Dulcea povară

Copii fiind, ne dorim cu ardoare să ne creștem mari cât mai repede, ca să facem ce vrem noi. Nu ce ne spun mereu ceilalți — părinții, școala, alți adulți degrabă vărsătorii de sfaturi nesolicitate.

Devenim “oameni mari” și, odată cu majoratul, primim în dar agenția după care tânjeam atâta. Și descoperim că nu e deloc o plimbare în parc. Că vine cu angarale. Cu griji. Cu responsabilități.

În primul și în primul rând legate de propria persoană — de-acum trebuie să-ți spui singur(ă) că broccoli e bun pentru tine, că apa nu se consumă involuntar precum aerul și e nevoie să duci un recipient la gură, că pierdutul nopților e un ucigaș în masă de neuroni, că măsura e bună în toate, că între “da” și “nu” se află un întreg univers. Iar apoi, legate de tot restul: școli, meserii, slujbe, parteneri, viață.

Dar e o povară dulce. Pentru că adulți fiind, putem fi oricând copii — invers, niciodată.

Te uită cum se pitesc tupilacii

Cum piteala ne-a adus piticii, înseamnă că musai tupilatul trebuie să ne aducă tupilacii. Și te împiedici de tupilaci peste tot prin Grădina Măicuței Domnului, chiar dacă n-au avut un nume până acum.

Tupilacul e genul care nu pleacă, dar nici nu rămâne de-adevăratelea. Se face mic până se camuflează perfect în peisaj. Nu e nici cu hăis, nici cu cea. Dă cu seen, dar nu cu reply. E prezent fizic și absent cu tot restul. Nu că ar fi laș, nu — dar treaba tupilacului este să existe, nu să-și manifeste existența.

De aceea nu l-a prins până acum niciun dicționar în plasă: s-a tupilat până și de limba noastră-i o comoară.

Coropișniță

E un nume de familie cu o sonoritate remarcabilă. Ce destin fabulos ai putea avea dacă ai fi o Eugenia Coropișniță! Ori un Valerian Coropișniță.

Ce ți-e scris nu-i musai să-ți fie în frunte pus. Este îndeajuns și în certificatul de naștere.

Delta

Vorbele nu sunt nimic altceva decât o onorabilă operă de ficțiune. Cum am dori să fim. Ce ne-ar plăcea să se întâmple. Cum am vrea să fim văzuți. Ce imagine mentală ne-am creat despre noi înșine.

Acțiunile și inacțiunile sunt adevăr. Fiindcă ele sunt cele care ni-l aduc pe Oz în fața ochilor — Toto răstoarnă paravanul, nu latră la el. Și tocmai aici, în diferența dintre închipuire și realitate, stă oglinda omului. Fie el o ființă în carne și oase, ori un personaj în cuvinte și semne.

Cum ți se-arată delta, prietene?

Pssst! Vrei să-ți spun un secret?

Probabil că fix în această secundă, prin eter sau printre pixeli, fâlfâie de milioane de ori. “Formula secretă”. “Ingredientul secret”. “Metoda secretă”.

Și explicația e mai prozaică decât ar părea la prima aluzie: “secret” e un cuvânt care lucrează în vânzări. Este eticheta lipită pe cutie ca să nu te prinzi că înăuntru se găsește aer. Fiindcă tristețea maximă sună exact ca o maximă: ceea ce funcționează negreșit și întotdeauna se cunoaște de când lumea și pământul. Dar asta-i o marfă căreia îi lipsește cu desăvârșire ambalajul capabil să agațe retinele și să încheie afacerea. E penibilă, e nasoală, e banală.

Nu există niciun secret.

Dl Bombastic e superfantastic

Îl știi, negreșit. Te ciocnești de el peste tot — pe stradă, la mall, la birou, la terasă, în feed. Trăiește experiențe senzoriale supreme, nu bea și mănâncă precum omul obișnuit. Redefinește paradigme și desțânțălă statu-quoul, nu trage la șaibă în timpul programului de muncă. Investește în viitorul umanității, nu procreează precum un urangutan. Și, în general, vorbește cu majuscule, gesticulează în superlative absolute și respiră aer premium.

Dacă-l asculți cinci minute, afli că totul în viața lui e genial de incredibil, epic și demențial. Iar dacă te poți lipsi de cincisprezece, luminița de la capătul tunelului devine o lumină orbitoare: magnitudinea are o relație invers proporțională cu conținutul.

Poate de aceea bătutul cu cărămida în piept are mereu rezonanța unui clopot.

Tortul e bine când se termină cu bine

Dacă s-a trecut cu succes de ultima felie. Și s-a lins până la ultima firimitură. Înseamnă că maestrul cofetar și-a făcut cu brio treaba. Iar pe lanțul trofic n-au fost accidente.

Curios cum i s-a cântat prohodul lui “firesc” de un amar de vreme deja.

Teroarea udă

A fost odată ca niciodată o vreme când greu încercatul popor român era luat prin surprindere în fiecare iarnă de venirea zăpezii. Drept răsplată, presa mioritică de largă circulație și adâncă trepanație nu mai prididea să tămâieze fiecare palmă de omăt căzută pleașcă din ceruri cu damfurile apocalipsei de imaginație, botezând-o mereu în același mod: teroarea albă.

Timpurile s-au schimbat, iar astăzi mai degrabă apele, ploile și furtunile ar ține frontispiciul tuturor organelor mass-media care-și respectă nobila misiune de a induce publicului isterii colective. Însă după preafericita intersectare a omului românesc cu tic-tacurile rețelelor globale, n-a mai rămas nimic în picioare.

Teroarea udă n-a avut nicio șansă.

Mă numesc Minu. Dopa Minu.

Ocupația: agent sub descoperire. Vechime în câmpul muncii: sute de mii spre milioane de ani. Cartier general: undeva în căpița de neuroni așezată deasupra umerilor. Dacă am licență de ucis? Da, răbdarea.

Mult timp am lucrat simplu, curat, eficient. O fragă găsită, o vânătoare izbutită, un sărut furat — livram ce trebuie și mă retrăgeam pentru o binemeritată odihnă. Și pentru destulă vreme.

Dar de câțiva ani m-au racolat niște tipi din Valea Siliciului. Salariu baban, program non-stop, ținte KPI-uri de engagement. Așa că acum prestez la foc automat: notificări, like, scroll, refresh. Și când mă uit în jur, îmi crește inima-n piept și contul în bancă văzând legiunile nesfârșite de oameni cu priviri fixe și cu degetul trăgând pe sticlă.

Agitat, nu amestecat? Ce tâmpenie! Perfecțiunea înseamnă agitat și amestecat și agitat și amestecat și agitat și amestecat și... și tot așa, până la sfârșitul sfârșiturilor.

Gusturile se discută

Deși nu privește pe nimeni. Ce muzică îți răsună în căști. Ce mâncare îți pui în farfurie. Ce decorațiuni folosești pentru bradul de Crăciun de acasă. Gusturile tale te privesc doar pe tine — nu se discută și nu trebuie să aibă nicio justificare.

Însă asta nu-i deloc valabil când îți manifești gusturile și implici, fără voia ei și fără un mandat explicit, o comunitate mai mică sau mai mare. Când scoți boxa pe fereastră, să audă tot cartierul ce DJ desăvârșit ești. Când ai telefonul pe difuzorul extern, ca să dai pe spate un întreg autobuz despre ce porno ravisant urmărești. Când transformi spațiile publice în reflexii ale modului în care ți-ai amenajat propria locuință.

Nu de alta, dar dacă nu apreciezi la rândul tău dulceața fină a rahatului, parcă n-ai vrea să participi la o degustare de bucate unde Marele Chef Celebru e scatolog. Sau...?

Scris, substantiv

Pentru cea mai mare parte a existenței lor, oamenii nu au știut cu scrisul. Dacă am comprima întreaga istorie a omenirii la durata unui singur an, scrisul a apărut cu câteva ore înainte de Revelion. Iar noi, oamenii, am dezvoltat o relație foarte complicată cu scrisul tocmai pentru că este o îndeletnicire atât de nouă.

Și-i fascinantă varietatea infinită de pălării pe care le poartă scrisul pentru om. Terapie. Înțelegere. Organizare. Remediu. Construire. Poveste. Comunicare. Moștenire. Plăcere. Speranță.

Substantive, dar mai cu seamă substanță.

Lectura-vura (XXVI)

Este prima oară când îi citesc pe frații Petreuș ai SF-ului, Arkadi și Boris Strugațki. Și nu sunt convins că am început cu volumul potrivit (Puștiul, în traducerea lui Valerian Stoicescu, apărut la Nemira).

O dată, pentru că scriitura nu m-a dat cu nimic pe spate — băieții compuneau decent la patru mâini, dar departe de nivelul unor Ilf și Petrov, de pildă. Iar în al doilea rând, pentru că deși au avut un subiect generos la îndecondei (“ce-ar fi dacă Mowgli ar fi crescut de o civilizație extraterestră?”), îmi pare că l-au ratat copios.

Dar cine știe, poate la următoarea încercare va fi mai bine.

Strigoii vechi și noi

Le resimțeai respirațiile putride chiar fără să-i vezi. Erau dotați cu carnet de partid, dosar de cadre beton, colecție de pile scoase la moment din mânecă, limbaj de lemn din esență tare. Și aveau chiar și o oareșcare scuză: ocupantul comunist îi plămădise din propria-i scârnă, iar teroarea acestuia îi dresase. Sugeau de viață totul din jurul lor fiindcă exact pentru acest motiv fuseseră mufați la sânii generoși ai avortonului rezultat din acuplarea secerii cu ciocanul.

Cei de rit nou s-au născut după ce a explodat mămăliga ca să înfigă țărușul unde trebuie. N-au prins nici cozile, nici frigul, nici turnătoria cu repetiție. Și totuși: aceeași șmechereală măruntă ridicată la rang de blazon, aceeași aversiune față de muncă și carte, aceeași mână întinsă către statul care trebuie să ne dea că de-aia e stat. Totul, fără pic de dresaj pavlovian. Doar dintr-o anamneză a metehnelor.

Printre noi, niște strigoi. Și vechi, și noi.

“Sunt interese mari la mijloc!”

Și de aceea nu se vrea. Fiindcă, mă-nțelegi, interesul poartă fesul. Iar noi suntem prea insignifianți ca să putem schimba ceva. Așa că, fie ce-o fi, rămânem liniștiți la locurile noastre.

Dar dacă mijlocul ăla e de fapt stricat la burtă, ce ne facem, frați întru Decebalus per Scorilo?

Cocoșul cântăreț de operă

Cocoșul își făcea treaba ceas. Dădea deșteptarea la revărsatul zorilor. Călca regulat găinile din poiată. Apăra cloștile și puii de dușmanii pământului și ai cerurilor. Dar mai presus de toate, cânta. Cocoțat pe gard, să-l audă toată suflarea.

Într-o bună zi, s-a oprit să-i asculte cucurigelile un negustor ambulant. Văzând că are public, cocoșul s-a întrecut pe sine. Parcă niciodată nu cântase așa de bine!

— Frumos, nu-i așa? l-a întrebat pe negustor la sfârșitul concertului.

— Foarte, i-a răspuns acesta laconic. Dar am ceva care te poate face un cântăreț de o mie de ori mai bun. Mai exact, cântăreț de operă: vârful vârfurilor în materie de cântat. Egalul lui Luciano Pavarotti ori Plácido Domingo în anii lor de glorie, dacă nu chiar peste ei.

Negustorul a scotocit într-una dintre multele lui sarsanale și a scos la lumină un soi de aparat miniatural.

— Uite, îți prinzi chestia asta de gât și cânți cu ciocul închis. E un dispozitiv inteligent care captează vibrațiile corzilor vocale și le transformă în arii de operă. Dar va trebui să-mi dai în fiecare zi câte un ou proaspăt, atâta timp cât vei dori să cânți cu acest aparat minune.

Cocoșul a primit bucuros, ba chiar i-a oferit negustorului zece ouă în semn de recunoștință, ca primă plată. Cu aparatul negustorului la gât, cocoșului i se părea că revarsă asupra lumii adevărate triluri, divine și nemaiauzite.

N-a trecut mult timp și găinile din curte au început să nască pui vii. Iar oamenii au răbdat cât au răbdat, până în ziua în care au fugărit cocoșul și l-au transformat în ciorbă, pe motiv că prea miorlăia ca o pisică în călduri.

Fără noimă și fără număr

Revoluția industrială și, mai recent, cea tehnologică au făcut posibile lucruri care acum 500 de ani păreau imposibile, acum 1.000 de ani miracole și acum 2.000 de ani magie. N-are rost să arăt eu cu degetul pe tastatură spre unele sau altele, oricare dintre noi are la îndemână un mănunchi de exemple.

Dar în același timp, tot ele au diluat până la extrem rostul lucrurilor. În lumea modernă există un potop de chestii din simplul și suficientul motiv că acestea pot exista.

Din genunile timpului, nevoia a fost mama născocirii. În zilele noastre, născocirea își naște singură mama.

N-ai să-mi dai un sfat nesolicitat?

Există cetățeni care simt un imbold irepresibil să ofere celorlalți sfaturi fără ca acestea să fi fost cerute. Pe sfântul și nobilul principiu că empatia-i un joc de societate la care câștigă cine are cei mai încărcați epoleți.

Atâta doar că sfatul nesolicitat n-are nicio treabă cu omul aflat la primire. Care-i doar pretextul. Sala de spectacol. Publicul captiv la un one-man show cu intrare volens nolens și ieșire canci.

Sfatul e doar vehiculul — marfa transportată e mereu propria persoană și soclul aferent viitoarei și binemeritatei statui.

Oglindă, oglinjoară, cine dă cele mai rotunde sfaturi din țară?

Inteligibil ≠ inteligent

Că ne place sau nu, că ne convine au ba, procesorul celei mai avansate tehnologii a vieții de pe Pământ nu funcționează pe bază de 0 și 1. Funcționează pe bază de euristici — scurtături mentale folosite intensiv, pe pilot automat, pentru a reduce efortul cognitiv.

De aceea luăm un text inteligibil — și care din balon pare plauzibil — drept inteligență. Nu fiindcă am fi proști sau fraieri (deși...), ci fiindcă atâta poate procesorul cu care am fost dotați din fabricație.

Dar asta nu înseamnă că suntem condamnați să facem din Matrix film documentar.

Zdreanță. Cel cu ochii de baboanță.

Privirea nu poate să ucidă, dar poate să strice ziua bună se cunoaște de dimineață. Știi tu, căutătura aia plină de arțag, care caută nod în papură cu osârdie — și găsește mereu cu toptanul.

Fiindcă nimic nu cade bine. Soarele e prea strălucitor, umbra e prea umbră. O veste bună miroase a capcană, o glumă sună a ofensă. Dacă se dă, s-a dat prea puțin. Dacă nu se dă, e sfidare pe față.

Flenduri cârpind la viață.

Fericiți cei săraci cu buhul

Să ți se ducă buhul în zilele noastre e semn sigur că ai călcat grav în străchini. În condițiile în care oricum boacăna face bezele omenirii doar până la următoarea boacănă de același calibru.

Când atenția este noul petrol, anonimatul este adevărata împărăție a eterurilor.