Grupa mare

Vârful lanțului trofic la preșcolari. Nu mai erai un pitic care abia știa să-și sufle mucii în batistă, ci ditamai copilandrul ce recita poezii ca pe apă la serbări și trăgea cu ochiul la abecedar. Respect maxim.

Dar, probabil undeva pe drumul spre masterat, expresia a ajuns să-și facă loc în argou. “S-a troznit grupa mare”, “i-a făcut la bani grupa mare”, “are cașcaval grupa mare”. Superlativul cartierului, diploma de onoare a șmecheriei cotidiene.

Și uite cum, între inocența grădiniței și sarcasmul periferiei, “grupa mare” a rămas semnul că ai ajuns pe treapta cea mai înaltă.

Sigur, în grupa mare pentru adulți, jucăriile s-au făcut mai scumpe iar groapa de nisip a căpătat dimensiunea plajei de la Copacabana. Aici nu te mai bați pe mașinuțele de plastic, ci pe caii putere de sub tăblărie. Nu mai stai la coadă să se elibereze leagănul, ci funcția. Nu mai primești bulina pentru “cel mai cuminte copil”, ci pe cea de “cel mai boss dintre boși”.

Unii dintre noi nu reușim cu niciun chip să depășim stadiul de grădiniță toată viața.

Balanța

Prin anumite concursuri de împrejurări, unii oameni ies din mulțime și ajung să influențeze viețile celorlalți. Uneori, pe generații întregi. În bine sau în rău. Pe o bucățică de pământ sau în întreaga lume. Gingis Han, Mahomed, Hitler, Stalin, Pol Pot, Ceaușescu, Putin. Jefferson, Bolivar, Churchill , Gandhi, Mandela.

Fiecare dintre ei, oameni cu propriile păcate, pitici și metehne. Unii extrem de dotați intelectual, alții emoțional. Unii adevărați monștri, iar alții niște primitivi instinctuali.

Istoria tinde să nu rețină nuanțe, ci doar ideile principale. Liniile de forță. Și-atunci, te întrebi: care-i balanța ce măsoară viața omului?

Expresii cu impresii

Limba română e precum tocănița: o oală în care se pun câte și mai câte, unde totul fierbe la foc mic (după posibilități) și din care ies gusturi greu de povestit, dar ușor de îndrăgit.

“A bate șaua ca să priceapă iapa” — comunicare pasiv-agresivă de pe vremea când pe lângă casa omului se găsea câte un cal, nu câte un guru.

“A-și lua tălpășița” — în timpurile când nu se aduceau încă chestii “dupe Anglea” și nu se știa cum e s-o ștergi englezește, existau totuși pedestrași (“tălpași”) care tropoteau pe propriile picioare la răzbel.

“A trage mâța de coadă” — cu secole înainte de apariția smartphone-urilor și a rețelelor sociale, oamenii aveau pisici, iar pisicile aveau cozi.

Trei exemple de expresii frumoase ca dama de pică.

Gâlci, gâlceavă

Gâlceava se trage de la gâlci sau vițăvercea? Fiindcă ambele se trag din bulgară, iar frații noștri de gintă slavo-turcică de la sud de Dunăre nu s-au hotărât încă dacă una sau cealaltă.

Iar treaba este că, în ritmul în care bate toba coana Demografia pe ambele maluri balcanice ale bătrânului fluviu, n-o să prea mai fie mulți români și bulgari care să dezbată chestiunea.

Răzgândia

Răzgândia este o mirifică țară din emisfera nordică, locuită de răzgândeni și răzgândene. E greu de spus ce limbă este răzgânda, graiul folosit de locuitorii Răzgândiei — depinde nu doar pe cine întrebi, ci mai ales unde se află în procesul de răzgândire persoana cu pricina. Dar e chiar și mai greu să înțelegi cum folosesc respectiva limbă răzgândenii — există multe versiuni aflate simultan în circulație și răzgândelile cu privire la versiunea folosită în mod curent sunt extrem de frecvente.

În toată această învălmășeală, era musai să apară cineva care să aprindă lumina. Descurchires e filozoful din vechime care a purces cu abnegație să creioneze sistemul epistemiologic al răzgândenilor. Dar legenda spune că, într-o oarecare zi, s-a apucat de un curs de recalificare și s-a făcut culegător de poame pe muntele Kogaionon, luându-și numele de Zalmoxe.

Cronicarul ar fi vrut să tragă de coadă și o concluzie, ba poate chiar să vină cu o mică maximă — mijlocie ca anvergură, normal — dar a dat-o la întors.

Așa că, toată lumea, cu mic, cu mare, într-un singur glas: răzgândesc, deci exist.

Viclenii copii de casă

În mintea fiecăruia dintre noi zumzăie jde mii de gânduri. Majoritatea, niște comete care traversează bolta minții o dată și dispar pentru totdeauna. Altele, oaspeți ocazionali care vin în vizită când și când. Dar unele — cele mai perfide — se instalează definitiv. Ocupă loc în spațiu, își fac culcuș, își pun papuci de interior, își revendică “locul lor” pe canapea, sunt trecute la întreținere. Viclenii copii de casă.

“Oricum nu pot să schimb nimic, sunt prea mic(ă) pentru asta.”

“Nu sunt suficient de bun(ă).”

“Ceilalți au noroc, eu nu.”

“Nu merit să fiu iubit(ă) nici măcar de mine.”

“E prea târziu să mai încep ceva.”

Și, pentru că par atât de familiare, atât de “ale casei”, le permitem să ne definească. Le dăm cheile de la toate ușile. Le lăsăm să răspundă în numele nostru la întrebări importante. Le permitem să participe la luarea unor decizii care ne vor afecta ani sau chiar întreaga viață.

Dar gândurile tale nu sunt tu. Iar mintea ta nu este un azil în care orice gând mai rumen la față ori, dimpotrivă, mai sărman, poate să stea cât poftește. Mintea ta este casa ta. Tu alegi cine poate intra și cine poate rămâne. Chiar dacă unii vicleni copii de casă sunt de atâta vreme acolo, încât par să facă parte din mobilier.

Poți oricând să redecorezi și să schimbi yala de la intrare.

Nu există o singură cale

În afara religiilor, normal, unde my way or the highway este regula. Dar în viața de zi cu zi, să ajungi din punctul A în punctul B se poate face pe nenumărate căi.

Așa că-s extrem de sceptic ori de câte ori apar indivizi cu idei crețe brodate în jurul lui “doar așa se poate să X”. Dacă nu-s prelații vreunui cult de care n-am auzit, atunci singur trebuie să fie niște comuniști care n-au aflat că-s comuniști. Încă.

Înșir-te mărgărite

Păcat că nu aveau străbunii noștri idei despre concepte precum “inteligență” ori “marketing”. Fiind ei preocupați de chestiuni mai prozaice gen hrană, supraviețuire și înmulțire-n draci (că deh, pe atunci Oliviile Steer nu aveau obiectul muncii și copiii mureau pe capete).

Cât era să mai fi pus un “a” în “mărgărit” ca să strângă purcoaie de bani de la visteriile cu capital de risc ale vremii și să promoveze șiragurile de mărgărAIt ca pe un panaceu pentru orice problemă a omenirii?

Curba, Gauss și mediocritatea

Distribuția normală din statistică și probabilități ne arată sub borțoasa formă a unui clopot unde se adună grosul în orice. Nici prea-preaul și nici foarte-foartele stă extrem, dar extrem de comod pe centru. La mijloc. La mijloc, va să zică mediocru.

Lumea întreagă există pentru mediocru. Lumea întreagă funcționează ca să servească mediocrul. Lumea întreagă se bazează pe mediocru. Mediocrul face întreaga lume să se învârtă.

Și, drept mulțumire, pe cine alege lumea să celebreze? Despre cine se scriu cărți, se fac documentare și filme artistice? Glorie eternă cui? Excepționalului, firește. Până ajunge — inevitabil și iremediabil — la mijloc. Pentru a face loc noilor fantastice extreme.

Cu ochii minții

Când eram copil, brusturele mi se arăta ca o plantă magică. Coborâtă parcă din povești. Avea niște frunze absolut gigantice, care, în ochii mei de atunci, păreau leat cu dinozaurii despre care auzisem și citisem tangențial (pe vremea aceea, strămoșii păsăretului din poiată nu se bucurau de atâta popularitate). Nu o dată le-am folosit pe post de umbrele ad-hoc, sub care mă feream de ploile repezi de vară.

Astăzi, mă mai pot uita la brusturi în felul acela din copilărie doar cu ochii minții. Și îmi pare tare fain că noi, oamenii, avem minimum minimorum două perechi de ochi ca să privim lumea. Dar o singură gură.

Când firescul devine nefiresc de firesc

De câte ori te-ai gândit la gravitație în ultimul an? Exact, și eu la fel. Trăim într-o lume unde lucrurile care acum 30 de ani păreau scorneli, acum 50 de ani utopii SF și acum 100 de ani nebunie pură, astăzi ni se par la fel de firești, naturale și de la sine înțelese cum este gravitația. Un singur și banal exemplu: comunicarea instantanee.

Și, contrar gravitației, mi-e că, fiind lucruri făcute de semenii noștri, în societăți libere și deschise, acestea pot să dispară oricând. Iar noi ne purtăm ca și când ar fi la fel de inevitabile ca relativitatea însăși.

Nu am timp azi, nu am timp azi, n-am timp de nimic

Nicicând în istorie oamenii nu au trăit mai mult ca în zilele noastre. Pentru că medicină, pentru că mâncare, pentru că — în general vorbind — pace.

Și totuși, paradoxal, omului modern i se scurge timpul printre degete mai dihai decât nisipul dintr-o clepsidră greșit fabricată. Acum e 7 dimineața, imediat s-a făcut 8 seara. Azi e luni, mâine e deja joi. Când s-a făcut octombrie, că parcă ieri a fost petrecerea de Crăciun? Cum să fim noi acum, în august 2025, mai departe ca moment în timp de Revoluția Română din 1989 decât erau cei din decembrie 1989 de Revoluția Ungară din 1956?

Poate că trăim cu adevărat într-o simulare și s-a strecurat un bug în liniile de cod care determină percepția asupra trecerii timpului? Că atunci ne-ar prinde bine un CTRL + ALT + DEL și reboot în safe mode, cu ziua de 36 de ore și un buton de snooze existențial în meniul de Start.

Frugalăcomia

Ai zice că între două antonime nu poate exista decât genul de legătură dintre “bine” și “rău”. În sensul că unul din termeni se definește prin opusul său (cum ai putea să știi ce-i binele dacă n-ai cunoaște ce înseamnă răul?).

Dar între “frugal” și “lacom” e o relație mai specială. Poți să vrei câte puțin, dar din tot ce există și va exista. La infinit. Și niciodată să nu fie destul.

Animale de paradă

Din motive deloc la fel de limpezi precum apele frumos curgătoare din Grădina Maicii Domnului, neamul nostru cel românesc a fost mereu fudul. Poate o avea legătură cu gura lumii cea slobodă și atât de importantă în spațiul mental mioritic, nu știu. Dar iureșul de a trăi mult peste posibilități și de a afișa lucruri strict pentru icterul celorlalți nu a început odată cu înființarea stațiunii estivale ‘M-am Aia’ în secolul trecut.

Faza-i că, de la apariția și infiltrarea rețelelor sociale în toate cotloanele omenirii, parada eurilor a devenit o îndeletnicire globală. Scosul pe galantar e un sport care a lăsat fotbalul cu mult în urmă ca popularitate.

Ai văzut vreodată un concurs canin desfășurat pe un stadion, unde al doilea cel mai bun prieten al omului — căci primul e, firește, el însuși — este adus în lesă și apoi eliberat, pentru a face sub ochii spectatorilor tot felul de demonstrații și giumbușlucuri ca să convingă publicul (și juriul!) cât de special, deosebit și fără de pereche este? Ei bine, îmi pare că majoritatea oamenilor a ajuns așișderea patrupedelor noastre preferate, participante la asemenea spectacole. Doar că se poartă singuri în lesă.

Miorița și miorițul

Personal, nu am o problemă cu genurile. În societatea de azi, dominată de algoritmi capabili să “felieze” o audiență la nivel de persoană, găsesc de o ironie grotescă cum batalioane de cetățeni — strânși laolaltă, manipulați și agitați de exact aceiași algoritmi — mărșăluiesc în cruciade sub stindardul lui “există doar două genuri”. Așadar, dacă ești “ea”, “el”, “ea/el”, '“ei”, “ele/ei” ori poate “zero” sau chiar propria-ți găselniță — super, genul tău e doar treaba ta.

Bine, dacă ești vorbitor nativ de română, fie și numai instinctiv știi că “etaj'“ nu e nici masculin și nici feminin, așa că chestia cu “doar două genuri” ar trebui să-ți dea cu virgulă — sigur, dacă ai reușit să-ți păstrezi măcar doi neuroni funcționali în urma asaltului Facebook, TikTok ori Instagram. Iar dacă ești vorbitor nativ de swahili, nici măcar n-ai înțelege ideea cu două genuri, când în limba ta sunt vreo 15-20.

Dar până una alta, ar fi minunat dacă am putea face nițică dreptate substantivelor care stau în dicționar precum berzele pe baltă, într-un singur picior. Așa că, madam Academie Română, hai cu doctor / doctoră, demnitar / demnitară, damă / dam sau mireasă / mires!

Horroribila povară

Iubesc filmul, îmi repugnă horrorul. Poate pentru că, atunci când ești dotat cu o imaginație care face ore suplimentare, n-ai nevoie de stimuli exteriori ca să faci din țânțar, armăsar prevăzut cu dantură — și mușcătură — de rechin.

Dar asta nu înseamnă că nu apreciez estetica urâtului și a macabrului — de pildă în poezie. Villon și Bacovia îmi par doi maeștri care, fără imagini, sunete și efecte speciale, pot face minunății ale oribilului din doar câteva cuvinte.

Fă-mi o scenă. Cu de toate.

Orice scenă pe care o pui în pagină trebuie să joace un rol. Iar acest rol poate fi doar de două feluri. Fie scena respectivă oferă cititorului informații noi despre personaje (revelații, alegeri, schimbări etc.), fie împinge intriga poveștii mai departe. Sigur, nu împiedică nimic ca o scenă să joace ambele roluri — și cel mai adesea, așa se și întâmplă — dar unul din ele este totuși primordial. Și, la fel ca povestea mare din care face parte, fiecare scenă are la rândul ei nevoie de conflict — un micro-conflict, care să o facă vie.

Nu vezi întotdeauna lucrurile acestea atunci când ești prins cu scrisul. Fiindcă în momentele cu pricina, prioritatea absolută este să aduci în ființă nemaivăzutul. Prioritatea, dar și sarcina cea monstruos de grea.

Însă atunci când totul a fost spus și făcut, iar la finalul manuscrisului ai pus magicul cuvânt “sfârșit”, nu mai ai nicio scuză. După ce ți-ai luat creionul roșu de editor, taie cu sălbăticie, cu brutalitate și fără milă orice scenă care nu spune nimic nou despre personaje sau care nu duce firul narativ mai departe.

Nu lăsa povestea (cartea, romanul) să-ți facă scene.

Prune-n gură

Mereu m-a distrat expresia “vorbește de parcă are prune-n gură”. O dată, pentru imaginea în sine, care-i fără îndoială nostimă. Dar și pentru subtextul implicat de alegerea prunei, din tot arsenalul disponibil pe lângă ogrăzile populațiilor daco-romane trăitoare pe meleagurile noastre (sâmburi? mieji de nucă? zarzăre?).

Pruna fiind, desigur, nobilul fruct din care se produce, din moși-strămoși, tăria. Adică-i sfântă pentru țuică, rachiu, pălincă, horincă, zeamă de pufoaică — și cum or mai fi denumite colecțiile de grade din paharele vlahilor. Așadar, vorbitul “cu prune-n gură” are și-un iz de batjocură. Ca un soi de translatare în registru uman a unei expresii impersonale, “a strica orzul pe gâște”.

Chestie care-mi amintește că musai neapărat ar trebui ridicat un Monument al Oltencei undeva prin inima Olteniei. S-ar cuveni dăltuit și cinstit în piatră, spre veșnică nemurire, eroismul oltencei de a-i smulge olteanului niște găleți de prune din recolta curentă, ca să plămădească acea sublimă minunăție numită magiun.

Fricile noastre, poate

Poate nu toate. Toate existențiale, însă.

Frica de singurătate.

Frica de eșec.

Frica de moarte.

Frica de ratare.

Frica de ce spune lumea.

Frica de libertate.

Frica de a-ți trăi viața.

Frica de a pierde.

Frica de intimitate.

Frica de necunoscut.

Materii prime pentru arderile din motorul cu combustie internă al poveștii: conflictul.

Dactilografia și chiromanția

În vremuri nu foarte îndepărtate, dactilografia era o meserie onorabilă. Oamenii puteau să câștige o bucată cinstită de pâine prin transformarea textului scris de mână în pagini bătute la mașină. Mașinile de scris erau puține și scumpe (iar pentru nostalgicii ocupației comuniste, ca duioasă reamintire: aveau nevoie de autorizație și dosar de înregistrare la miliție, pentru identificarea cu celeritate a celor care le-ar fi putut utiliza ca să scrie că împăratul e gol), iar dexteritatea și acuratețea de a le folosi se deprindeau în timp și cu efort. Profesia a răcit la plămâni odată cu răspândirea PC-urilor, iar transformările tehnologice accelerate începând din anii 2000 au îngropat-o și i-au pus definitiv cruce: OCR, aplicații pentru conversia înregistrărilor audio în text, tablete cu recunoașterea scrisului de mână etc.

Chiromanția nu-i onorabilă defel, dar era vioaie și acum 5000 de ani, este și azi prin mii de aplicații pentru toate platformele existente — dar și zeci de mii de site-uri responsive — tot așa cum, sunt convins, va fi și peste alți 5000. Ecce homo!