ar da și nouă ghes alfabetizarea, ochiul și slova, este că n-am avea în bestiarul mioritic doar alde Freakadadisk?

Strașnic este strașnic

Unul dintre cuvintele pe care mi-aș dori să le întâlnesc mai des în viața de zi cu zi. Dar ideea este că l-au abrutizat niște omuleți prin tot felul de reclame care de care mai tembele, astfel că a ajuns teribil de caraghios. Și nu mai este folosit decât la mișto.

Ori alăturarea de litere “ș” + “n” în interiorul cuvintelor este destul de rară în limba noastră-i o comoară ce cu râvnă o pocim.

Și-i foarte foșnitoare. Și tare țâșnitoare. Și ar fi mare păcat s-o iușnim.

Pânza de păianjen

În timp ce priveam o pânză de păianjen — pe care nu se legăna niciun elefant — mi-am dat seama că aceasta este o metaforă oximoronică, în funcție de perspectiva din care este privită. Locuri sau unghere neatinse, neumblate, nederanjate din marșul entropic spre descompunere. Plasă de captat tot ce vâjâie vivace și cu vioiciune prin eter, de la idei fâlfâitoare la cultură pop trecătoare.

Uite așa se întâmplă când te uiți la lucruri și lucrurile se uită înapoi la tine.

Străfulgerări

Sunt momente în viață în care, dintr-o dată, vezi ceva clar precum cristalul într-un loc în care până atunci era doar o nebuloasă ori un negru profund. Poate fi o conexiune între două lucruri. O soluție la o problemă. Cheia unei intrigi. Motivația reală a unui personaj în cuvinte și paragrafe sau a unui om în carne și oase. Orice.

Și partea cea mai frumoasă este că momentele acestea pot apărea oricând. Brusc. Intens. De unde nu te aștepți și când nu te aștepți.

Le spunem revelații, clarviziuni, intuiții, epifanii. Dar străfulgerări îmi pare că surprinde mult mai plastic și mai fantastic peisajul.

Oamenii-teflon

Ai văzut când pui puțin ulei într-o tigaie de teflon, cum pare că uleiul levitează deasupra suprafeței încinse, fără să o atingă? Ei bine, tot cam așa sunt și oamenii cărora le arunci câte o idee, un îndemn, o vorbă, un bobârnac. Ai crede că îi atinge vreuna dintre chestiuni, dar nici pomeneală de așa ceva — plutesc cu toatele razant, la distanțe infinitezimale.

O manifestare în viu a răcirii gurii de pomană.

Timpuri Moi

Până la a fi numele uneia dintre cele mai originale formații rock românești, Timpuri Noi a fost una dintre uzinele ‘mândrie a întregului popor’ în timpul ocupației comuniste a României. Compresoarele, pompele și materialele de instalații produse aici făceau ravagii în țările lumii a 3-a spre a 4-a, care puteau plăti doar în natură și de preferat niciodată. Astăzi, fostele uzine Timpuri Noi au devenit “proiect de regenerare urbană” — apud fandoselile dezvoltatorilor imobiliari — adică au ajuns să nășească mândre blocuri de locuințe și splendide clădiri de birouri corporatiste.

Timpurile de astăzi n-or mai fi ele noi, dar cu siguranță sunt moi.

Cu burta la soare

Nu mi-a plăcut niciodată expresia asta. Îmi evocă imaginea prunelor puse la uscat pe acoperișul bucătăriei de vară, din timpul vacanțelor petrecute în copilărie la țară. Sunt bune prunele uscate, nu zic nu — dar totuși, parcă n-ai vrea să devii tu însuți una.

Cu sau fără arătat de burtă, statul la soare n-a fost niciodată ceva care să mă atragă. După cum n-am înțeles vreodată ideea de plajă (la mare, la ștrand, în curte, pe terasă etc.). Să stai de bună voie și de nebun(ă) să te prăjească soarele mi s-a părut mereu o mare tâmpenie. Nici nu mai zic de saloanele de bronzaj, deși aici am o întrebare epistemologică: n-ar trebui oare să se facă unele speciale pentru cei cu șunci multe? Unele care să se numească “slanăoane”, desigur.

Decât cu burta la soare, mai bine cu burta la cale și cu sufletul într-o carte.

Fosile vii

Vii în sensul consumului de oxigen. Altfel, încapsulate în statu-quo, asemenea gâzei prinse într-un chihlimbar. Încremenite în idei precum o scenă surprinsă într-un instantaneu. Aflate la ani-lumină distanță de orice viitor.

Iar stadiul de fosilă nu-i apanajul vreunei tipologii umane anume. Poți ajunge o fosilă dacă ești sărac lipit pământului ori triliardar de talie planetară. Analfabet ori om de știință. Simplu cetățean ori politician de anvergură. Și orice ai fi și oricine ai fi, ajungi fosilă numai și numai prin propriile tale puteri și din propria-ți voință. Exact în acel moment din timp în care arunci prosopul în ringul vieții.

Vii, fosilă, sau mai rămâi?

Giganta coincidență

În istoria mitică a Pământului, giganții au jucat un rol important. De la zidirea lumii, la prăbușirea ei, potrivit legendei. Atlas, Goliat, Cronos — niște uriași.

Dar nu și în ceea ce privește genul. Niciun cuvânt despre gigantele lor mame, soții ori fiice.

Coincidență?

Durere. Plăcere. Desfidere?

Cu fierul, mă aflu de câteva luni într-un program cu greutăți mici și repetări multe, organizat într-o rutină de tip împins / tras. Și cine știe, cunoaște: combinația greutăți mici plus repetări multe egal durere. Multă durere.

Deunăzi, în timp ce-mi strigam nevoile și neamul pe finalul unei serii de repetări, m-am gândit dacă nu cumva e un masochism toată această treabă. Și poate că un pic chiar este. Dar în niciun caz nu-i motorul principal. Cred că mai degrabă este o combinație între pomparea musculară (echivalentul euforiei alergătorului pentru cine ridică greutăți) care încununează o sesiune bună și cutezanța de a lua taurul de coarne.

Fierul e o școală în sine.

Nebun contra Nerod

Primul este acela care nu-i bun. Al doilea, acela care nu-i rod. Mecanismul stricat. Nimicul sterpului.

Nebunul are măcar ceva — plus speranța că poate se găsește un vraci, o minune ori un specialist care să repare defectul. Nerodul nu se are nici măcar pe sine însuși.

Mai bine nebun decât nerod.

Drame și trame

Nu orice intrigă trebuie să aibă în centrul ei o dramă ca să funcționeze. Ba aș zice chiar că drama e aproape întotdeauna alegerea cea mai ușoară când vrei să scrii o poveste. Comedia e Greuceanu.

Dramele arată traume în chinurile facerii și asta-i ceva ce atinge pe dinăuntru pe aproape oricine nu e piatră funerară. Durerea-i universală și are mereu batistele pregătite. Cere doar un strop de empatie și un snop de nasurlie.

Comedia, în schimb, e mers pe sârmă fără plasă de siguranță. Are nevoie de ritm, de balans, de precizie, de surpriză. Un cuvânt în plus sau o pauză în minus pot strica totul. Iar dacă dramei i se acceptă până și patetismul, comediei nu i se iartă nici măcar tăcerea prost plasată.

De aceea există “a dramatiza” și nu există “a comediza”.

Frăția fraierilor

Am impresia că pe meleagurile mioritice se face exclusiv vorbire despre cârdășia celor porniți vijelios pe calea parvenirii cu orice preț prin intermediul funcțiilor publice la care au accedat. Și deloc despre frăția noastră, a celor aflați de partea cealaltă, care am fi, teoretic, beneficiari ai exercițiului unor astfel de funcții. Acușica se fac 40 de ani de la Eliberare și în tot acest răstimp s-au perindat pe la butoane mereu aceiași cavaleri ai tristelor figuri. Indiferent de litere, culori, sigle sau limbă maternă.

Ori poate nu fraieri, ci niște masochiști căzuți pradă sindromului Stockholm.