Salam cu soia, nechezol și șoimi ai patriei

Se simte o adiere-n vânturile națiunii noastre cea teribil de inteligentă și educată, precum și-n râgâielile zgomotoase cu damf de votcă ce vin dinspre stepele sovietice că n-ar fi deloc rău dacă ne-am întoarce la iEpoca de Aur.

Aveam de toate. Aveam tot ce ne trebuia. Și bonus, ne lipseau toate grozăviile contemporane: de la dus un băiețel dimineața la școală și luat înapoi o fetiță la prânz, până la emigranții care distrug fibra națională livrând pizza și shawarma în casele românilor.

E adevărat, nu va fi simplu, că ca Ceaușescu de patriot nimeni nu a mai fost vreodată pe glia noastră străbună, ce ne-a fost lăsată ca sfântă moștenire de însuși Burebista. Dar munții noștri aur poartă și aurul e în fiecare din noi.

Amintiri din copulărie

Dacă ai fi un mascul fatal sau o devoratoare de bărbați care și-a agățat arma-n cui, probabil că la pensie fiind ai vrea să-ți scrii memoriile. Să-ți povestești faptele de învârtoșare din cariera profesională. Nu atât ca să te bați cu pumnul în piept, cât mai ales ca să nu uiți deliciile de care mai poți avea parte doar cu gândul.

Caută-mă, că am un titlu — sau două — pentru tine.

Un prost dotat cu un AI este un AI dotat cu un prost

Batalioane după batalioane de leneși intelectual au văzut în Algoritmii Interesanți călcâiul de la piciorul lui Dumnezeu. Cu ajutorul câtorva cuvinte adunate pe sponci și trimise în neantul de silicon, vin înapoi vorbe șmechere, imagini șucare, sunete șturlubatice și câte și mai câte.

Dintr-odată, tot ce părea cândva să aibă nevoie de creier, muncă, talent și sudoare nu mai are nevoie decât de o conexiune la internet. Și nu-i vorbă, multe din uneltele noi din istoria omenirii au ars pe rug uneltele vechi. Dar nicio altă unealtă nu a oferit atâtor oameni, într-un timp atât de scurt, iluzia că pot sări peste lipsa de creier și talent sau peste ani de muncă și sudoare ca peste o baltă dintr-o zi ploioasă.

Iar chestia-i că Algoritmii Interesanți pot mima inteligența, dar nu o pot da cu împrumut. Niște AI-uri aveau niște proști, și lumea se miră cum de inteligența artificială nu reușește să acopere lipsa celei naturale.

Conjugă-mi adjectivele

În lumea celor care ne cuvântă, lucrurile se află mereu într-un triunghi amoros: trecutul e glorios, prezentul e mizer, viitorul e luminos. Și toată minunăția asta de tripletă se dă ieftin de tot — gratis aproape! — pe un vot.

Ca personalitate cu multiple personalități, mărturisesc că pe mine m-ar coafa alte adjective care să fie conjugate la toate timpurile verbale din limba ce-o stâlcim: trecutul rușinos, prezentul cușer și viitorul nebulos.

Frumoasă-i vecina noastră

“Scoate capul pe fereastră” — zice cântecul popular. Ăla de ieri, fiindcă ăla de azi ar zice “Cea mai curvă de pe scară”.

Nu de alta, dar pe de o parte “mândri că suntem români”, iar pe de alta, avem printre cele mai reduse niveluri de încredere între oameni din Uniunea Europeană.

Și, într-un anumit sens, este chiar de înțeles. Cum ai putea să ai încredere în alți români, când românul din tine se cunoaște prea bine, este?

Vorbele sunt gratis

Cel puțin în fabulosul spațiu carpato-danubiano-mamaiotic, zicerea asta merge de când lumea. Probabil una din numeroasele binecuvântări furgăsite de vlahi de la slavii care au stat la baza Mărețului Popor Vecin Cu Cine Vrea El, rușii.

Doar că în zilele acestea de amurg al civilizației pe care o cunoaștem, când diverși algoritmi scuipă cuvinte în lume cu viteza cu care trântorele mioritic scuipă coji de semințe în spațiul public, vorbele nu mai înseamnă nici măcar 0.

Și valoarea lor tinde spre minus infinit.

‘AI de capu’ meu!

Simt că greutatea milioanelor de voci neștiute, care au șurubărit de-a lungul mileniilor la câte o activitate creatoare, a ajuns din urmă societatea umană.

De la zisul cu pensula și până la datul din drâmbă ori prinsul de gânduri într-un manuscris sau pe o peliculă, fiecare creator de care s-a auzit până în zilele noastre are în spate mii și mii alții de care au auzit cel mult familiile acestora. Milioane de oameni care au făcut artă așa cum au putut și cât au putut, cu ceea ce au avut la îndemână. Milioane de oameni pentru care călătoria dintre încolțirea unei idei și întruparea ei în lumea reală a fost motorul care i-a purtat pe aripile fanteziei.

Astăzi avem ferme de silicon din care ies năluci ce dau mură-n gură câte o fantasmă de creație oricui ridică leneș două degete în jos.

Lectura-vura (XIV)

Urmuz este unul din cei mai originali scriitori — deși nu cred că s-a văzut vreodată pe sine astfel — din literatura română. A trăit puțin, a scris și mai puțin, dar uite că, la mai bine de 100 de ani de când a apăsat pe trăgaci, încă se vorbește despre el.

Și cine-i citește astăzi textele, știe că Urmuz va fi citit atâta timp cât vor mai exista cititori de limbă română pe acest pământ.

Schimbarea la țață a României

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când stau cu ochii închiși și cu dopurile în urechi așteptând somnul, aud uneori freamătul și vuietul și gălăgia României de astăzi. Voci ascuțite, fudulie cât încape, ton de harță.

O privire, un gest, o vorbă — amnare suficiente pentru scântei ce aprind instant vâlvătăi. Trăim cu nervii întinși ca firul lansetei la care a mușcat peștele-monstru. Și am ajuns să zbârnâim la cea mai insignifiantă încrețitură a apei. Nu tu răbdare, ci reacții pripite. Nu tu înțelegere, ci replici ca niște junghere. Nu tu dialog, ci concursuri de cine ridică vocea mai repede.

După acel miraculos Decembrie ‘89, prea puțini dintre noi am luat libertatea câștigată cu sânge nevinovat ca pe o binecuvântare. Cei mai mulți dintre noi am luat-o ca pe un blestem. Lumea e mare, dar nu suficient de mare pentru toți. Și frica, marea frică în lumea asta mare, dar nu suficient de mare pentru toți, este să nu fim luați — tocmai noi! — de proști. Iar când nu suntem siguri cine suntem, trebuie să le dovedim tuturor că suntem cineva.

Cu mâinile-n șolduri, tupeu și șmecherie, i-am făcut pe toți. Și din oglindă ne privește nimeni.

O labă la vremea ei...

...luată temeinic peste bot, ar fi făcut minuni în ceea ce privește cele mai mari orori ale secolului 20.

Pentru că a existat un proces al nazismului atunci când a trebuit, 100 de ani mai târziu “nazist'“ este un adjectiv cu conotații teribil de negative. Și nimănui nu-i place să fie numit nazist.

Pentru că nu a existat un proces al comunismului niciodată, 100 de ani mai târziu “comunist” este un adjectiv cu conotații de ridicat din umeri. Și nimănui nu-i pasă dacă e numit comunist.

Șopârlița liberă să bată câmpii

Găsesc că în ultima jumătate de veac societatea românească a sărit din lac în puț acătării și cu un deosebit talent. De zici că pendularea între două extreme a devenit probă olimpică și românii se bat cu vlahii pentru medaliile de aur la toate categoriile.

Prin urechi lipite de aparatele de radio și făcând slalom printre bruiajele ocupantului comunist al țării, o știre din lumea liberă răzbătea greu în România din urmă cu 50 de ani. “Europa Liberă” și “Vocea Americii” erau glasurile care rosteau răspicat nu doar că împăratul e gol, ci că întreaga împărăție este o goală și stearpă și otrăvită minciună.

Astăzi, orice gurist și orice tiribombistă sunt liberi să facă o știre pe indiferent ce subiect le trăsnește. Iar aceasta se propagă instantaneu și fără opreliști în toate colțurile României. Și singurul lucru care mai contează este goliciunea numerelor — vizualizări, clicuri, inimioare.

Dă-o-n fras!

Cunosc expresia asta de când eram de-o șchioapă. Un soi de “dă-o naibii!” în bănățeană. Sau cel puțin în limba bănățenilor printre care mă învârteam eu.

Nostimada face ca de vreo 20 de ani să existe oficial și instituțional o organizație numită FRAS. Federația Română de Automobilism Sportiv. Iar faptul că România este de foarte mulți ani campioana Europei la numărul de morți pe șosele este... hai dă-o-n fras!

Lu’ Pește

Grădina lui Dumnezeu este mare, toată lumea știe. Pe cale de consecință, Grădina Maicii Domnului nu poate fi decât densă. De aceea și avem în țărișoara noastră scumpă nume de familie cu rezonanțe extrem de practice.

Cârlig. Măciucă. Botez. Gâscă. Lumânare. Război. Purcel.

Și mă gândesc că musai trebuie să existe și câteva doamne și câțiva domni Pește pe cuprinsul patriei noastre dragi. Unii dintre aceștia, cu spirit de antreprenor, poate. Așadar, sunt ceva șanse ca undeva în România să existe compania lu’ Pește.

Vrăji, vrăjeală, vrăjitoare

Alambicate-s căile vieții, este? Și până la primul smiorc pe tema lumii moderne și până la prima jelanie despre apusele timpuri de odinioară, când viața era la fel de simplă precum linia omonimă din palma de mamifer cu deget opozabil, vreau să zic doar atât: așa a fost de când lumea și pământul și așa va fi pururea cât timp încă ne va mai răbda pământul. Asta cu lumea de astăzi, care-i de o complexitate dincolo de puterile omului, este pur și simplu o vrăjeală.

Și ne spune asta însăși faptul că dintotdeauna au existat vrăjitori și vrăjitoare, care să facă lumea mai simplă, mai de înțeles și mai suportabilă.

Riscuri și oportunități

O balanță foarte fină, greu de păstrat în echilibru fără educație, autocontrol, gândire critică.

Dacă îți plac bulele, riști să-ți sară apa peste tot atunci când deschizi o sticlă.

Dar cât contează asta atunci când ai oportunitatea să te piște pe limbă niște dioxid de carbon?

Neschimbatele minuni nestemate

Indiferent cât amar de oameni au deschis și au închis ochii pe Pământ. Indiferent câți tirani au umplut de sânge nevinovat câmpiile și văile și apele. Indiferent câte speranțe s-au înălțat spre cer și au ars, prea aproape de soare fiind.

Pala de vânt ce răsfiră covorul ruginiu așternut toamna la picioarele copacilor. Clinchetul cristalin al unui pârâiaș pornit impetuos să se dea de-a dura pe o coamă de munte. Scânteierea șăgalnică a creștetului valurilor în bătaia soarelui care cască somnoros.

Nestematele minuni neschimbate, din negura începuturilor până în vălvătaia sfârșiturilor.

Lectura-vura (XIII)

După lupte seculare care au durat ani și ani, izbânda se întrezărește la orizont. Spațiul cultural românesc a reușit să adauge “Procesul” lui Kafka (în traducerea lui Gellu Naum) în biblioteca de carte electronică. Numele editurii Polirom fie lăudat!

Iar dacă ne încordăm puțin, poate reușim ca în următorii ‘șpe ani să avem și “Castelul” în același format. Doamne ajută la toți românii!

Geambașul gargaragiu

Nu-ți vinde nici măcar o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku, ci doar iluzia că are de vânzare o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. Dar îți promite o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cum nu a mai fost văzută vreodată. Cea mai extraordinară gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. O gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku pe care nimeni nu o credea posibilă. Și, bineînțeles, măreția fără egal pe care numai o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku ți-o poate aduce.

Vorbește despre o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cu aerul cu care un profet vorbește despre mântuirea sufletelor. Însă, la fel ca mântuirea, nici o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku nu este pentru oricine. Ci doar pentru cei care cred că există o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku.

Și au în portofel câteva hârtii foșnitoare cu care pot cumpăra o șapcă pe care scrie “o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku”.

Vorbă de bine? Vorba vine!

Româna e probabil singura limbă din lume unde niște vorbe de bine te trimit la origini atât de adânc, că nu te mai scoate de acolo nici forcepsul din aur masiv al lui Donald J. Trump.

“I-am zis câteva vorbe de bine” este echivalentul mioritic al lunetei de la pușca trăgătorului de elită. Al bisturiului din mâna chirurgului iscusit. Al tacului unui campion mondial la biliard. Vorbele de bine sunt meșteșug curat — pline de fantezie, imagini surprinzătoare și combinații formidabile de stări, trăiri și sentimente.

Arar găsești răutate pură într-o vorbă de bine. De cele mai multe ori, este mai degrabă un soi de artă populară orală, practicată cu zvâc și fervoare, de la mic la mare. Românuța noastră cea de toate zilele face posibilă transformarea sudălmii în vorbă de bine și a jignirii în vorbă de colecție.

Dulce și acră, caldă și tăioasă, mângâietoare și crudă, limba ce-o vorbim prost și o scriem și mai prost ne surâde cu un zâmbet perfect, oximoronic de știrbă.

Celengiuiește-mi logica — dacă poți

Să fim bine înțeleși: limbile încă vorbite pe Pământ (pe TikTok, gen), spre deosebire de limbile moarte (pe tăblițele din Sumer, de par egzamplu) sunt vii. Adică se află într-o permanentă transformare. Îmbogățire. Extindere de sensuri ale cuvintelor deja existente. Formare de noi cuvinte. Acceptare în uz de cuvinte din alte limbi.

Motiv pentru care mă lasă nemuritor și rece împrumuturile din engleză, via limba corporateză. Sau chiar romgleza în sine. Fiecare om românesc este liber să vorbească și să scrie folosind vocabularul cu care crede că se poate face înțeles de audiența căreia i se adresează. (Faptul că uneori/adeseori se înșală amarnic e un alt subiect — și nici să îndrăznești să aduci vorba de diacritice!)

Am totuși o problemă majoră cu lenea. Momentele acelea în care omului românesc îi este prea lene să gândească și se folosește de cuvintele de-a gata ținute permanent pe sub limbă. Iar atunci când nu mai poți să contești utilizarea mecanică a gurii, înseamnă că ai un celengi al organului la care este direct legat organul vorbirii — corect?