Mărimea nu pontează

Poate sună a egolatrie, dar nu-i câtuși de puțin: nu te poți mândri cu ce nu ți se datorează cap-coadă. Poți încerca un buchet enorm de sentimente – bucurie, mulțumire, recunoștință etc. – dar nu mândrie.

Și nu mă gândesc la aberații colectivist-pășuniste — “mândru că sunt român”, “mândru că sunt dreptaci”, “mândru că merg pe două picioare” ș.a.m.d. Ci la motive foarte personale. Nu poți fi mândru că al tău copil a făcut caca a luat premiul întâi — copilul tău nu ești tu, e meritul lui și mândria nu poate fi decât a lui. Nu poți fi mândru că un necunoscut cu care ai în comun doar cetățenia a câștigat medalia de aur la olimpiadă. Nu poți fi mândru că echipa ta de suflet a câștigat Liga Campionilor.

Iar dacă te agăți de motivele de mândrie ale celor din jur, poate e momentul să pui mâna pe târnăcop, ca să sapi după ale tale. Cu puțină strădanie, întotdeauna le vei găsi. Totul e să nu le compari cu ale altora.

Sunt ale tale, deci sunt de dimensiunea perfectă.

Unnatural Born Writers

Nu te naști scriitor. Ești scriitor. Nu te face altcineva. N-o să-ți dea nimeni o patalama prin care să fie statuat oficial că gata, din acest moment ai dreptul legal să conduci condeiul pe dalbe pagini.

E irelevant dacă ai publicat — sau câte cărți — ce zice critica, ce spun cititorii sau amicii cu care ieși la o bere și-un fum. Dacă scrii cât di Lampedusa ori dacă scrii cât Simenon. Dacă scrii într-o sub-nișă a unei sub-nișe a unei nișe sau scrii romane de dragoste.

Ești scriitor pentru că ai ghimpele acela înfipt în carne. Adânc. Până în măduva eului.

Merge orice merge

La ultimul recensământ au ieșit la numărătoare — printre altele — tot atâtea metode de a scrie câți scriitori. Surpriză? Da, pentru nimeni.

Unii scriu dimineața, pe burta goală și cu capul limpede. Alții, noaptea, ghiftuiți și cu capul în nori.

Unii scriu în liniște deplină, alții cu metale grele în urechi.

Unii scriu cu harta-n mână, alții cu cazmaua.

Unii scriu liniar, alții în scene.

Unii scriu cu pix albastru pe foi gălbui, alții cu tastaturi mecanice pe ecrane 4K.

Și toți cred, în taină, că metoda lor are ceva special. Adevărul? Da, chiar are: face să se învârtă roata pentru fiecare. Iar atunci când ai rânduri în plus față de ieri, ieri față de alaltăieri, alaltăieri față de răsalaltăieri și tot așa – înseamnă că merge.

Și dacă merge, am văzut că lucrul acesta era bun.

15 minute de greață

Andy Warhol spunea acum vreo 60 de ani că o să vină vremea când toți oamenii vor avea parte de 15 minute de faimă. Și nu s-a înșelat prea tare. Doar că, vorba celebrelor bancuri cu Radio Erevan, nu era tractor, ci bicicletă, n-a condus beat, ci i s-a furat, și nu era faimă, ci greață. Fiindcă suntem în binecuvântata eră în care tot omul dotat cu un smartphone — adică, practic, toți oamenii — se zbenguie pe rețelele sociale cum se zbenguiau televiziunile în eter pe vremea lui Warhol.

Și peisajul este delicios. Este ca și cum canalizarea întregii omeniri a refulat în piața publică prin rețelele sociale. Nu mai există filtre, nu mai există bariere, nu mai există rușine. Doar o poftă nestăvilită de a vărsa pe interneții planetari tot ce-ți bubuie prin camera de ecou dintre umeri. Furii, draci, conspirații, constipații, ignoranță ostentativă, ură ambalată în sofisme de doi bani. Orice bășină capătă fără efort o audiență globală — cu cât mai puturoasă, cu atât mai mare. Pentru că prietenul nostru cel mai bun, Al Gori Tmul, ținut de boașe cu o mână de fier de feluriți Zuchi și Muschi cu psihopatii evidente, știe mai bine decât noi ce ne place. Și, mai ales, cum să ne țină atenția în sclavie.

Iar când ești expus, zi de zi, la cele mai nasoale apucături ale speciei, ajungi să te obișnuiești. Cu urâtul. Cu prostul. Cu dejecția. Cu greața.

Și tot ce mai poți spera este ca greața asta să țină doar 15 minute.

Nu o eternitate.

Condeiul care nu mușcă, latră

Ca publicitar, mi-am vândut condeiul pe un pumn de arginți. Pentru că foame. Și pentru că — în sărăcia și buimăceala anilor ‘90 — publicitatea părea progenitura unui ménage à trois între Disneyland, Hollywood și un OZN rătăcit pe aici dintr-o altă galaxie.

Ca scriitor, n-aș putea face asta. Cred că e de datoria celor care simt enorm și văd monstruos să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Oricât de tăios ar suna și oricât de tare ar durea. Lumea post-adevărului de astăzi duce o lipsă acută de capete limpezi și de claritate morală. E drept, compensează prin a avea din belșug capete goale și superioritate morală.

Condeiul trebuie să muște — adânc, cu poftă, până la os.

Swipe me, baby, one more time

Sigur, intră în tine oameni care circulă prin spațiile publice ca niște blambeți, cu ochii în telefon. Dar mulțumește totuși Proniei — sau cui duci tu osanale și prinos de recunoștință — pentru degetul mare opozabil.

Imaginează-ți cum ar fi fost dacă producătorii drogurilor dreptunghiulare ar fi fost nevoiți să se folosească de nasuri în loc de buricele degetelor.

Swipe cu vârful, scroll cu nara stângă, zoom cu cea dreaptă, like cu septul. Huse pe mirosuri, nu pe culori. Creme speciale pentru zilele însorite. Capișoane cu capacități conductive pentru cele friguroase. Technosefluenceri în locul influencerilor de beauty și tech. NasMaxPro cu ecran special, hiper-rezistent la muci.

Și, peste toate, legiuni peste legiuni de bezmetici care nu ar vedea absolut nimic în fața nasului.

Gurile larg închise

Sunt o persoană tăcută. Adesea monosilabică. Iar când vorbesc, vorbesc în general puțin. Și nu mă dă elocința afară din casă. Nu am oroare de vorbitul în public — sau unui public — dar pur și simplu oralul nu-mi gâdilă eul corespunzător.

Prefer să ascult. Și să pun întrebări decât să ofer răspunsuri (pe care oricum nu le am). Poate că-i o meteahnă de scriitor, mereu ieșit la arat cu plugul pe ogorul subconștientului, să-l pregătească pentru semințele care, poate, vor rodi cândva.

Mi se pare oricum că majoritatea oamenilor vorbesc doar pentru că nu suportă tăcerea. Pe care nu o văd ca pe un spațiu fertil, ci ca pe un gol periculos. Ce trebuie neapărat umplut cu clinchet de vorbă.

N-am nimic împotriva conversațiilor de complezență. Acestea sunt în regulă — gresează laringele, ba chiar uneori pot fi la fel de plăcute precum briza mării la ceas de seară de vară. Dar parcă prea totul a devenit în ultima vreme doar un schimb de vorbe afabile. Un fel de joc de mimă, dar pe vorbitelea.

Mie mi-e bine cu gura larg închisă.

Lectura-vura (VI)

Panait Istrati e vagabondul meu favorit — peste Charlot. Și, probabil, cel mai coios marginal din literatura română. Omul care n-a scris pentru glorie, pentru bani sau pentru nemurire — a scris pentru că pur și simplu nu putea altfel.

Și-a trăit scurta-i viață ca un câine liber, fără stăpân. N-a fost nici pe departe vreun rafinat, vreun stilist, ori vreun șarpe moralist. Dar a fost, pe de-a întregul, viu. Și-a scris textele ca pe niște revolte personale. A fost vocea celor fără de voce, cronicarul instinctului de dreptate care nu coboară din tratatele filozofice, ci se înalță direct din rănile supurânde ale vieții.

Oricând, cu plăcere, la bună revedere — cu Panait Istrati și proza lui din vintre brăilene.

35 de ani

Se împlinesc astăzi de când nu mai este. Două treimi din viața mea de până acum am trăit-o fără el. Și, mai mult ca sigur, ea ar fi arătat cu totul altfel dacă ar mai fi fost. Habar n-am dacă mai bună sau mai rea. Dar parte din ceea ce sunt — și cum sunt — i se datorează. Atât cu cele bune, cât și cu cele rele.

35 de ani de neuitare.

Tata.

Scriitorul are cuvintele. Personajul are cuvântul.

Se tot vorbește prin cercurile literaților despre povești “conduse de intrigă” și povești “conduse de personaje”. De parcă între cele două ar exista o graniță negociată prin tratate bilaterale și recunoscută de ONU, care stabilește fără drept de apel cine are cei mai mulți acri epici.

Eu, unul, am privit întotdeauna cu ochi sceptici dihotomia asta forțată. Pentru că nu există poveste fără conflict și nici conflict fără personaje. Iar intriga nu-i nimic altceva decât desfășurarea conflictului — în pași, în timp, în acțiune și reacțiune.

Dar recunosc că m-a fascinat mereu cum, în timpul scrierii, povestea pare uneori să nu te mai asculte. Momentele când tu, ca scriitor, ai toate cuvintele, dar altcineva are cuvântul. (Și nu zic de jumătatea mai bună care-ți reamintește de vasele nespălate — aceea este o chemare, cel mai adesea).

Personajele sunt cele care țin în mâinile lor fictive hățurile narative ale poveștii. Și da, câteodată dânsele o vor lua complet pe arătură. Dar dacă ești acolo, în caleașcă, prezent și cu sufletul larg deschis, vei observa din timp dacă te îndrepți spre o prăpastie sau, pur și simplu, ai intrat pe un drum nou și nebătut.

Amare amnare de focuri reci

Blazarea nu vine ca o furtună de vară — bruscă, multă, feroce. Apare tiptil, în vârful degetelor (de la mâini, pentru cine își permite), ca o ploaie mocănească perfidă ce topește orice urmă de culoare într-un giulgiu cenușiu. În care nu mai e poftă, nu mai e zvâc, nu mai e rost. Doar o amorțeală ce pare să topească totul la un foc mic și rece.

Prea multe zile trase la xerox. Prea multă presiune de a avea măcar câțiva centimetri în plus față de vecinul de alături. Prea mult automatism.

Prea puțină joacă. Prea puține întrebări. Prea puțin spirit.

Ne stingem pe dinăuntru nu din prea plin, ci din prea sec.

Bun, și dacă nu vrem să privim cu ochii goi naturi moarte pe interior? Un amnar excelent pentru focuri vii este lucrul făcut cu mâinile tale, doar pentru plăcerea ta (nu, nu acela!). Scrisul, în caz că nu te îngrozește ideea. Lălăitul la vreun instrument muzical. Mâzgălitul cu penelul pe o pânză. Croșetatul de macrameuri. Olăritul, cioplitul sau de ce nu, creșterea porumbeilor voiajori.

Un ceva — orice ceva — care nu cere decât un pic de suflet și un singur “Like”: al tău.

Răspunsul, prieteni, e frecare de mentă

Oamenii iubesc rezoluțiile. Rezultatele. Rezolvările. De preferat rapide, limpezi și livrate în ambalaje motivaționale unicat și nereciclabile. Să știe încotro, de ce, cu cine, cât-mai-durează-până-să, cum se termină. Să aibă certitudini, explicații, direcții. Și, mai ales, să nu-i coste.

Doar că viața are cu totul alt gen de lubrifiant care face să se învârtă angrenajul fără să se gripeze: întrebările. Întrebarea mișcă. Întrebarea descoperă. Întrebarea transformă.

Răspunsul e cel mult un pit stop, pentru realimentare și schimbarea pneurilor. Dar, cel mai adesea, e pierdere de vreme. Frecare de mentă.

Întrebarea și cursa — nebunească și cu obstacole — până la răspuns sunt singurele care contează.

Mersul pe jos face scrisul frumos

Prefer sa scriu în spații mari și aerisite. Iar când spun “aerisite” nu mă refer doar la oxigen, ci și la amenajări spartane. Pentru că am nevoie să mă mișc. Chiar dacă scrisul înseamnă PPS (poponeț în scaun), mă ajută enorm să mă pot ridica de la masa de scris ca să fac pași prin incintă.

Crește pulsul, se mărește capacitatea de absorbție a oxigenului, mitocondriile duduie, micile celule cenușii zumzăie. Și, cel mai adesea, încolțesc idei și apar în pagină răsaduri de cuvinte.

Mersul nu-i pauză de la scris, ci parte din scris. Am învățat-o într-o bună zi în care nimic nu mergea și m-am ridicat de pe scaun doar ca să mă dezmorțesc. După niște zeci de pași, cuvintele au prins aripi și s-au înșirat frumos pe portativ.

Mersul leagă idei, dezleagă noduri și, uneori, aduce-n cioc chiar piesa care lipsea din puzzle. Așa că, de-acum știi: dacă nu merge scrisul, scoate-l la o scurtă plimbare.

Atenție! Motor! Acțiune!

Blestemul și binecuvântarea scriitorului: totul se înregistrează. 24/7/365. Fiindcă și visele, câteodată, sunt prinse în schemă.

Un gest. O privire. Un nume. O frântură de imagine ori un peisaj. Un anumit miros. O anume muzicalitate — ori cadență — a unei conversații la care ești spectator. Culori. Sunete. Gusturi. Întâmplări. Senzația tactilă a unui obiect. Sau a mâinii, părului, sânului femeii pe care o iubești. Zâmbetul unei persoane speciale. Râsul ori plânsul unui copil. Expresia unui câine atunci când se uită în ochii tăi. Zarva naturii la trezire. Liniștea sclipitoare a nopților fără lună.

Cu toatele se strâng cadru cu cadru pe Marea Peliculă. Și, cu ajutorul neprețuit al Muzei, ies uneori în pagină. Sub formă de cuvinte. Povești. Cărți.

Lectura-vura (V)

Am cumpărat cartea Irinei Teodorescu, Blestemul tâlharului mustăcios — pe care Polirom s-a învrednicit s-o scoată și în format electronic — doar pentru că mi-a plăcut titlul. Am la rândul meu o slăbiciune pentru titluri și acesta mi-a apăsat exact butoanele potrivite.

Nu auzisem niciodată până atunci de autoare. Și, până nu am deschis cartea, nici n-am știut că a fost scrisă în franceză și tradusă în română. Asta, apropo de cum își găsește scriitorul cititorii.

O carte de care m-am bucurat pe de-a întregul, nu doar de titlu — scrisă cu ritm și condei.

Inscripționezi vitrine sau scrijelești hârtii?

Întrebarea de o sută de puncte sună astfel: “dacă n-ar vedea nimeni ce scrii, tot ai scrie?”. Sau, într-o altfel de formulare, scrii în primul rând ca să te exprimi tu în pagină sau scrii în primul rând ca să se exprime ceilalți despre tine? Nu-i vreo dramă nici una, nici cealaltă. Dar merită să știi ce te împinge de la spate — ori ce-ți dă brânci.

Expunerea cere public. Nu poate trăi fără el. Scrii ca să fii citit, ca să primești validare, reacții, bani, statut, confirmări, alea-alea. Și nu-i nimic rău în asta — cu toții avem nevoie, din când în când, de o fereastră deschisă spre lume. Dar dacă devine singura încăpere prin care mișuni, n-o să mai știi cum arată restul casei.

Exprimarea, în schimb, nu are nevoie de audiență. Scrii pentru că nu poți altfel. Scrii pentru că astfel știi să spui ce ai de spus. Iar cuvintele cu pricina nu caută neapărat aplauze. Sunt întregi așa cum sunt. Sunt reale. Sunt carne din carnea ta.

Problemele apar când încurci hârtia cu vitrina. Începi prin a te exprima și te trezești că ai ajuns pe negândite în mrejele expunerii. Când scrii și rescrii pentru că textul nu-i pe val. Pe piață. Pe reacții. Când scrii un text bun și-l abandonezi pentru că n-are cum să placă. N-are cum să ia vreun “Like”. N-are cum să dea criticii pe spate.

Inscripționatul de vitrine e cameleonic: se pliază pe trenduri, pe algoritmi, pe ce vrea piața. Scrijelitul pe hârtie e catâresc: nu-i pasă ce e la modă, ce se cere, ce face audiență — e fixat pe ce vrea viața, nu piața.

Exprimarea are rădăcini. Expunerea — cabluri.

Când timpul curge în cuvinte

Pentru un scriitor, timpul narativ este precum boțul de lut de pe roata olarului. Într-o ficțiune, timpul nu este implacabil și nici nu are unități de măsură matematic demonstrate și universal acceptate. Timpul există doar în pagină și doar în mintea cititorului. Motiv pentru care, uneori, timpul poate fi chiar unul dintre personaje.

Cum curge timpul într-o poveste și ce formă va lua această curgere este una din nenumăratele alegeri pe care trebuie să le faci atunci când te-ai așezat la masa de scris. Iar dacă ești pantalonar, câteodată povestea însăși face această alegere. Și nu i te poți împotrivi decât pe barba și pe riscul tău.

Timpul epic se poate mișca alene și drept ca un râu leneș de câmpie. Sau năvalnic, repezit și plin de mendre ca un pârâu de munte. Poate sări săltăreț din clipă în clipă ca o piatră pe luciul apei. Sau se poate scufunda în amintiri ca într-o mlaștină. Totul depinde de cum îl îmbracă în cuvinte condeierul.

Iar pentru cititorul prins în poveste, totul trebuie să pară firesc și natural. Ca și cum totul era inevitabil să se petreacă așa, nu altfel. Și dacă pentru el timpul s-a oprit în loc, înseamnă că scriitorul a învârtit roata așa cum trebuie.

Omul din teren

Nu e niciodată despre cei care stau pe margine și sparg semințe. Nici despre galeria care comentează doct din tribune despre ce ratangiu ești și cum n-ai habar de niciunele. Și nici despre gura lumii, cea repede vărsătoare de vorbe de tot felul care nu costă nimic.

Este — și va fi mereu — despre omul din teren.

Despre cel ce știe că și-o va lua garantat peste bot și tot alege să fie acolo. Cel ce știe că o să fie cu sudoare, cu eșecuri, cu dezamăgiri, cu intrări la oase. Cel ce știe că, deși o să se lase cu piedici monumentale care-l vor face țăndări, tot se va ridica și va merge mai departe. Chiar și în genunchi — pentru că doar cine face pași poate ajunge undeva.

Omul din teren n-are ochi și urechi nici pentru aplauze, nici pentru huiduieli. Fiindcă pentru el, fiecare zi în care este prezent acolo e un dar pe care și-l oferă singur. Drept urmare, își asumă chinul și bucuria și disperarea și preaplinul. Trăiește cu ele agățate de gât, ca niște amulete al căror zdrăngănit îi reamintesc întruna că atâta timp cât se mișcă, este viu.

Pentru că înțelege. Înțelege că numai pe teren este viață. Dincolo de marginile acestuia, nu există decât stafiile celor care n-au cunoscut nici înfrângerea și nici biruința, întrucât s-au hrănit mereu doar din spectacolul altora.

(Text inspirat de “Man in the arena” al lui Theodore ‘Teddy’ Roosevelt.)

Ocoși cocoși cu piepții scoși

Întrebarea întrebărilor a băieților de la sală sună astfel: “cât împingi cu haltera la piept?”. Care, musai neapărat, cere un răspuns în chintale, fiindcă altfel nu ești un bro adevărat, cu testosteronul mugind în vene. Altfel, o întrebare tot atât de valoroasă precum o pătrățică de pe un abdomen fotoșopat din “O lume instagraminunată”. Pentru că numărul cu pricina contează numai pentru ego.

Ceea ce contează cu adevărat este cât vei împinge în următorii cinci ani. Sau în următorii 10 ori 20 de ani. Contează dacă toate cele de pe dinăuntrul tău o să țină la tăvăleală ca să o poți face săptămână după săptămână. An după an. Dacă o să fii suficient de întreg ca să poți fie și numai ridica un condei din suportul său — darămite să-l mai înmoi în cerneală.

Și la kilograme și la cuvinte, nu contează cât — contează cât timp.

Cu capul între două lumi

Ca timp, scrierea unei cărți poate însemna săptămâni, luni sau ani. Depinde de procesul de producție — ba s-avem pardon, mă musiu: de creație! — al fiecărui scriitor. Plus ceea ce se întâmplă în jurul respectivului proces. Nu de alta, dar chiar și scriitorul este un om (pfff!) în viața căruia se petrec lucruri omenești: nașteri, boli, accidente, decese, slujbe, nunți, naufragii.

În tot acest răstimp, scriitorul pendulează între lumea din cartea la care scrie și lumea în care își scrie cartea. Iar aceste două lumi, indiferent că acțiunea cărții respective se petrece în zilele noastre, acum 2.500 de ani sau 5.000 de ani în viitor, sunt precum apa și uleiul.

Și nu e mereu foarte clar care din lumi este apa și care este uleiul.