Vrăji, vrăjeală, vrăjitoare

Alambicate-s căile vieții, este? Și până la primul smiorc pe tema lumii moderne și până la prima jelanie despre apusele timpuri de odinioară, când viața era la fel de simplă precum linia omonimă din palma de mamifer cu deget opozabil, vreau să zic doar atât: așa a fost de când lumea și pământul și așa va fi pururea cât timp încă ne va mai răbda pământul. Asta cu lumea de astăzi, care-i de o complexitate dincolo de puterile omului, este pur și simplu o vrăjeală.

Și ne spune asta însăși faptul că dintotdeauna au existat vrăjitori și vrăjitoare, care să facă lumea mai simplă, mai de înțeles și mai suportabilă.

Riscuri și oportunități

O balanță foarte fină, greu de păstrat în echilibru fără educație, autocontrol, gândire critică.

Dacă îți plac bulele, riști să-ți sară apa peste tot atunci când deschizi o sticlă.

Dar cât contează asta atunci când ai oportunitatea să te piște pe limbă niște dioxid de carbon?

Neschimbatele minuni nestemate

Indiferent cât amar de oameni au deschis și au închis ochii pe Pământ. Indiferent câți tirani au umplut de sânge nevinovat câmpiile și văile și apele. Indiferent câte speranțe s-au înălțat spre cer și au ars, prea aproape de soare fiind.

Pala de vânt ce răsfiră covorul ruginiu așternut toamna la picioarele copacilor. Clinchetul cristalin al unui pârâiaș pornit impetuos să se dea de-a dura pe o coamă de munte. Scânteierea șăgalnică a creștetului valurilor în bătaia soarelui care cască somnoros.

Nestematele minuni neschimbate, din negura începuturilor până în vălvătaia sfârșiturilor.

Lectura-vura (XIII)

După lupte seculare care au durat ani și ani, izbânda se întrezărește la orizont. Spațiul cultural românesc a reușit să adauge “Procesul” lui Kafka (în traducerea lui Gellu Naum) în biblioteca de carte electronică. Numele editurii Polirom fie lăudat!

Iar dacă ne încordăm puțin, poate reușim ca în următorii ‘șpe ani să avem și “Castelul” în același format. Doamne ajută la toți românii!

Geambașul gargaragiu

Nu-ți vinde nici măcar o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku, ci doar iluzia că are de vânzare o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. Dar îți promite o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cum nu a mai fost văzută vreodată. Cea mai extraordinară gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. O gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku pe care nimeni nu o credea posibilă. Și, bineînțeles, măreția fără egal pe care numai o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku ți-o poate aduce.

Vorbește despre o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cu aerul cu care un profet vorbește despre mântuirea sufletelor. Însă, la fel ca mântuirea, nici o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku nu este pentru oricine. Ci doar pentru cei care cred că există o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku.

Și au în portofel câteva hârtii foșnitoare cu care pot cumpăra o șapcă pe care scrie “o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku”.

Vorbă de bine? Vorba vine!

Româna e probabil singura limbă din lume unde niște vorbe de bine te trimit la origini atât de adânc, că nu te mai scoate de acolo nici forcepsul din aur masiv al lui Donald J. Trump.

“I-am zis câteva vorbe de bine” este echivalentul mioritic al lunetei de la pușca trăgătorului de elită. Al bisturiului din mâna chirurgului iscusit. Al tacului unui campion mondial la biliard. Vorbele de bine sunt meșteșug curat — pline de fantezie, imagini surprinzătoare și combinații formidabile de stări, trăiri și sentimente.

Arar găsești răutate pură într-o vorbă de bine. De cele mai multe ori, este mai degrabă un soi de artă populară orală, practicată cu zvâc și fervoare, de la mic la mare. Românuța noastră cea de toate zilele face posibilă transformarea sudălmii în vorbă de bine și a jignirii în vorbă de colecție.

Dulce și acră, caldă și tăioasă, mângâietoare și crudă, limba ce-o vorbim prost și o scriem și mai prost ne surâde cu un zâmbet perfect, oximoronic de știrbă.

Celengiuiește-mi logica — dacă poți

Să fim bine înțeleși: limbile încă vorbite pe Pământ (pe TikTok, gen), spre deosebire de limbile moarte (pe tăblițele din Sumer, de par egzamplu) sunt vii. Adică se află într-o permanentă transformare. Îmbogățire. Extindere de sensuri ale cuvintelor deja existente. Formare de noi cuvinte. Acceptare în uz de cuvinte din alte limbi.

Motiv pentru care mă lasă nemuritor și rece împrumuturile din engleză, via limba corporateză. Sau chiar romgleza în sine. Fiecare om românesc este liber să vorbească și să scrie folosind vocabularul cu care crede că se poate face înțeles de audiența căreia i se adresează. (Faptul că uneori/adeseori se înșală amarnic e un alt subiect — și nici să îndrăznești să aduci vorba de diacritice!)

Am totuși o problemă majoră cu lenea. Momentele acelea în care omului românesc îi este prea lene să gândească și se folosește de cuvintele de-a gata ținute permanent pe sub limbă. Iar atunci când nu mai poți să contești utilizarea mecanică a gurii, înseamnă că ai un celengi al organului la care este direct legat organul vorbirii — corect?

Cu vărgare de seamă

Se spune că primul vlah ajuns în Africa n-a fost cel mai șocat de întâlnirea cu girafele, hipopotamii sau leii, ci cu zebrele. “În tărâmurile ălea de peste mări și țări, văzut-am cai negri cu dungi albe, de la urechi și pân’ la copite”, a povestit el la crâșmă obștii adunate în păr să asculte lucruri nemaiauzite despre călătoria consăteanului lor.

Și uite așa, de la caii în dungi până la omul în dungă n-a mai fost decât o trăsătură de condei.

Nimic nimicul nimicuia

Din nimic, m-am trezit cu o întrebare. Nimicul, chiar și așa, nimic fiind, este totuși ceva?

Și aș tinde să cred că răspunsul este da. Pentru că altfel, nu am avea un cuvânt prin care să-l numim.

Clanul Ciorbarilor

“Fie viața cât de rea, tot mai bună-i ciorba mea”. Nu sunt precis ca trenul japonez, dar cred că asta-i dăltuit pe frontispiciul casei fiecărui român.

Rețetele de ciorbă sunt secrete transmise din generație în generație. Pentru că nu se poate să existe familie în GMD (“grădină”, da? — nu peluză!) fără măcar o ciorbă în portofoliu cu efect de “se bat turcii la gura noastră” asupra mesenilor. N-ai o ciorbă bună, nu exiști, oricât te-ai opinti cu sarmaua la deal.

Și cum totul este o amestecătură la noi în bătătură, nici că se putea ceva mai potrivit decât ciorba ca să ne definească blazonul.

Yacht macht frei

Pare o lege a firii că orișice triliardar care a făcut bani pe pământ are nevoie de un penis plutitor pe apă. Fiindcă unde altundeva decât în largul mărilor și oceanelor planetei ți se poate bucura socoteala de nemărginire, nu?

Pe uscat sunt chestii care, vrând-nevrând, îți stau în cale: granițe, interdicții, oameni, legi. Pe apă, sunt doar chestiile pe care le vrei tu și pe care le-ai ales tu. Iar peste toate, ești stăpân absolut.

Dar paradoxu-i că mărimea socotelii este invers proporțională cu libertatea. Echipaj mai numeros, porturi mai puține, slugi mai multe. Doar ca să-ți hrănești iluzia că ești Unicul. Singurul. Celdintâiul.

Vanitate în van într-o vană.

Quidlibet audendi potestas

“Libertatea de a îndrăzni orice” nu a avut bugetele de PR ale lui “ceea ce era de demonstrat”, așa că a rămas la periferia periferiei culturale. Cu toate că vine de la Horațiu — deci teoretic, șanse la o soartă mai bună ar fi fost.

Poate că sunt părtinitor, ținând cont de ale mele îndeletniciri — și pe alocuri obsesii — textuale, dar mi se pare că-s cele mai importante cuvinte spuse vreodată despre artă și artiști. De două mii de ani ne vorbesc despre nemurire.

Dalí, Kafka, Villon? Q.A.P. — Q.E.D.!

Ăla negru, aia neagră

M-am întrebat mereu: de ce un câine negru e în regulă, iar o pisică neagră e piază rea? Pentru că unul ne păzește (ini)mioarele, iar cealaltă ne taie calea? Ori poate fiindcă lătratul la lună e preferabil mieunatului la stele.

Cât despre negru, bată-l vina, a căzut de fraier și în povestea asta. De când lumea și narațiunea, e scos la înaintare ori de câte ori omului i-a dat cu virgulă. Că-i noapte, că-i boală, că-i moarte — hai să dăm vina pe negru. Cred că am fi avut daună totală dacă îngerii erau negri, iar dracii albi.

Dar tot e bine că ne-am fixat totuși pe o chestie: colții-s meserie, ghearele-s nașparlie.

Hai să-ți spun un saltimbanc

Are Mișul nostru naționale un vers în Scrisoarea a III-a care, cu o foarte ușoară modificare, s-ar potrivi mai mult decât perfect acestui mirobolant secol XXI pe care-l străbatem cu o veselie inconștientă.

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și nărozii…

Poftim, că ne-am râs strâmb și astăzi.

Kilograme pentru dame

Nu mai sunt chiar ca OZN-urile, așa cum erau pe vremuri, dar tot reprezintă o infimă minoritate femeile care ridică greutăți. Și zic la firul ierbii, nu vorbesc aici de sportivele de performanță. Fierul a rămas într-un fel apanajul testosteronezilor — damele bine tot cu activitățile aerobice în principal.

Mitul că dacă pui mâna pe fier o să ajungi ca Arnold pur și simplu nu vrea să moară din conștiința colectivă. Ceea ce spune mai multe despre influența Hollywood-ului din ultima jumătate de secol decât despre realitate. Fiindcă-i ca și cum ai zice că nu te apuci de alergat, pentru că nu vrei să ajungi la fel de iute ca Usain Bolt.

Realitatea cruntă este că există legiuni nesfârșite de bărbați care au tras ani de zile de fiare — unii au naturel, alții ajutați de diverse substanțe mai mult sau mai puțin legale și letale — și n-au ajuns nici măcar la 10% din caroseria lui Schwarzie. E nevoie de o rară combinație de genetică, disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți fi la nivelul unui bodybuilder de elită. Și e nevoie de suficient de multă disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți să “construiești” un singur kilogram de mușchi ca muritor de rând.

Cogeamite mit.

Porcule, sfântule

Cel mai bun prieten al omului românesc, porcul, este peste poate de fericit să-și aducă șoriciul caloric și gustativ la starea de bine a neamului. Nu doar prin transhumanța din godacul voluptuos, vesel și viu în colecția de șunci, caltaboși sau jumări, ci mai ales prin felul aproape mistic în care este venerat înainte, în timpul și după tăiere.

Ca neam de ciobani ce suntem, om avea noi o oaie drept simbol al națiunii, dar tot porcul este singurul sfânt rămas necanonizat pe plaiurile mioritice. Un sfânt care nu face minuni, ci pofte. Și ale cărui moaște se servesc prăjite, afumate, la grătar ori de la garniță.

Însă cea mai de preț liturghie dedicată Sfântului Porc rămâne de departe fasolea. Într-un cazan de fasole cu ciolan bolborosește practic întregul existențialism românesc: viața-i greu și bate pasul pe loc, dar merge bine cu murături.

Vinile fără vinovați

În Grădina Maicii Domnului găsim întotdeauna vini și aproape niciodată vinovați. Bineînțeles, în afară de Sfânta Treime a neamului nostru cel românesc: Soarta — Așa A Vrut Dumnezeu — Ceasul Rău.

Nu-i deloc ușor să fii urmașul celor mai drepți și mai viteji dintre traci.

Celebritate în stare de ebrietate

De la apariția tiparului încoace, celebritatea a devenit un animal tot atât de straniu ca un inorog. Între Lord Byron și Donald Trump nu-i o distanță măsurată în timp, ci în viteza cu care zboară cornutul cal.

Lord Byron n-a fost celebru pentru că a vrut-o, ci pentru că n-avea cum să nu fie. În vremurile acelea de demult, celebritatea era o consecință. Astăzi, e scop în sine și ține loc de validare. Dacă te știe multă lume, înseamnă că ai valoare. Iar când ai valoare, scuză-mi franceza, but you can grab them by the pussy. Și te fac oamenii președinte prin votul lor liber și sincer.

Hăulind voioși prin hârtoapele interneților, am ajuns pe negândite de la geniu la gargară. Răstimp în care celebritatea a devenit beția colectivă a unei lumi care se uită la sine prin ochii celorlalți și crede că vede adevărul.

Din beție, unii nu se mai trezesc niciodată. Iar restul își blestemă zilele și jură că n-o să mai bea niciodată. Până la următoarea beție.

Micul Gard Românesc

Ctitoria pe persoană fizică în România este îndeobște gardul. Nu contează prea tare cum o fi — din arbuști vii, din nuiele moarte, din sârmă ghimpată ori fie și numai cu călcâiul tras prin țărână — cel mai important este să delimităm ce-i al meu de ce-i al nostru și, poate, al tău.

N-om fi fost noi în stare să facem zidiri a căror măreție să dea cu roțile-n sus un întreg mapamond (deși, de la “Casa Poporului” încoace, avem ceva apetență pentru ridicolul care îngrozește), dar la garduri nu ne bate nimeni. Chiar și în timpul “colectivei” impuse cu armele și cu jigodiile de ocupantul comunist al țării, fiecare știa care-i este și pe unde-i trece gardul, ajuns la fel de imaginar precum linia paralelei 45.

Nație mică, opere mărunte.

Legea lui Leat, Regele Timpului

De ești leat cu mine, sunt și eu leat cu tine.

Că ridurile aidoma ni-s, doar oglinzile-s altele.

Iar la rădăcini aceleași ploi căzutu-ne-au de sus.

Ascultă, amice, cum clipa-n tâmplă ni se zbate.