Contează cum și unde pui luminile

Am lucrat timp de un an la Opera Română din Timișoara, în cadrul personalului tehnic de scenă. Din motive care îmi sunt obscure astăzi, țineam morțiș să fac dreptul, iar concurența la admitere era acerbă imediat după '90. Și dacă la limba română fluieram, cu istoria era mai greu la deal cu boii. Așa că n-am luat din prima și a trebuit să-mi câștig cumva pâinea până la următoarea tragere a liniei între "admis" și "respins". Iar ironia faptului că n-am profesat nicio secundă în domeniul juridic mă amuză constant de la absolvirea facultății încoace.

Din spatele cortinei, un spectacol e cu mult mai fascinant decât ceea ce vede publicul din sală. O dată, pe motiv că există o armată de oameni, cu roluri diferite, care trebuie să funcționeze la unison. Dar mai ales pentru că poți vedea cu ochii tăi cum câteva cadre de lemn și niște bucăți de pânză pictată se pot transforma, sub lumina potrivită, în grădina lui Cio-Cio-San.

Ceea ce mă duce la ideea că fiecare scriitor poartă în cap un soi de obiectiv “imagistic", asemănător cu obiectivul camerei unui fotograf. Iar încadrarea narativă a unei scene - cum așezi luminile - e importantă atât pentru ceea ce arată cititorului, cât și pentru ceea ce lasă pe dinafară.

Ce detalii din decor intră în cadru și care vor fi în penumbră? Care personaje sunt sub lumina reflectoarelor și care vor face doar act de prezență? Din ce unghi bate lumina? Folosim filtre de culoare sau este o scenă care necesită lumină albă?

Dacă lumină nu e, nimic nu e.

Condeieri despre meșteșug

Tare iubesc cuvântul “meșteșug” când vine vorba de meseria asta de a potrivi cuvinte unele lângă altele. Poate pentru că rimează atât de bine cu “beteșug”. Pe de altă parte, între "meșteșugar în cuvinte" sau "dichisitor de cuvinte" nu știu sigur care sintagmă îmi place mai mult.

Sunt mulți condeieri care au scris despre meșteșugul acesta al nostru. Îmi vin la repezeală în minte Ray Bradbury cu Zen in the art of writing, Stephen King cu Despre scris, Haruki Murakami cu Meseria de romancier sau Ursula K. Le Guin cu Steering the craft - și încă mulți alții, care s-au aplecat inclusiv asupra chestiunilor tehnice (structuri narative, tipuri de intrigi etc.).

Dar cartea care mi-a mers mie la suflet și pe care am recitit-o mereu cu plăcere este Brid by bird a lui Anne Lamott. Aș face-o cadou oricărui aspirant la dobândirea statutului de meșteșugar în cuvinte.

Puncte de vedere

Cât de mult contează perspectiva din care este spusă o poveste?

Gândește-te cât de diferit ar fi fost Harry Potter dacă J.K. Rowling l-ar fi scris la persoana întâi. Sau Harap Alb, dacă Creangă ar fi spus povestea din perspectiva fiului cel mic al împăratului. Ori a calului lui Harap Alb. Cum ar fi sunat Aventurile lui Huckleberry Finn dacă Mark Twain ar fi ales persoana a treia omniscientă.

Punctul de vedere nu este doar o chestiune de tehnică scriitoricească. Uneori e o alegere deliberată, alteori instinctivă, dar întotdeauna este tonul care face muzica.

Vocea sau viața

Nu mai țin minte pe cine imitam atunci când am început să înșir-te mărgărite pe hârtie. Și, pentru că sunt opusul unui hârciog, nici nu am păstrat nimic din lucrurile scrise în fragedă pruncie. Mi-ar fi plăcut să le citesc cu ochii de acum. Țin minte doar că primul roman pe care am început să-l scriu - cred că în jurul vârstei de 10-11 ani - era ceva inspirat de Karl May, dar care se petrecea undeva prin niște codrii nesfârșiți (posibil din România, nu mai știu). Apoi, după eliberarea de sub ocupația comunistă a țării, când începuseră să se traducă în românește romanele lui Frédéric Dard, îmi amintesc clar că am scris niște parodii inspirate de San-Antonio.

Scriitorii sunt asemenea copiilor, învață prin imitație. Cum nimeni nu s-a născut învățat, tot la fel nu s-a născut niciun scriitor gata format. Dar, după suficient timp petrecut exersând meseria, este inevitabil să-ți descoperi propria voce de scriitor. Timbrul tău unic. Muzica inconfundabilă a modului în care doar tu scrii. Oricum s-a scris deja ca Hemingway sau Márquez și n-ar fi nimănui utile niște xeroxuri trase la un copiator mai mult sau mai puțin performant. Și-apoi, vrei să fii scriitor, nu epigon, este?

Iar vocea de scriitor este ca amprenta sau ca irisul. Scriu în două limbi diferite și în amândouă scriu ca mine.

Scriitorul ca ființă spongioasă. Ori ca albină lucrătoare.

"Simț enorm și văz monstruos", spunea nenea Iancu în vremurile Moftului Român. Adică atunci când atenția omului putea fi captivată cel mult de o gazetă sau de un spectacol - de la lăutari și până la piese de teatru. Însă curiozitatea avidă și apetența pentru a afla ce se ascunde în spatele aparențelor sunt inerente meseriei de scriitor.

Am avut întodeauna o minte iscoditoare, iar "de ce?" încă este întrebarea mea favorită din toate timpurile (urmată îndeaproape de "cum?"). Dar și ‘norocul’ - îl scriu astfel pentru că acest cuvânt este o alegere cumplită când vine vorba de ocupația comunistă sub care m-am născut și am trăit timp de 17 ani, 3 luni și 2 zile - să cresc într-o lume în care "distracțiile" erau drastic limitate și la sânge controlate. Așa că m-am obișnuit să-mi creez propriile amuzamente. Și, de când mă știu, pe lângă povești, distracția mea favorită a fost să observ. Oameni. Conversații. Gesturi. Scene. Întâmplări. Natură.

Pe mine unul, “mă poate uita Dumnezeu" în timp ce fac oricare din următoarele trei lucuri: când citesc, când scriu, ori când privesc. Iar aceasta, foarte probabil, este Sfânta Treime a oricărui scriitor.

“Pantalonarii” contra “Ițarii”

Totul începe cu ceva mic și mărunt. O propoziție. “Beleaua și-a dat cep într-o pașnică zi de vineri, pe la prânz”. Un joc de cuvinte. Numărul “fierei”. O “glumă muzicală” compusă de Mozart. “Divertisment pentru doi corni și cvartet de coarde”. Un personaj. Un motan care-și trăiește cele 7 vieți sub stindardul “I’m a cat, not a can’t”.

Nu importă foarte tare care este germenele de unde pornește o carte. Iar afirmația aceasta nu trebuie înțeleasă la modul că nu contează deloc - la urma urmelor, putem argumenta că fără acel detaliu insignifiant de la început n-ar fi existat nimic, nu-i așa? Vreau doar să spun că este mult mai importantă călătoria care urmează după punctul de plecare.

Îi datorăm lui E. L. Doctorow metafora că scrierea unei cărți este precum condusul unei mașini pe timp de noapte. Exact cum în bătaia farurilor se vede doar o părticică infimă din traseu, tot la fel se întâmplă și cu o carte. Fiecare propoziție scoate la lumină următoarea bucățică din șosea. Și, chiar dacă nu vezi întregul drum pe care-l ai în față, tot ajungi la destinație. Iar în această călătorie stă de fapt farmecul.

Sigur, tot ceea ce am spus până aici este valabil în cea mai mare parte pentru cei care scriem organic. Cei care ne tragem la repezeală pe noi o pereche de pantaloni și ne avântăm în necunoscut, lasându-ne duși de poveste în mod natural. Fiindcă mai sunt și aceia care scriu în mod planificat. Aceia care, chiar dacă la rândul lor au pornit de la un detaliu la fel de insignifiant, trebuie să cunoască de la bun început toate ițele poveștii. Astfel încât să poată pune un plan pe hârtie mai înainte de orice și abia apoi să se apuce să scrie, pe baza acestuia. “Pantalonarii” & “Ițarii”, cei doi poli ai planetei Scriptio.

Am scris organic dintotdeauna. Și tot la fel s-a întâmplat cu prima carte. După care, m-am panicat. Dacă a fost doar o lovitură liberă norocoasă și n-o să mai pot repeta experiența? Drept urmare, m-am pus pe studiat metoda ițarilor - citit cărți și exersat scrierea de planuri detaliate. Doar ca să descopăr că, fundamental, sunt un pantalonar.

Ca pantalonar, trebuie să mă țină în priză povestea în primul rând pe mine. Fiindcă scrisul e un proces lung și chinuitor (cine zice altfel, ori minte, ori a fumat chestii, ori n-a scris nimic ce poate fi citit) și dacă știu dinainte totul, îmi pierd extrem de rapid suflul. Idem dacă știu de la bun început finalul poveștii. Sunt conștient că există mulți pantalonari pentru care detaliul de pornire este tocmai finalul, dar asta nu funcționează la mine. Când știu care este finalul, știu și că am ajuns pe la 65-70% din poveste.

Acesta este procesul meu de scriere. Nu este nici mai bun și nici mai prost decât al altor condeieri, ci doar al meu. Că ești pantalonar sau ești ițar ori te situezi undeva între (bermudar?), singurul lucru care contează cu adevărat este dacă duci treaba la “Sfârșit”.

În ceea ce mă privește, cele 14 cărți care i-au urmat primeia îmi spun clar și răspicat că întotdeauna trebuie să ai încredere în propriul tău proces.