Dialogurile lui Platu

Până la mine, literatura română a avut un singur scriitor care știa cu dialogurile: Caragiale. (Ei bine da: scriu asta de pe preșul din fața ușii) Deși suntem o cultură preponderent orală, nu avem ureche muzicală și n-avem habar cum să facem să sune bine un dialog. Un singur și relevant exemplu: au trecut 35 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, și tot n-am învățat să facem reclame radio — am rămas la stadiul de monologuri sub formă de zicători.

Nenea Iancu a avut urechea aceea capabilă să capteze nu doar ce și cum spun oamenii, dar mai ales ce spun prin ceea ce spun. Ritmul, pauza, repetiția, nonsensul — dialogurile lui par transcrieri rupte din viață și care mustesc de viață.

Restul lumii? Dialoguri care sună a text găbjit din manuscrisele de la Marea Moartă și Plată. Ori — și mai rău — a emisiuni radiofonice din anii proletcultismului triumfător. Personaje care vorbesc în eseuri, cu propoziții subordonate de trei etaje, două niveluri de subsol și vocabular de dicționar inexplicativ.

În anii săi de formare, Caragiale a petrecut mult timp lângă scenă și probabil că de-acolo a deprins ideea că dialogul trebuie să treacă testul sonor. Dacă nu sună bine citit cu voce tare, tăiem și rescriem până când ne iese. Iar problema cu condeierii de limbă și literatură română este că nu-și citesc dialogurile. Și se vede. Pardon, se aude.