Dialogurile lui Platu

Până la mine, literatura română a avut un singur scriitor care știa cu dialogurile: Caragiale. (Ei bine da: scriu asta de pe preșul din fața ușii) Deși suntem o cultură preponderent orală, nu avem ureche muzicală și n-avem habar cum să facem să sune bine un dialog. Un singur și relevant exemplu: au trecut 35 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, și tot n-am învățat să facem reclame radio — am rămas la stadiul de monologuri sub formă de zicători.

Nenea Iancu a avut urechea aceea capabilă să capteze nu doar ce și cum spun oamenii, dar mai ales ce spun prin ceea ce spun. Ritmul, pauza, repetiția, nonsensul — dialogurile lui par transcrieri rupte din viață și care mustesc de viață.

Restul lumii? Dialoguri care sună a text găbjit din manuscrisele de la Marea Moartă și Plată. Ori — și mai rău — a emisiuni radiofonice din anii proletcultismului triumfător. Personaje care vorbesc în eseuri, cu propoziții subordonate de trei etaje, două niveluri de subsol și vocabular de dicționar inexplicativ.

În anii săi de formare, Caragiale a petrecut mult timp lângă scenă și probabil că de-acolo a deprins ideea că dialogul trebuie să treacă testul sonor. Dacă nu sună bine citit cu voce tare, tăiem și rescriem până când ne iese. Iar problema cu condeierii de limbă și literatură română este că nu-și citesc dialogurile. Și se vede. Pardon, se aude.

Ai prins șpilul?

Dacă pricepi unde bat. Dacă știi ce zic. Dacă mă înțelegi pe undeva.

Nu-mi plac scriitorii-predicatori. Cei care se urcă într-un amvon situat la ultimul etaj al unui zgârie-nori și ne toarnă, de regulă într-un potop de cuvinte, predici imuabile despre lume și viață. Poate de aceea nu i-am gustat niciodată pe clasicii literaturii ruse - cu notabila excepție a lui Cehov.

M-am simțit mereu atras de condeierii care fac cu ochiul cititorilor, care creează complicități cu aceștia, care lasă niște fire în gherghef să și le lege singuri. Scrierile faine sunt ca mobila IKEA sau seturile LEGO (nordicii ăștia!).

Povestea-i șfara cu motocei la capăt, de crapă mâțele jucându-se cu ei.

Fără titlu

Sunt copywriter din vremurile când printul era rege. Iar în print (ziare, reviste, materiale la punctul de vânzare), titlul făcea legea. Guru Ogilvy avea chiar o vorbă despre asta, că titlul înseamnă 80% dintr-o reclamă. Așa că, atunci când îmi câștigam pâinea ca “redactor de texte publicitare”, după ce primeam un brief de creație scriam prima dată titluri. Zeci. Sute, câteodată. Și până nu aveam 2-3 titluri “beton”, nu scriam niciun rând la textul reclamei.

Am rămas din timpurile acelea nu doar cu o slăbiciune deosebită pentru titluri în general, ci mai ales cu ușurința de a scrie titluri din orice poziție, la foc automat.

Fără titlu nu miroase a floare / Fără titlu viața n-are rost.

Hara hachi bu

Locuitorii insulei Okinawa au vorba asta simplă, care spune să te oprești din mâncat când ești 80% sătul. Vorbă care, tradusă în stilul de viață, a făcut din Okinawa locul cu cea mai mare densitate de centenari de pe planetă.

Și, pe undeva, ea îmi aduce aminte de o zicere a lui Hemingway, că e bine să te oprești din scris cât mai ai încă niște cerneală rămasă-n călimară. Pe principiul că dacă scoți azi din fântână ultima picătură de apă, mâine o să găsești doar pietre și nisip.

Să ai grijă de izvor, să te oprești la o oarecare distanță de punctul maxim până la care îți răzbate privirea narativă. Un fel de hara hachi bu pentru scris. Cine poate ști dacă nu cumva aplicând acest principiu, nu ne va paște și pe noi, cei cu “înșir-te cuvinte”, oareșce longevitate creativă?

Vrum-vrum!

Onomatopeele sunt rudele sărace ale limbii române. Deși adeseori ne fac să zâmbim, arareori sunt luate în serios. Fiindcă, vezi bine, onomatopeele nu au greutatea unui verb, unui substantiv sau chiar a unui pronume. Și totuși, fără ele, coloana sonoră a lumii ar fi mai falsă și mai lipsită de ecou.

Deloc întâmplător, copiii învață mai întâi să imite sunete și să denumească prin onomatopee ce-i înconjoară. Câinele e “ham!”, mașina-i “ti-tiii!”, iar telefonul “lai-lai-lai!”. Mare păcat că ne rătăcim de acest vocabular odată ce creștem. Pentru că ne pierdem și ceva din naturalețe. Onomatopeele sunt punțile cele mai simple, fruste și firești dintre noi și univers. Ele nu traduc realitatea în descrieri și explicații, ci o redau.

Ne facem mari, apoi devenim adulți și reușim să complicăm totul. Limbajul ni se transformă într-un lanț de șlepuri încărcate până-n buză cu termeni, cuvinte prețioase, sofisme. Când, uneori, un “offf!” sau un “pfuai!” ar fi suficient.

Așa că, atunci când simți câte un “cranț!” la suflet, să n-ai teamă să-l folosești ca atare. Bling?

Scrie ca și cum știi ce faci

Dacă ai mâncărimea — și trebuie să ai mâncărimea — scărpinatul vine de la sine. Nu contează nimic altceva: nici tehnica, nici intriga, nici gramatica, nici genul literar (sau lipsa acestuia), nici eroul ori antagonistul, nici dialogul, nimic.

Scrie ca și cum stăpânești absolut totul la perfecție. Ca și cum ai ști la milimetru ce trebuie să faci. Ca și cum ai deja două Nobeluri pentru literatură și-l aștepți pe al treilea.

În meseria asta, dacă-ți scarpini locul acela al eului suficient de mult timp, ajungi să mulgi mâncărimea de ambrozie.

Fă-mi o scenă. Cu de toate.

Orice scenă pe care o pui în pagină trebuie să joace un rol. Iar acest rol poate fi doar de două feluri. Fie scena respectivă oferă cititorului informații noi despre personaje (revelații, alegeri, schimbări etc.), fie împinge intriga poveștii mai departe. Sigur, nu împiedică nimic ca o scenă să joace ambele roluri — și cel mai adesea, așa se și întâmplă — dar unul din ele este totuși primordial. Și, la fel ca povestea mare din care face parte, fiecare scenă are la rândul ei nevoie de conflict — un micro-conflict, care să o facă vie.

Nu vezi întotdeauna lucrurile acestea atunci când ești prins cu scrisul. Fiindcă în momentele cu pricina, prioritatea absolută este să aduci în ființă nemaivăzutul. Prioritatea, dar și sarcina cea monstruos de grea.

Însă atunci când totul a fost spus și făcut, iar la finalul manuscrisului ai pus magicul cuvânt “sfârșit”, nu mai ai nicio scuză. După ce ți-ai luat creionul roșu de editor, taie cu sălbăticie, cu brutalitate și fără milă orice scenă care nu spune nimic nou despre personaje sau care nu duce firul narativ mai departe.

Nu lăsa povestea (cartea, romanul) să-ți facă scene.

Spații, respirații

Dacă muzica este spațiul dintre note — cum spunea Debussy — atunci, în aceeași notă, povestea este spațiul dintre cuvinte.

Sigur că ceea ce pui în pagină e esențial — măcar și pentru simplul fapt că dacă nu-i în pagină, nu există. Dar cum pui cuvintele acolo este ceea ce face sau desface povestea.

Dimensiunea unei propoziții, distanțele dintre paragrafe, liniștea dintre dialoguri, pauza dintre scenele de acțiune – toate construiesc. Atmosferă, univers, sens.

Poveștile respiră prin spațiu. Adică trăiesc.

Neconflictual vorbind despre conflict

Miezul oricărei povești este un conflict. Între personaje, într-un personaj sau o combinație între cele două. Și unul dintre cele mai fertile conflicte care fecundează poveștile este cel între ce îmi doresc și ce am nevoie.

Conflictul între personaje

Protagonistul și Antagonistul, fiecare cu dorințele și nevoile proprii, în coliziune frontală. Ce vrea unul e incompatibil cu ce are nevoie celălalt. Iar tensiunea nu vine doar din ce fac — ori ce-și fac unul altuia — ci din ce sunt dispuși să sacrifice pentru ce-și doresc. Când dorința unuia devine pericolul celuilalt, conflictul duduie din toți cilindrii.

Conflictul intern

Personajul vrea glorie. Dar are nevoie de iertare. Vrea dreptate. Dar are nevoie de iubire. Conflictul dintre dorință și nevoie e motorul care duce personajul pe aripile zefirului (ori tornadei) poveștii. Dacă personajul nu are în el această luptă între “ce cred eu că-mi doresc” și “de ce am eu cu adevărat nevoie”, e tot atât de viu ca o rocă marțiană.

Și subtextul în poveștile bune este că mai întotdeauna nici personajele nu știu care-i care. Ce-și doresc pare să fie ce au nevoie — și invers. Iar dacă-s norocoase — nu toate personajele sunt — află pe parcurs de ce au nevoie cu adevărat.

Conflictele acestea dintre “ce îmi doresc” și “ce am nevoie” nu cresc ca buruienile — se cultivă. Și în trusa de scule a meșteșugarului există câteva tehnici narative utile.

1. Declarația de intenție

Chiar dacă nu e mereu 100% adevărată sau completă, îți poți pune personajul să spună ritos ce-și dorește. Nu contează dacă cititorul îl crede sau nu, important este să-i inciți curiozitatea. Bineînțeles, curiozitatea nu poate fi stârnită și întreținută în cititor decât de un personaj de care să-i pese — dar acesta-i un cu totul alt subiect.

2. Contrapunctul acțiunii

Fă-ți personajul să acționeze în sensul dorinței. Dar ai grijă ca efectele acțiunii să-i arate că nevoia reală este din alt film. Vrea succes, dar tot ce atinge se transformă în singurătate. Vrea răzbunare, dar cade în abisul vinovăției.

3. Oglinda

Creează o simetrie inversă cu antagonistul, care vrea același lucru, dar pentru un alt motiv. Ori are acea nevoie autentică pe care protagonistul o ignoră — sau de care nu este conștient încă.

4. Masca

Nevoia adevărată a personajului trebuie să rămână o vreme ascunsă. E ceea ce-l face uman. Iar apoi, când masca crapă, bine ar fi să-l doară. Nu din sadism, ci pentru greutate.

5. Imposibila alegere

Momentul de tensiune maximă e întotdeauna o bifurcație. Un drum duce către ce crede personajul că-și dorește. Celălalt, către ce are cu adevărat nevoie. Ambele cer un sacrificiu — diferit în ceea ce privește consecințele, dar nu mai puțin dificil.

În ce punct nimerește la final personajul depinde în întregime de poveste. Poate ajunge mai jos decât punctul de plecare. Ori mai sus. Sau chiar în același punct, dar cu o perspectivă nouă asupra lumii și vieții. Și asta-i valabil nu doar pentru personajele principale, ci mai ales pentru capetele de afiș ale poveștii — antagonistul și protagonistul.

Iar acum, conflictual vorbind: conflictul este cel ce face povestea — nu intriga, nu personajele, nu scriitorul.

Unu și cu unu face mereu tot unu

David Ogilvy, o legendă în copy și headline a publicității, avea o vorbă: “consumatorul nu e un idiot, e nevastă-ta.” În ideea că, dacă vrei să scrii reclame care să aibă rezultate, nu poți trata publicul ca pe o masă de oameni generică și amorfă, gata să înghită fără discernământ orice i se bagă sub nas.

Iar pe ogorul literar e cam la fel — fix aproximativ, cum ar veni. Scrii pentru o anume persoană, în carne și oase, nu pentru o entitate abstractă de genul “cititorii”. Persoana cu pricina poți fi chiar tu, cel ce mânuiește condeiul. Poate fi altcineva, cu care ai anumite afinități culturale sau în care ai deplină încredere (măcar literar vorbind). Poate fi muza ta, dacă scrii pentru cineva arhi extra super important din viața-ți. Și da, “cineva” poate fi chiar persoana cu care împarți rata de la casă și, eventual, hârtia de la Starea Civilă.

Indiferent că ai milioane de cititori sau doar 10, scrii întotdeauna doar pentru unul singur.

Scriitorul are cuvintele. Personajul are cuvântul.

Se tot vorbește prin cercurile literaților despre povești “conduse de intrigă” și povești “conduse de personaje”. De parcă între cele două ar exista o graniță negociată prin tratate bilaterale și recunoscută de ONU, care stabilește fără drept de apel cine are cei mai mulți acri epici.

Eu, unul, am privit întotdeauna cu ochi sceptici dihotomia asta forțată. Pentru că nu există poveste fără conflict și nici conflict fără personaje. Iar intriga nu-i nimic altceva decât desfășurarea conflictului — în pași, în timp, în acțiune și reacțiune.

Dar recunosc că m-a fascinat mereu cum, în timpul scrierii, povestea pare uneori să nu te mai asculte. Momentele când tu, ca scriitor, ai toate cuvintele, dar altcineva are cuvântul. (Și nu zic de jumătatea mai bună care-ți reamintește de vasele nespălate — aceea este o chemare, cel mai adesea).

Personajele sunt cele care țin în mâinile lor fictive hățurile narative ale poveștii. Și da, câteodată dânsele o vor lua complet pe arătură. Dar dacă ești acolo, în caleașcă, prezent și cu sufletul larg deschis, vei observa din timp dacă te îndrepți spre o prăpastie sau, pur și simplu, ai intrat pe un drum nou și nebătut.

Când timpul curge în cuvinte

Pentru un scriitor, timpul narativ este precum boțul de lut de pe roata olarului. Într-o ficțiune, timpul nu este implacabil și nici nu are unități de măsură matematic demonstrate și universal acceptate. Timpul există doar în pagină și doar în mintea cititorului. Motiv pentru care, uneori, timpul poate fi chiar unul dintre personaje.

Cum curge timpul într-o poveste și ce formă va lua această curgere este una din nenumăratele alegeri pe care trebuie să le faci atunci când te-ai așezat la masa de scris. Iar dacă ești pantalonar, câteodată povestea însăși face această alegere. Și nu i te poți împotrivi decât pe barba și pe riscul tău.

Timpul epic se poate mișca alene și drept ca un râu leneș de câmpie. Sau năvalnic, repezit și plin de mendre ca un pârâu de munte. Poate sări săltăreț din clipă în clipă ca o piatră pe luciul apei. Sau se poate scufunda în amintiri ca într-o mlaștină. Totul depinde de cum îl îmbracă în cuvinte condeierul.

Iar pentru cititorul prins în poveste, totul trebuie să pară firesc și natural. Ca și cum totul era inevitabil să se petreacă așa, nu altfel. Și dacă pentru el timpul s-a oprit în loc, înseamnă că scriitorul a învârtit roata așa cum trebuie.

Doar un număr să-ți mai spun. Sau despre scrisul la norma de cuvinte.

În ciuda a ceea ce cred profanii, constrângerile sunt o adevărată mană cerească pentru activitățile creative. Atunci când un creator susține că are nevoie de “mână liberă”, sintagma se referă la libertatea din interiorul actului de creație. Aceea este importantă și este singura care contează. Dar libertatea cu pricina poate fi exercitată — ba nu, potențată! — în interiorul unor bariere ce par adeseori insurmontabile. Timp. Buget. Materiale. Resursă umană. Linii de cod.

La lucrătorii cu condeiul, poate cea mai frecventă constrângere — cu mult mai frecventă decât cea în care trebuie să livrezi editurii manuscrisul final până la un anumit termen — este scrierea la norma de cuvinte. Stephen King este probabil cea mai cunoscută voce propovăduitoare a acestui gen de constrângere — recomandată în “Despre scris” tuturor condeierilor, chiar dacă nu la nivelul de 2.000 de cuvinte pe zi pe care și l-a stabilit pentru sine. Dar nici pe departe singura astfel de voce - Jack London, Ernest Hemingway, Graham Greene sau Haruki Murakami, printre alții, vorbesc despre aceeași “mantră” a scrisului unui anumit număr de cuvinte.

Mintea umană e un instrument îngrozitor de capabil și fantastic de surprinzător. O dată ce ți-ai înfipt în cap o astfel de constrângere — “sesiunea de scris s-a terminat doar atunci când am pus în pagină un număr de X cuvinte” — și ai posibilitățile de a o respecta, mintea-ți o să facă pe dracu’ în patruzeci și patru ca să bifezi norma respectivă. Chiar dacă până atunci n-ai scris niciodată sau ai scris doar accidental acel număr X de cuvinte. Iar chestia cu adevărat mișto este că, după un număr suficient de repetări (și foarte departe de a fi unul “astronomic”), sesiunile acestea de scris devin din ce în ce mai eficiente din punct de vedere al timpului necesar pentru finalizare. Exact așa cum, la ridicarea de greutăți, după ce începi să acumulezi repetări cu un număr de kilograme, pe măsură ce grupele de mușchi se adaptează la stres, exercițiul devine din ce în ce mai ușor.

Și vorbesc din proprie experiență — pardon, propriile experiențe. Cu ani în urmă, înainte de a începe să scriu zi de zi, am avut o perioadă de mai bine de un an în care am scris la normă. 1.000 de cuvinte în fiecare sesiune. Și dacă la început îmi lua uneori chiar și 8 ore să pun în pagină 1.000 de cuvinte, după un timp ajunsesem ca în aproximativ 3 ore să-mi fac norma. Iar ca medie, scriam de fapt în jur de 1.250 de cuvinte, adică o pagină în plus față de cele patru propuse. “It's a kind of magic”, vorba lui Roger Taylor de la Queen.

Ceea ce mă duce înapoi la cuvântul posibilități folosit într-un paragraf anterior. Posibilitățile nu sunt doar interne — disciplină, tenacitate, hotărâre — ci și externe — iar aici includ viața în general: familie, slujbă, stare de sănătate, diverse obligații etc. Când jonglezi cu multe farfurii de porțelan pe care trebuie să le ții în aer, nu prea mai ai și alte posibilități în afară de a te asigura că niciuna dintre ele nu se va face țăndări pe jos. În ce mă privește, am putut să scriu la normă de cuvinte doar atâta timp cât mi-am făcut meseria ca freelancer și nu am avut o slujbă “de la 9 la 17”. Când 40% din timpul tău e controlat de o companie (program plus deplasările spre/dinspre “orificiu”), posibilitățile de organizare a sesiunilor de scris îți sunt drastic — și realist — limitate. Nulla dies sine linea a fost o consecință a unei astfel de realități. Pentru că nu toți putem fi Anthony Trollope, faimos pentru că avea o normă de scris de 250 de cuvinte în 15 minute. Ori trăitori în Anglia victoriană.

Recomand scrisul la norma de cuvinte? Absolut, dacă ai posibilități. Funcționează cu asupra de măsură. Am scris cărți (da, mai mult decât una) în circa 50 de asemenea sesiuni. Cât despre număr, pune-ți un prag temerar — ba chiar unul care să te îngrozească. O să facă minuni, vei vedea. Pentru mine, dacă mă voi întoarce vreodată la un astfel de sistem (și e un DACĂ), un prag de acest gen ar fi 3.000 de cuvinte pe sesiunea de scris.

Caftul cu draftul până se bea bruderșaftul

Așa cum se întâmplă și cu modul de a scrie — unde avem pantalonarii și ițarii — și în privința drafturilor sunt două mari abordări. Cea dintâi, în care draftul cărții trebuie “vomitat” și nimic din ce se pune în pagină nu este atins până la faza de editare. Cea de-a doua, în care draftul trece continuu prin modificări, în timpul scrierii. Și niciuna din abordări nu este intrinsec legată de procesul de scriere — sunt condeieri din ambele tabere care lucrează cu drafturile într-un mod sau în altul.

Procesul meu de scriere ca pantalonar implică modificarea continuă a draftului cărții la care lucrez. Corectez în permanență textul din pagină, dar fără să fac revizii majore. Cel mult, dacă sunt la începutul unei scene, iar în ziua următoare povestea vrea să mă ducă într-o altă direcție, renunț la începutul respectiv de scenă.

După ce am scris “sfârșit” — și nimic nu se compară cu sentimentul din momentul când am pus aceste litere la finalul unei cărți! — las draftul din mână cel puțin o jumătate de an. Ba uneori trece chiar mai mult până să-l ating iarăși. Am nevoie de distanța aceasta, ca să se răcească toate cele și să uit ce știam despre povestea cu pricina. Bineînțeles că mai am imaginea ei din avion, dar nu la nivel de șuruburi și piulițe.

Așadar, după ce s-a răcit manuscrisul, îi fac o copie pe care o salvez cu un _draft0 în coadă. Întotdeauna lucrez pe un fișier cu _draft în denumire atunci când editez, niciodată pe manuscrisul original. Prima oară trec prin draft ca să văd cum curge povestea cap-coadă. Apoi îmi scot creionul roșu și încep să tai. Pe vremuri, asta se întâmpla la propriu — tipăream manuscrisul la 2 rânduri și îl editam cu un pix roșu cu vârf extrem de subțire. Dar de câțiva ani deja, editez PDF-uri pe Remarkable. După ce am operat toate modificările (care nu-s doar de tăiat, firește — uneori sunt bucăți de text ce trebuie rescrise ori text nou de scris de la zero), rezultatul devine _draft1.

Pe acest draft îl mai las la copt o perioadă de 1-2 luni. Apoi revin asupra lui, îl recitesc iarăși cap-coadă și mă apuc de re-editarea lui (tot PDF, tot pe Remarkable). După ce operez toate modificările, acesta devine _draft2 și reprezintă finalul. Finalul din punctul meu de vedere.

Deoarece acest “final” este cel ce ajunge sub ochii editorului. Care are propriile comentarii, observații și note asupra textului. Unele bune, altele mai puțin bune. După ce negociem și cădem de acord asupra modificărilor, rezultatul la mine-n catastif poartă numele _draft3.

Iar acesta, prieteni, este draftul cu care se bea bruderșaftul cu publicul.

Contează cum și unde pui luminile

Am lucrat timp de un an la Opera Română din Timișoara, în cadrul personalului tehnic de scenă. Din motive care astăzi îmi sunt obscure, țineam morțiș să fac dreptul, iar concurența la admitere era acerbă imediat după ‘90. Și dacă la limba română fluieram, cu istoria era mai greu la deal cu boii. Așa că n-am luat din prima și a trebuit să-mi câștig cumva pâinea până la următoarea tragere a liniei între “admis” și “respins”. Iar ironia că n-am profesat nicio secundă în domeniul juridic mă amuză constant de la absolvirea facultății încoace.

Din spatele cortinei, un spectacol e cu mult mai fascinant decât ceea ce vede publicul din sală. O dată, pe motiv că există o armată de oameni, cu roluri diferite, care trebuie să funcționeze la unison. Dar mai ales pentru că poți vedea cu ochii tăi cum câteva cadre de lemn și niște bucăți de pânză pictată se pot transforma, sub lumina potrivită, în grădina lui Cio-Cio-San.

Ceea ce mă duce la ideea că fiecare scriitor poartă în cap un soi de obiectiv “imagistic”, asemănător cu obiectivul camerei unui fotograf. Iar încadrarea narativă a unei scene — cum așezi luminile — e importantă atât pentru ceea ce arată cititorului, cât și pentru ceea ce lasă pe dinafară.

Ce detalii din decor intră în cadru și care vor fi în penumbră? Care personaje sunt sub lumina reflectoarelor și care vor face doar act de prezență? Din ce unghi bate lumina? Folosim filtre de culoare sau este o scenă care necesită lumină albă?

Dacă lumină nu e, nimic nu e.

Condeieri despre meșteșug

Tare iubesc cuvântul “meșteșug” când vine vorba de meseria asta de a potrivi cuvinte unele lângă altele. Poate pentru că rimează atât de bine cu “beteșug”. Pe de altă parte, între “meșteșugar în cuvinte” sau “dichisitor de cuvinte” nu știu sigur care sintagmă îmi place mai mult.

Sunt mulți condeieri care au scris despre meșteșugul acesta al nostru. Îmi vin la repezeală în minte Ray Bradbury cu Zen in the art of writing, Stephen King cu Despre scris, Haruki Murakami cu Meseria de romancier sau Ursula K. Le Guin cu Steering the craft - și încă mulți alții, care s-au aplecat inclusiv asupra chestiunilor tehnice (structuri narative, tipuri de intrigi etc.).

Dar cartea care mi-a mers mie la suflet și pe care am recitit-o mereu cu plăcere este Brid by bird a lui Anne Lamott. Aș face-o cadou oricărui aspirant la dobândirea statutului de meșteșugar în cuvinte.

Puncte de vedere

Cât de mult contează perspectiva din care este spusă o poveste?

Gândește-te cât de diferit ar fi fost Harry Potter dacă J.K. Rowling l-ar fi scris la persoana întâi. Sau Harap Alb, dacă Creangă ar fi spus povestea din perspectiva fiului cel mic al împăratului. Ori a calului lui Harap Alb. Cum ar fi sunat Aventurile lui Huckleberry Finn dacă Mark Twain ar fi ales persoana a treia omniscientă.

Punctul de vedere nu este doar o chestiune de tehnică scriitoricească. Uneori e o alegere deliberată, alteori instinctivă, dar întotdeauna este tonul care face muzica.

Vocea sau viața

Nu mai țin minte pe cine imitam atunci când am început să înșir-te mărgărite pe hârtie. Și, pentru că sunt opusul unui hârciog, nici nu am păstrat nimic din lucrurile scrise în fragedă pruncie. Mi-ar fi plăcut să le citesc cu ochii de acum. Țin minte doar că primul roman pe care am început să-l scriu — cred că în jurul vârstei de 10-11 ani — era ceva inspirat de Karl May, dar care se petrecea undeva prin niște codrii nesfârșiți (posibil din România, nu mai știu). Apoi, după eliberarea de sub ocupația comunistă a țării, când începuseră să se traducă în românește romanele lui Frédéric Dard, îmi amintesc clar că am scris niște parodii inspirate de San-Antonio.

Scriitorii sunt asemenea copiilor, învață prin imitație. Cum nimeni nu s-a născut învățat, tot la fel nu s-a născut niciun scriitor gata format. Dar, după suficient timp petrecut exersând meșteșugul, este inevitabil să-ți descoperi propria voce de scriitor. Timbrul tău unic. Muzica inconfundabilă a modului în care doar tu scrii. Oricum s-a scris deja ca Hemingway sau Márquez și n-ar fi nimănui utile niște xeroxuri trase la un copiator mai mult sau mai puțin performant. Și-apoi, vrei să fii scriitor, nu epigon, este?

Iar vocea de scriitor este ca amprenta sau ca irisul. Scriu în două limbi diferite și în amândouă scriu ca mine.

Scriitorul ca ființă spongioasă. Ori ca albină lucrătoare.

“Simț enorm și văz monstruos”, spunea nenea Iancu în vremurile Moftului Român. Adică atunci când atenția omului putea fi captivată cel mult de o gazetă sau de un spectacol — de la lăutari și până la piese de teatru. Însă curiozitatea avidă și apetența pentru a afla ce se ascunde în spatele aparențelor sunt inerente meseriei de scriitor.

Am avut întodeauna o minte iscoditoare, iar “de ce?” încă este întrebarea mea favorită din toate timpurile (urmată îndeaproape de “cum?”). Dar și ‘norocul’ — îl scriu astfel pentru că acest cuvânt este o alegere cumplită când vine vorba de ocupația comunistă sub care m-am născut și am trăit timp de 17 ani, 3 luni și 2 zile — să cresc într-o lume în care “distracțiile” erau drastic limitate și la sânge controlate. Așa că m-am obișnuit să-mi creez propriile amuzamente. Și, de când mă știu, pe lângă povești, distracția mea favorită a fost să observ. Oameni. Conversații. Gesturi. Scene. Întâmplări. Natură.

Pe mine unul, “mă poate uita Dumnezeu” în timp ce fac oricare din următoarele trei lucuri: când citesc, când scriu, ori când privesc. Iar aceasta, foarte probabil, este Sfânta Treime a oricărui scriitor.

“Pantalonarii” contra “Ițarii”

Totul începe cu ceva mic și mărunt. O propoziție. “Beleaua și-a dat cep într-o pașnică zi de vineri, pe la prânz”. Un joc de cuvinte. Numărul “fierei”. O “glumă muzicală” compusă de Mozart. “Divertisment pentru doi corni și cvartet de coarde”. Un personaj. Un motan care-și trăiește cele 7 vieți sub stindardul “I’m a cat, not a can’t”.

Nu importă foarte tare care este germenele de unde pornește o carte. Iar afirmația aceasta nu trebuie înțeleasă la modul că nu contează deloc — la urma urmelor, putem argumenta că fără acel detaliu insignifiant de la început n-ar fi existat nimic, nu-i așa? Vreau doar să spun că este mult mai importantă călătoria care urmează după punctul de plecare.

Îi datorăm lui E. L. Doctorow metafora că scrierea unei cărți este precum condusul unei mașini pe timp de noapte. Exact cum în bătaia farurilor se vede doar o părticică infimă din traseu, tot la fel se întâmplă și cu o carte. Fiecare propoziție scoate la lumină următoarea bucățică din șosea. Și, chiar dacă nu vezi întregul drum pe care-l ai în față, tot ajungi la destinație. Iar în această călătorie stă de fapt farmecul.

Sigur, tot ceea ce am spus până aici este valabil în cea mai mare parte pentru cei care scriem organic. Cei care ne tragem la repezeală pe noi o pereche de pantaloni și ne avântăm în necunoscut, lasându-ne duși de poveste în mod natural. Fiindcă mai sunt și aceia care scriu în mod planificat. Aceia care, chiar dacă la rândul lor au pornit de la un detaliu la fel de insignifiant, trebuie să cunoască de la bun început toate ițele poveștii. Astfel încât să poată pune un plan pe hârtie mai înainte de orice și abia apoi să se apuce să scrie, pe baza acestuia. “Pantalonarii” & “Ițarii”, cei doi poli ai planetei Scriptio.

Am scris organic dintotdeauna. Și tot la fel s-a întâmplat cu prima carte. După care, m-am panicat. Dacă a fost doar o lovitură liberă norocoasă și n-o să mai pot repeta experiența? Drept urmare, m-am pus pe studiat metoda ițarilor — citit cărți și exersat scrierea de planuri detaliate. Doar ca să descopăr că, fundamental, sunt un pantalonar.

Ca pantalonar, trebuie să mă țină în priză povestea în primul rând pe mine. Fiindcă scrisul e un proces lung și chinuitor — cine zice altminteri, ori minte, ori a fumat chestii, ori n-a scris nimic ce poate fi citit — și dacă știu dinainte totul, îmi pierd extrem de rapid suflul. Idem dacă știu de la bun început finalul poveștii. Sunt conștient că există mulți pantalonari pentru care detaliul de pornire este tocmai finalul, dar asta nu funcționează la mine. Când știu care este finalul, știu și că am ajuns pe la 65-70% din poveste.

Acesta este procesul meu de scriere. Nu este nici mai bun și nici mai prost decât al altor condeieri, ci doar al meu. Că ești pantalonar sau ești ițar ori te situezi undeva între (bermudar?), singurul lucru care contează cu adevărat este dacă duci treaba la “Sfârșit”.

În ceea ce mă privește, cele 14 cărți care i-au urmat primeia îmi spun clar, răspicat și în cor că întotdeauna trebuie să ai încredere în propriul tău proces.