Schimbarea la țață a României

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când stau cu ochii închiși și cu dopurile în urechi așteptând somnul, aud uneori freamătul și vuietul și gălăgia României de astăzi. Voci ascuțite, fudulie cât încape, ton de harță.

O privire, un gest, o vorbă — amnare suficiente pentru scântei ce aprind instant vâlvătăi. Trăim cu nervii întinși ca firul lansetei la care a mușcat peștele-monstru. Și am ajuns să zbârnâim la cea mai insignifiantă încrețitură a apei. Nu tu răbdare, ci reacții pripite. Nu tu înțelegere, ci replici ca niște junghere. Nu tu dialog, ci concursuri de cine ridică vocea mai repede.

După acel miraculos Decembrie '89, prea puțini dintre noi am luat libertatea câștigată cu sânge nevinovat ca pe o binecuvântare. Cei mai mulți dintre noi am luat-o ca pe un blestem. Lumea e mare, dar nu suficient de mare pentru toți. Și frica, marea frică în lumea asta mare, dar nu suficient de mare pentru toți, este să nu fim luați — tocmai noi! — de proști. Iar când nu suntem siguri cine suntem, trebuie să le dovedim tuturor că suntem cineva.

Cu mâinile-n șolduri, tupeu și șmecherie, i-am făcut pe toți. Și din oglindă ne privește nimeni.