Vorbautori
Pe cetățenii care-și compun muzica și textele îi numim cantautori.
Pe cetățenii care-și compun muzica și textele îi numim cantautori. Un exemplu cu rimă încorporată ar fi Alexandru Andrieș și Billie Eilish.
Dar pentru cei ce-și compun cuvintele și textele (vezi de pildă Nina Cassian și poeziile ei în limba spargă) nu avem un corespondent.
Nu avem un corespondent, dar uite că putem avea un trimis special către știm-noi-cine.
E doar un punct
Roger Federer, probabil cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile, a învins în peste 80% din cele mai mult de 1.500 de partide la simplu jucate în lunga lui carieră, întinsă pe două decenii.
Roger Federer, probabil cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile, a învins în peste 80% din cele mai mult de 1.500 de partide la simplu jucate în lunga lui carieră, întinsă pe două decenii. Și cu toate acestea, Federer spunea că n-a reușit să câștige decât 54% din punctele puse în joc. Doar un pic mai mult de jumătate.
Punctul este cel mai important lucru din tenis. Patru câștigate îți aduc un ghem. Șase ghemuri, un set. Două sau trei seturi, un meci. De aceea, potrivit lui Federer, fiecare punct trebuie tratat cu maximă concentrare și atenție. Dar odată câștigat sau pierdut, e doar un punct dintre alte mii și milioane de puncte pe care le-ai jucat sau le vei juca. Și nu ajută la nimic nici rumegatul greșelilor și nici culcatul pe lauri. Singurul care contează este următorul.
Ideea aceasta o găsesc perfect valabilă pentru orice meșteșug. Fiindcă orice meșteșugar este angrenat pe termen nedefinit în relația cu meșteșugul său. Și în fiecare zi trebuie să fie capabil să o ia de la zero, indiferent cât de excepțional sau de execrabil i-au ieșit lucrurile în ziua anterioară.
E doar o zi.
Arsenal literar de meșteșugar
Când frămânți coca literelor suficient de mult timp, îți ies de sub pană figuri de stil într-o cadență și într-o varietate la fel de unice precum covrigii împletiți la mână.
Când frămânți coca literelor suficient de mult timp, îți ies de sub pană figuri de stil într-o cadență și într-o varietate la fel de unice precum covrigii împletiți la mână. Și uitându-mă în propria-mi ogradă, văd că flutură steagurile de semnalizare mai ales următoarele:
Metafora
“Suntem o lume care vrea să sune bine, dar refuză cu obstinație să fie acordată. Fiecare bate în propria-i placă, cu propriu-i ciocănel, nutrind speranța că din noianul de sunete se va naște într-un final o simfonie.”
Xilofoane pentru acre pandișpane
Hiperbola
“Că dacă ura ar avea unitate de măsură, noi am fi sistemul metric.”
Paronomaza
“Adio karma, bun găsit carmangerie!”
Antifraza
“În lumea dominată de algoritmi biciuiți de la spate de diverși zuchi și muski — faruri ale omenirii în materie de empatie, benevolență și progres — totul se cade să fie predictibil, eficient, justificat.”
Antiteza
“Nu tu răbdare, ci reacții pripite. Nu tu înțelegere, ci replici ca niște junghere. Nu tu dialog, ci concursuri de cine ridică vocea mai repede.”
Paradoxul
“Din genunile timpului, nevoia a fost mama născocirii. În zilele noastre, născocirea își naște singură mama.”
Oximoronul
“Ar putea fi adevărata noastră zi națională. Care să dureze cam o săptămână și să fie sărbătorită, iată, prin muncă silnică de plăcere.”
Anafora
“Lumea întreagă există pentru mediocru. Lumea întreagă funcționează ca să servească mediocrul. Lumea întreagă se bazează pe mediocru.”
Antimetabola
“Un prost dotat cu un AI este un AI dotat cu un prost.”
Un prost dotat cu un AI este un AI dotat cu un prost
Gradația
“Și vor putea lumina o pagină. Uneori, o carte. Arareori, o lume.”
Poliptotonul
“De veghe, cu vigilență și cu vrednicie, pavăză la neasemuitele bogății de pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului, doar cine își iubește glia mult iubită cu cea mai iubitoare iubire care iubește iubind poate sta chezaș.”
Străinii, aurul și suveranilenii
De unde se poate observa cu ochiul liber că fiecare scriitor este în esență un figurant.
Strâmbă, strânsă, strâmtă
Condeierul e un soi de moașă.
Condeierul e un soi de moașă. Aduce pe lume personaje și lucruri și povești care nu au mai existat. Frază cu frază. Doar că, spre deosebire de moașă, are opinii puternice vizavi de nou-născuții care-i trec prin mână. Și în plus, este înzestrat cu puterea magică să refacă ceea ce a ieșit strâmb la prima strigare.
Fiindcă din prima, extrem de foarte rar iese ceva care își merită oxigenul. Așa că urmează scotocitul prin trusa de scule și strânsul șuruburilor. Ori schimbat componente. Sau măturat totul și rescris. Până când nimic nu mai scârțâie și totul sună bine.
Însă uneori, prea aproape fiind cu nasul de problemă, riști să nu mai vezi pădurea de uscături. Tai și rescrii până când totul devine un corset atât de strâmt, că scoate sufletul din spatele rândurilor.
Meseria e măsură, iar măsura e meserie.
Cocoșii și strămoșii
Cucurigelile care trezesc soarele creației ca să-l ridice pe bolta condeierului nu vin din neant.
Cucurigelile care trezesc soarele creației ca să-l ridice pe bolta condeierului nu vin din neant. Nesfârșite șiruri de înaintași — umbre rămase încolonate în spatele său — se ridică, scot pieptul în afară, dau din aripi și slobod chemarea. Și cântă toți, și cântă deodată, și cântă dintotdeauna, prin pana lui.
Iar condeierul n-ar fi condeier dacă n-ar fi încredințat că el și numai el este cel ce-i smulge beznei soarele. Și că fără dansul lui din condei s-ar lăsa pe vecie neagra noapte peste lume.
Unul dintre cocoși care o să devină la rându-i unul dintre strămoși.
Urmează stația următoare, cu peronul pe partea strâmbă
Când mă apropii de magicul moment în care pot scrie “sfârșit” pe ultimul rând al cărții la care lucrez (și nimic nu e mai orgasmic decât asta!), chinul cel mare și cel cumplit nu este să ajung acolo.
Când mă apropii de magicul moment în care pot scrie “sfârșit” pe ultimul rând al cărții la care lucrez (și nimic nu e mai orgasmic decât asta!), chinul cel mare și cel cumplit nu este să ajung acolo. Ci să mă decid asupra următoarei cărți.
Când ai sipetul plin de diverse giuvaiericale (nestemăția este întotdeauna în ochii privitorului, da?), misiunea aceasta este una excesiv de ingrată. Trebuie să stai strâmb ca să judeci drept proiectul la care urmează să te înhami. Pentru niște luni sau niște ani. Sau, de ce nu, niște decenii (vezi Faust al lui Goethe). Fiindcă nu poți să știi nimic a priori.
Ori dacă ai ales un anume nestemat din grămadă, înseamnă și că nu le-ai ales pe toate celelalte la un loc.
Plămădire și pritocire
Plămădirea aduce în ființă ceva ce înainte era în neființă.
Plămădirea aduce în ființă ceva ce înainte era în neființă. Are nevoie de timp, are nevoie de prefacere, are nevoie de condiții fertile. Plus încrederea că, în cele din urmă, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla — iar tot acest proces, odată finalizat, poate fi luat de la capăt iar și iar.
Pritocirea ia ceea ce deja există și reclădește. Are nevoie de surse, are nevoie de procesoare, are nevoie de tipare. Plus certitudinea că, în cele din urmă, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla — iar tot acest proces, odată finalizat, va fi luat de la capăt iar și iar.
Scriitorul în suflet, carne și oase și scriitorul în silicon, unu și zero.
Un plus egal cu un minus
Beția de cuvinte este o stare condeică.
Beția de cuvinte este o stare condeică. N-aș ști să spun dacă în caz de abuz duce la alcoolism lexical, dar la vomă textuală cu siguranță. Orice cuvânt superfluu nu face decât să îngroașe debordarea.
Iar rețeta de a scrie un text fără cuvinte în plus este înduioșător de simplă: trebuie întotdeauna să folosești exact numărul de cuvinte necesar, fără niciunul de prisos.
Drame și trame
Nu orice intrigă trebuie să aibă în centrul ei o dramă ca să funcționeze.
Nu orice intrigă trebuie să aibă în centrul ei o dramă ca să funcționeze. Ba aș zice chiar că drama e aproape întotdeauna alegerea cea mai ușoară când vrei să scrii o poveste. Comedia e Greuceanu.
Dramele arată traume în chinurile facerii și asta-i ceva ce atinge pe dinăuntru pe aproape oricine nu e piatră funerară. Durerea-i universală și are mereu batistele pregătite. Cere doar un strop de empatie și un snop de nasurlie.
Comedia, în schimb, e mers pe sârmă fără plasă de siguranță. Are nevoie de ritm, de balans, de precizie, de surpriză. Un cuvânt în plus sau o pauză în minus pot strica totul. Iar dacă dramei i se acceptă până și patetismul, comediei nu i se iartă nici măcar tăcerea prost plasată.
De aceea există “a dramatiza” și nu există “a comediza”.
“Povestea se scrie singură”
Este foarte posibil să mă aflu în cercurile greșite (existențial vorbind), dar n-am întâlnit până acum o astfel de poveste.
Este foarte posibil să mă aflu în cercurile greșite (existențial vorbind), dar n-am întâlnit până acum o astfel de poveste. Cele mai complexe viețuitoare de pe Terra nu se nasc singure și au nevoie de aproximativ nouă luni pentru a vedea lumina zilei. Poveștile nu sunt vii per se — deși unele vor trăi cu siguranță veșnic — însă pot fi uneori chiar mai complexe decât viața însăși.
Singură, niciodată. Singulară poate.
Sperioase păsărele pe sub freze se adună
Tot omul are propria-i colecție de grauri la mansardă.
Tot omul are propria-i colecție de grauri la mansardă. Și zic de grauri doar pentru că iubesc zburătoarele — altcumfel, poate fi vorba de gărgăuni, pitici, idei crețe... lista-i fără de sfârșit. Însă omul cu condeiul, asemenea celorlalți membri ai sindicatului Ars Gratia Artis, beneficiază în plus și de un set de grauri aparte. Aparte în sensul că-i ciripesc chestii cu dedicație sub rădăcina firelor de păr din creștet (pentru cine mai are).
“Nu sunt în stare să scriu nimic ca lumea.” “N-o să citească nimeni cartea asta.” “Trag ca boul, degeaba.” “Acest paragraf este cu siguranță cel mai prost paragraf pe care l-am scris vreodată.” “Nimic nu se leagă în textul ăsta.” Și încă vreun catralion de astfel de ciripeli dramatice, dure, definitive.
Nu există meșteșugar în litere care să nu le fi auzit aproape în fiecare zi binecuvântată în care s-a așezat la masa de scris. (Și fii fără teamă: zilele de scris care torc mulțumite precum o pisică sunt urmate invariabil de zile în care graurii supracompensează.) Nu am idee dacă le poți face să tacă prin alcool sau substanțe — nu sunt consumator și chiar dacă aș fi, nu aș încerca. Nu de alta, dar eu vreau să fiu 100% prezent când scriu, în ciuda graurilor de la mansardă.
Așa că nu am o rețetă, am doar un gând: și ei sunt parte din întregul proces. Bună, rea, Dumnezeu știe. Știu doar că sunt niște păsărele sperioase — te lasă-n pace dacă-ți vezi de treaba ta. Iar treaba ta, ca scriitor, este una singură: să pui cuvinte în pagină.
Haosul și incertitudinea
Ca orice făuritor de artă, și scriitorul trebuie să aibă o toleranță extrem de ridicată la haos și la incertitudine.
Ca orice făuritor de artă, și scriitorul trebuie să aibă o toleranță extrem de ridicată la haos și la incertitudine. Fiindcă actul de creație textuală este orice numai liniar nu. “Brownian” ar fi probabil adjectivul cel mai potrivit să descrie mișcările permanente și dezordonate — dar niciodată anapoda — ale condeiului, între primul cuvânt și punctul final.
De fapt, parcă “toleranță” nici măcar nu se potrivește. Mai degrabă — și mai bun — ar fi cuvântul “îmbrățișare” pentru haos și incertitudine. Nu-s piatra filozofală, nici pietre de moară, ci cerneală.
Strania speranță a spițerului spiritist
Nu știu care este — dincolo de cum este — dar îmi place cum începe.
Nu știu care este — dincolo de cum este — dar îmi place cum începe. Apreciez sâmburii de poveste plini de promisiuni de genul “For sale: baby shoes, never worn.” (cuvinte atribuite apocrif lui Ernest Hemingway).
Îmi par precum bobul de grâu rătăcit în tivul hainei lui Harbert din Insula misterioasă a lui Jules Verne.
De la unu la infinit
Un text, un desen, un cântec — un infinit de manifestări creative.
Un text, un desen, un cântec — un infinit de manifestări creative. Cum știi când e vorba de hobby sau de artă?
Hobbyul îl practici pentru o audiență egală întotdeauna cu unu: tu însuți. Indiferent ce întreprinzi cu cele două mâini dibace și cu căpița de neuroni de deasupra lor, lucrul cu pricina nu e făcut niciodată cu intenția să fie văzut de o altă pereche de ochi decât a ta.
Arta presupune intenția ca lucrul creat de tine să fie văzut de mai multe perechi de ochi. Chiar dacă nu ai nicio idee câte vor fi în final — două, nouă sute, două mii sau nouă miliarde.
Arta înseamnă să vrei să-ți lași amprenta asupra lumii. Hobbyul, să vrei să-ți lași amprenta asupra propriei tale lumi.
Nășirea: și bună și rea
Spre deosebire de Adam, care a numit fiarele câmpului și păsările cerului doar într-o singură zi, condeierul are de dat nume zi după zi.
Spre deosebire de Adam, care a numit fiarele câmpului și păsările cerului doar într-o singură zi, condeierul are de dat nume zi după zi. Că mereu mai răsare câte un personaj, câte un loc și uneori chiar și câte un obiect. Și nu orice nume merge. Niciun Ahile nu poate fi specialist în fier-beton, după cum nici Vasile nu poate fi cavaler teuton.
Cât era el de iscusit, Adam a avut totuși niște avantaje de partea sa (și nu vorbesc de Iehova): nu existau așteptări. Nici sinonime. Nici nășiți care să se simtă lezați pentru numele primit — deși, dacă tu ai fi fost ornitorincul, n-o puneai de un protest și-o grevă a foamei? Condeierul, în schimb, lucrează într-o lume plină ochi de nume deja purtate, uzate, încărcate de sensuri ori greutăți. Și trebuie să mai găsească unul care să pară că a existat dintotdeauna — dar n-a fost încă al nimănui.
Cel mai greu e cu personajele care refuză să fie botezate. Le dai un nume, nu li se potrivește. Îl schimbi cu altul, strâmbă din nas. Încerci cu al treilea — nu mai vorbesc cu tine o săptămână. Locurile sunt ceva mai cooperante. Obiectele, indiferente. Dar personajele — ah, personajele sunt ca nașii care nu se prezintă la botez.
Fragi, faguri, figuri
Ideile sunt delicate.
Ideile sunt delicate. Un cuvânt, o imagine, o frază se descompune cât ai clipi într-o zeamă din care nu se mai înțelege nimic. Scrisul începe mereu cu efemerul. Cu acea mică și parfumată dulceață care-ți rămâne pe limba eului, înainte să dispară ca și cum nici n-ar fi fost. Daruri perisabile care nu cer meșteșug, ci un suflet ciulit.
Apoi vine suflecatul mânecilor. Construiești pas cu pas — fundații și ziduri, încăperi și scări, bolți și acoperișuri. Tencuieli, șlefuiri, dărâmat aripi și construit altele noi, până când întreaga structură ajunge în forma care-i era scrisă. Până când textul devine ceea ce trebuia să fie.
Și, într-un final, rămâne ceea ce contează. Povești, personaje, intrigi. Figura scriitorului însuși — cel care stă în spatele textului sau cel pe care textul îl arată lumii.
Iar toate acestea pot rezista o eternitate.
S-a născut speranță și a murit talent
Un cuvânt aruncat mereu la întâmplare: talent.
Un cuvânt aruncat mereu la întâmplare: talent. La întâmplare, pentru că ceea ce descrie nu există.
Există în schimb timp. Mult timp în care cineva exersează până când mâinile știu mai mult decât capul. Îndelung timp în care jocul devine muncă și munca devine joc, fără ca nimeni să bage de seamă punctul de trecere a frontierei — pentru că, pe fond, e vorba de bucurie.
Practica nu face nimic perfect, dar te învață meserie. Iar meseria este de fapt ceea ce stă în spatele fațadei pe care oamenii desfășoară bannerul acela uriaș unde scrie “talent”.
Unii sunt mai norocoși, descoperă devreme ce le aduce bucurie. Alții află prin încercări și eșecuri repetate. Dar toți, absolut toți, au în comun nu talentul, ci meșteșugul, cizelat în timp și forjat în exercițiu.
Speranța-i să înflorească meșteșugarii, nu să avem producții record la hectar de talente.
Urme de șerbet pe șervet
“Nu-mi spune, arată-mi” e probabil cea mai cunoscută mantră a meșteșugului (beteșugului?...) scriitoricesc.
“Nu-mi spune, arată-mi” e probabil cea mai cunoscută mantră a meșteșugului (beteșugului?...) scriitoricesc. În ideea că cititorul are suficientă minte să-și creeze propriul film în cap pe măsură ce parcurge textul. Și nu e nevoie să fie hrănit la țâță sau cu biberonul. Doar că “arată-mi” nu înseamnă nicidecum “descrie-mi cu lux de amănunte totul și nu rata absolut nimic”. Ci “pune în fața ochilor minții o scenă”.
Dă-mi suficiente detalii să-mi pot face o idee despre ce se întâmplă — loc, cadru, personaje. Și nu rata chestiunile senzoriale (mirosuri, sunete, texturi etc.), dacă are sens să știu despre ele. Dar nu-mi spune că personajul e grăbit. Arată-mi că iese din casă cu șireturile desfăcute și cu haina încheiată strâmb. Nu-mi spune că e o zi frumoasă. Arată-mi cum se răsfață lumina jucându-se de-a v-ați ascunselea printre cosițe de domnițe, în tril de mierle. Sau în croncănit de ciori, dacă e genul acela de narațiune. Însă fă-mă să mă simt prezent, ca și cum iau parte la desfășurarea poveștii.
Mai puține adjective ori adverbe și de preferat deloc verdicte. Mai multe verbe și de preferat doar cadre de poveste.
Quidlibet audendi potestas
“Libertatea de a îndrăzni orice” nu a avut bugetele de PR ale lui “ceea ce era de demonstrat”, așa că a rămas la periferia periferiei culturale.
“Libertatea de a îndrăzni orice” nu a avut bugetele de PR ale lui “ceea ce era de demonstrat”, așa că a rămas la periferia periferiei culturale. Cu toate că vine de la Horațiu — deci teoretic, șanse la o soartă mai bună ar fi fost.
Poate că sunt părtinitor, ținând cont de ale mele îndeletniciri — și pe alocuri obsesii — textuale, dar mi se pare că-s cele mai importante cuvinte spuse vreodată despre artă și artiști. De două mii de ani ne vorbesc despre nemurire.
Dalí, Kafka, Villon? Q.A.P. — Q.E.D.!
În spatele în spatelui scenei
Ce se vede e doar spectacol.
Ce se vede e doar spectacol. Ce contează se întâmplă în culise. Personajele baletează cu grație — sau dimpotrivă — prin lumi și printre decoruri, își aruncă replici, se hârjonesc. În spatele mișcării scenice se ascund temerile și dorințele, planurile și intrigile, alianțele și trădările.
Acolo sunt jocurile.
Acolo e Jocul.