Te uită cum se pitesc tupilacii

Cum piteala ne-a adus piticii, înseamnă că musai tupilatul trebuie să ne aducă tupilacii. Și te împiedici de tupilaci peste tot prin Grădina Măicuței Domnului, chiar dacă n-au avut un nume până acum.

Tupilacul e genul care nu pleacă, dar nici nu rămâne de-adevăratelea. Se face mic până se camuflează perfect în peisaj. Nu e nici cu hăis, nici cu cea. Dă cu seen, dar nu cu reply. E prezent fizic și absent cu tot restul. Nu că ar fi laș, nu — dar treaba tupilacului este să existe, nu să-și manifeste existența.

De aceea nu l-a prins până acum niciun dicționar în plasă: s-a tupilat până și de limba noastră-i o comoară.

Delta

Vorbele nu sunt nimic altceva decât o onorabilă operă de ficțiune. Cum am dori să fim. Ce ne-ar plăcea să se întâmple. Cum am vrea să fim văzuți. Ce imagine mentală ne-am creat despre noi înșine.

Acțiunile și inacțiunile sunt adevăr. Fiindcă ele sunt cele care ni-l aduc pe Oz în fața ochilor — Toto răstoarnă paravanul, nu latră la el. Și tocmai aici, în diferența dintre închipuire și realitate, stă oglinda omului. Fie el o ființă în carne și oase, ori un personaj în cuvinte și semne.

Cum ți se-arată delta, prietene?

Pssst! Vrei să-ți spun un secret?

Probabil că fix în această secundă, prin eter sau printre pixeli, fâlfâie de milioane de ori. “Formula secretă”. “Ingredientul secret”. “Metoda secretă”.

Și explicația e mai prozaică decât ar părea la prima aluzie: “secret” e un cuvânt care lucrează în vânzări. Este eticheta lipită pe cutie ca să nu te prinzi că înăuntru se găsește aer. Fiindcă tristețea maximă sună exact ca o maximă: ceea ce funcționează negreșit și întotdeauna se cunoaște de când lumea și pământul. Dar asta-i o marfă căreia îi lipsește cu desăvârșire ambalajul capabil să agațe retinele și să încheie afacerea. E penibilă, e nasoală, e banală.

Nu există niciun secret.

Dl Bombastic e superfantastic

Îl știi, negreșit. Te ciocnești de el peste tot — pe stradă, la mall, la birou, la terasă, în feed. Trăiește experiențe senzoriale supreme, nu bea și mănâncă precum omul obișnuit. Redefinește paradigme și desțânțălă statu-quoul, nu trage la șaibă în timpul programului de muncă. Investește în viitorul umanității, nu procreează precum un urangutan. Și, în general, vorbește cu majuscule, gesticulează în superlative absolute și respiră aer premium.

Dacă-l asculți cinci minute, afli că totul în viața lui e genial de incredibil, epic și demențial. Iar dacă te poți lipsi de cincisprezece, luminița de la capătul tunelului devine o lumină orbitoare: magnitudinea are o relație invers proporțională cu conținutul.

Poate de aceea bătutul cu cărămida în piept are mereu rezonanța unui clopot.

Tortul e bine când se termină cu bine

Dacă s-a trecut cu succes de ultima felie. Și s-a lins până la ultima firimitură. Înseamnă că maestrul cofetar și-a făcut cu brio treaba. Iar pe lanțul trofic n-au fost accidente.

Curios cum i s-a cântat prohodul lui “firesc” de un amar de vreme deja.

Gusturile se discută

Deși nu privește pe nimeni. Ce muzică îți răsună în căști. Ce mâncare îți pui în farfurie. Ce decorațiuni folosești pentru bradul de Crăciun de acasă. Gusturile tale te privesc doar pe tine — nu se discută și nu trebuie să aibă nicio justificare.

Însă asta nu-i deloc valabil când îți manifești gusturile și implici, fără voia ei și fără un mandat explicit, o comunitate mai mică sau mai mare. Când scoți boxa pe fereastră, să audă tot cartierul ce DJ desăvârșit ești. Când ai telefonul pe difuzorul extern, ca să dai pe spate un întreg autobuz despre ce porno ravisant urmărești. Când transformi spațiile publice în reflexii ale modului în care ți-ai amenajat propria locuință.

Nu de alta, dar dacă nu apreciezi la rândul tău dulceața fină a rahatului, parcă n-ai vrea să participi la o degustare de bucate unde Marele Chef Celebru e scatolog. Sau...?

Scris, substantiv

Pentru cea mai mare parte a existenței lor, oamenii nu au știut cu scrisul. Dacă am comprima întreaga istorie a omenirii la durata unui singur an, scrisul a apărut cu câteva ore înainte de Revelion. Iar noi, oamenii, am dezvoltat o relație foarte complicată cu scrisul tocmai pentru că este o îndeletnicire atât de nouă.

Și-i fascinantă varietatea infinită de pălării pe care le poartă scrisul pentru om. Terapie. Înțelegere. Organizare. Remediu. Construire. Poveste. Comunicare. Moștenire. Plăcere. Speranță.

Substantive, dar mai cu seamă substanță.

Strigoii vechi și noi

Le resimțeai respirațiile putride chiar fără să-i vezi. Erau dotați cu carnet de partid, dosar de cadre beton, colecție de pile scoase la moment din mânecă, limbaj de lemn din esență tare. Și aveau chiar și o oareșcare scuză: ocupantul comunist îi plămădise din propria-i scârnă, iar teroarea acestuia îi dresase. Sugeau de viață totul din jurul lor fiindcă exact pentru acest motiv fuseseră mufați la sânii generoși ai avortonului rezultat din acuplarea secerii cu ciocanul.

Cei de rit nou s-au născut după ce a explodat mămăliga ca să înfigă țărușul unde trebuie. N-au prins nici cozile, nici frigul, nici turnătoria cu repetiție. Și totuși: aceeași șmechereală măruntă ridicată la rang de blazon, aceeași aversiune față de muncă și carte, aceeași mână întinsă către statul care trebuie să ne dea că de-aia e stat. Totul, fără pic de dresaj pavlovian. Doar dintr-o anamneză a metehnelor.

Printre noi, niște strigoi. Și vechi, și noi.

“Sunt interese mari la mijloc!”

Și de aceea nu se vrea. Fiindcă, mă-nțelegi, interesul poartă fesul. Iar noi suntem prea insignifianți ca să putem schimba ceva. Așa că, fie ce-o fi, rămânem liniștiți la locurile noastre.

Dar dacă mijlocul ăla e de fapt stricat la burtă, ce ne facem, frați întru Decebalus per Scorilo?

Fără noimă și fără număr

Revoluția industrială și, mai recent, cea tehnologică au făcut posibile lucruri care acum 500 de ani păreau imposibile, acum 1.000 de ani miracole și acum 2.000 de ani magie. N-are rost să arăt eu cu degetul pe tastatură spre unele sau altele, oricare dintre noi are la îndemână un mănunchi de exemple.

Dar în același timp, tot ele au diluat până la extrem rostul lucrurilor. În lumea modernă există un potop de chestii din simplul și suficientul motiv că acestea pot exista.

Din genunile timpului, nevoia a fost mama născocirii. În zilele noastre, născocirea își naște singură mama.

N-ai să-mi dai un sfat nesolicitat?

Există cetățeni care simt un imbold irepresibil să ofere celorlalți sfaturi fără ca acestea să fi fost cerute. Pe sfântul și nobilul principiu că empatia-i un joc de societate la care câștigă cine are cei mai încărcați epoleți.

Atâta doar că sfatul nesolicitat n-are nicio treabă cu omul aflat la primire. Care-i doar pretextul. Sala de spectacol. Publicul captiv la un one-man show cu intrare volens nolens și ieșire canci.

Sfatul e doar vehiculul — marfa transportată e mereu propria persoană și soclul aferent viitoarei și binemeritatei statui.

Oglindă, oglinjoară, cine dă cele mai rotunde sfaturi din țară?

Inteligibil ≠ inteligent

Că ne place sau nu, că ne convine au ba, procesorul celei mai avansate tehnologii a vieții de pe Pământ nu funcționează pe bază de 0 și 1. Funcționează pe bază de euristici — scurtături mentale folosite intensiv, pe pilot automat, pentru a reduce efortul cognitiv.

De aceea luăm un text inteligibil — și care din balon pare plauzibil — drept inteligență. Nu fiindcă am fi proști sau fraieri (deși...), ci fiindcă atâta poate procesorul cu care am fost dotați din fabricație.

Dar asta nu înseamnă că suntem condamnați să facem din Matrix film documentar.

Zdreanță. Cel cu ochii de baboanță.

Privirea nu poate să ucidă, dar poate să strice ziua bună se cunoaște de dimineață. Știi tu, căutătura aia plină de arțag, care caută nod în papură cu osârdie — și găsește mereu cu toptanul.

Fiindcă nimic nu cade bine. Soarele e prea strălucitor, umbra e prea umbră. O veste bună miroase a capcană, o glumă sună a ofensă. Dacă se dă, s-a dat prea puțin. Dacă nu se dă, e sfidare pe față.

Flenduri cârpind la viață.

Fericiți cei săraci cu buhul

Să ți se ducă buhul în zilele noastre e semn sigur că ai călcat grav în străchini. În condițiile în care oricum boacăna face bezele omenirii doar până la următoarea boacănă de același calibru.

Când atenția este noul petrol, anonimatul este adevărata împărăție a eterurilor.

Simt, deci exist

Omul este o trestie simțitoare. Nu înțeleg de ce ne tot automângâiem pe creștet amăgindu-ne că am fi niște ființe raționale.

Sigur, noi nu suntem animale — că pe jumătate dintre noi ne-a făcut Ăl de Sus din țărână, iar pe cealaltă jumătate dintr-o coastă — și prin urmare nici nu putem fi guvernați de instincte, ca niște maimuțe cu care n-avem nimic în comun. Noi prima dată analizăm chestiunea, întorcând-o pe toate fețele, deliberăm asupra căilor de urmat, considerând probabilități și consecințe, și abia apoi acționăm.

Nu-i așa, Donald?

Elastic e fantastic!

Ce grafen, ce fibră de carbon, ce kevlar! Materialul viitorului vine din trecut și se vinde la metru în mercerii: bătrânul elastic.

Cele mai căutate și mai dorite produse ale zilelor noastre sunt fabricate din elastic. Principiile de viață! Promisiunile electorale! Conștiința de om și persoană, temelie a societății! Iubirea de moșie care-i un zid, băi Baiazid! Patriotismul colcăind pe interior de preaplin!

Păcat doar că minunea asta de material are o hibă cât un viciu ascuns: întins în exces, se lăbărțează și nu mai ține nimic. Și ne trezim că mișună pretutindeni câtă frunză și câtă iarbă de cetățeni cu izmenele-n vine.

Grânduri (Șpalt 5)

***

Nu știu dacă fotbalul poate fi numit “artă”, dar măcar asta a moștenit de la ea: prăpastia dintre cei care o fac și cei care o privesc. O mână de oameni fabulos de bogați sunt iubiți cu un fanatism aproape religios de miliarde de oameni care numai bogați nu sunt.

***

Într-o lume unde granița dintre real și fabricat devine tot mai difuză, singura certitudine a omului rămâne propria-i atitudine. Din momentele în care nu-l vede nimeni.

***

Vara n-o fi ca iarna, dar nu-i nici măcar ca vara de acum 30 sau 40 de ani. Râdem, glumim și rămânem în incintă făcând mișto de Greta, însă planeta se încinge precum cazanele lui Scaraoțchi.

***

Totul tot timpul sau un timp pentru toate?

Căpșuni de Crăciun. Răspuns conversațional la orice întrebare. Toată muzica lumii oricând. Cornul Abundenței și mai multe nu.

Dar oare chiar l-am prins pe Dumnezeu de picior? Fiindcă atunci când orice este tot timpul, nimic nu mai este ceva anume. Și nimic nu mai are noimă.

Un timp pentru toate: și pentru semănat, și pentru cules, și pentru bucuria rodului. Dulceața trăirii după rost, cu rost.

Pedalând bezmetic prin beznă

De câte ori nu ți s-a întâmplat? Să ocolești întrebarea. Discuția. Dezbaterea. Pe motiv că-s incomode. Că nu e momentul. Că nu vezi clar ce și cum.

Dar când totul rămâne doar în capul tău, este ca și cum ai vrea să biciclești în pustietate, pe o noapte neagră, fără stele. Unde-i aproape cu neputință fie și doar să-ți păstrezi echilibrul în șa — darămite să dai din pedale.

Pune dinamul la roată. Fă-ți vânt în față. Cască ochii pe unde mergi.

Așa și pe dincolo, Cutare și Cutărescu

Când e vrere, e și putere. Ca să nu mai zic că și avem cu ce, utilizatori fiind de limbă care ne-a servit timp de milenii ca să o dăm cotită în fața realității.

Când se cere, putem fi teribil de precis de impreciși.