Balanța
Prin anumite concursuri de împrejurări, unii oameni ies din mulțime și ajung să influențeze viețile celorlalți.
Prin anumite concursuri de împrejurări, unii oameni ies din mulțime și ajung să influențeze viețile celorlalți. Uneori, pe generații întregi. În bine sau în rău. Pe o bucățică de pământ sau în întreaga lume. Gingis Han, Mahomed, Hitler, Stalin, Pol Pot, Ceaușescu, Putin. Jefferson, Bolivar, Churchill , Gandhi, Mandela.
Fiecare dintre ei, oameni cu propriile păcate, pitici și metehne. Unii extrem de dotați intelectual, alții emoțional. Unii adevărați monștri, iar alții niște primitivi instinctuali.
Istoria tinde să nu rețină nuanțe, ci doar ideile principale. Liniile de forță. Și-atunci, te întrebi: care-i balanța ce măsoară viața omului?
Gâlci, gâlceavă
Gâlceava se trage de la gâlci sau vițăvercea?
Gâlceava se trage de la gâlci sau vițăvercea? Fiindcă ambele se trag din bulgară, iar frații noștri de gintă slavo-turcică de la sud de Dunăre nu s-au hotărât încă dacă una sau cealaltă.
Iar treaba este că, în ritmul în care bate toba coana Demografia pe ambele maluri balcanice ale bătrânului fluviu, n-o să prea mai fie mulți români și bulgari care să dezbată chestiunea.
Viclenii copii de casă
În mintea fiecăruia dintre noi zumzăie jde mii de gânduri.
În mintea fiecăruia dintre noi zumzăie jde mii de gânduri. Majoritatea, niște comete care traversează bolta minții o dată și dispar pentru totdeauna. Altele, oaspeți ocazionali care vin în vizită când și când. Dar unele — cele mai perfide — se instalează definitiv. Ocupă loc în spațiu, își fac culcuș, își pun papuci de interior, își revendică “locul lor” pe canapea, sunt trecute la întreținere. Viclenii copii de casă.
“Oricum nu pot să schimb nimic, sunt prea mic(ă) pentru asta.”
“Nu sunt suficient de bun(ă).”
“Ceilalți au noroc, eu nu.”
“Nu merit să fiu iubit(ă) nici măcar de mine.”
“E prea târziu să mai încep ceva.”
Și, pentru că par atât de familiare, atât de “ale casei”, le permitem să ne definească. Le dăm cheile de la toate ușile. Le lăsăm să răspundă în numele nostru la întrebări importante. Le permitem să participe la luarea unor decizii care ne vor afecta ani sau chiar întreaga viață.
Dar gândurile tale nu sunt tu. Iar mintea ta nu este un azil în care orice gând mai rumen la față ori, dimpotrivă, mai sărman, poate să stea cât poftește. Mintea ta este casa ta. Tu alegi cine poate intra și cine poate rămâne. Chiar dacă unii vicleni copii de casă sunt de atâta vreme acolo, încât par să facă parte din mobilier.
Poți oricând să redecorezi și să schimbi yala de la intrare.
Nu există o singură cale
În afara religiilor, normal, unde my way or the highway este regula.
În afara religiilor, normal, unde my way or the highway este regula. Dar în viața de zi cu zi, să ajungi din punctul A în punctul B se poate face pe nenumărate căi.
Așa că-s extrem de sceptic ori de câte ori apar indivizi cu idei crețe brodate în jurul lui “doar așa se poate să X”. Dacă nu-s prelații vreunui cult de care n-am auzit, atunci singur trebuie să fie niște comuniști care n-au aflat că-s comuniști. Încă.
Când firescul devine nefiresc de firesc
De câte ori te-ai gândit la gravitație în ultimul an?
De câte ori te-ai gândit la gravitație în ultimul an? Exact, și eu la fel. Trăim într-o lume unde lucrurile care acum 30 de ani păreau scorneli, acum 50 de ani utopii SF și acum 100 de ani nebunie pură, astăzi ni se par la fel de firești, naturale și de la sine înțelese cum este gravitația. Un singur și banal exemplu: comunicarea instantanee.
Și, contrar gravitației, mi-e că, fiind lucruri făcute de semenii noștri, în societăți libere și deschise, acestea pot să dispară oricând. Iar noi ne purtăm ca și când ar fi la fel de inevitabile ca relativitatea însăși.
Frugalăcomia
Ai zice că între două antonime nu poate exista decât genul de legătură dintre “bine” și “rău”.
Ai zice că între două antonime nu poate exista decât genul de legătură dintre “bine” și “rău”. În sensul că unul din termeni se definește prin opusul său (cum ai putea să știi ce-i binele dacă n-ai cunoaște ce înseamnă răul?).
Dar între “frugal” și “lacom” e o relație mai specială. Poți să vrei câte puțin, dar din tot ce există și va exista. La infinit. Și niciodată să nu fie destul.
Animale de paradă
Din motive deloc la fel de limpezi precum apele frumos curgătoare din Grădina Maicii Domnului, neamul nostru cel românesc a fost mereu fudul.
Din motive deloc la fel de limpezi precum apele frumos curgătoare din Grădina Maicii Domnului, neamul nostru cel românesc a fost mereu fudul. Poate o avea legătură cu gura lumii cea slobodă și atât de importantă în spațiul mental mioritic, nu știu. Dar iureșul de a trăi mult peste posibilități și de a afișa lucruri strict pentru icterul celorlalți nu a început odată cu înființarea stațiunii estivale ‘M-am Aia’ în secolul trecut.
Faza-i că, de la apariția și infiltrarea rețelelor sociale în toate cotloanele omenirii, parada eurilor a devenit o îndeletnicire globală. Scosul pe galantar e un sport care a lăsat fotbalul cu mult în urmă ca popularitate.
Ai văzut vreodată un concurs canin desfășurat pe un stadion, unde al doilea cel mai bun prieten al omului — căci primul e, firește, el însuși — este adus în lesă și apoi eliberat, pentru a face sub ochii spectatorilor tot felul de demonstrații și giumbușlucuri ca să convingă publicul (și juriul!) cât de special, deosebit și fără de pereche este? Ei bine, îmi pare că majoritatea oamenilor a ajuns așișderea patrupedelor noastre preferate, participante la asemenea spectacole. Doar că se poartă singuri în lesă.
Miorița și miorițul
Personal, nu am o problemă cu genurile.
Personal, nu am o problemă cu genurile. În societatea de azi, dominată de algoritmi capabili să “felieze” o audiență la nivel de persoană, găsesc de o ironie grotescă cum batalioane de cetățeni — strânși laolaltă, manipulați și agitați de exact aceiași algoritmi — mărșăluiesc în cruciade sub stindardul lui “există doar două genuri”. Așadar, dacă ești “ea”, “el”, “ea/el”, '“ei”, “ele/ei” ori poate “zero” sau chiar propria-ți găselniță — super, genul tău e doar treaba ta.
Bine, dacă ești vorbitor nativ de română, fie și numai instinctiv știi că “etaj'“ nu e nici masculin și nici feminin, așa că chestia cu “doar două genuri” ar trebui să-ți dea cu virgulă — sigur, dacă ai reușit să-ți păstrezi măcar doi neuroni funcționali în urma asaltului Facebook, TikTok ori Instagram. Iar dacă ești vorbitor nativ de swahili, nici măcar n-ai înțelege ideea cu două genuri, când în limba ta sunt vreo 15-20.
Dar până una alta, ar fi minunat dacă am putea face nițică dreptate substantivelor care stau în dicționar precum berzele pe baltă, într-un singur picior. Așa că, madam Academie Română, hai cu doctor / doctoră, demnitar / demnitară, damă / dam sau mireasă / mires!
Dactilografia și chiromanția
În vremuri nu foarte îndepărtate, dactilografia era o meserie onorabilă.
În vremuri nu foarte îndepărtate, dactilografia era o meserie onorabilă. Oamenii puteau să câștige o bucată cinstită de pâine prin transformarea textului scris de mână în pagini bătute la mașină. Mașinile de scris erau puține și scumpe (iar pentru nostalgicii ocupației comuniste, ca duioasă reamintire: aveau nevoie de autorizație și dosar de înregistrare la miliție, pentru identificarea cu celeritate a celor care le-ar fi putut utiliza ca să scrie că împăratul e gol), iar dexteritatea și acuratețea de a le folosi se deprindeau în timp și cu efort. Profesia a răcit la plămâni odată cu răspândirea PC-urilor, iar transformările tehnologice accelerate începând din anii 2000 au îngropat-o și i-au pus definitiv cruce: OCR, aplicații pentru conversia înregistrărilor audio în text, tablete cu recunoașterea scrisului de mână etc.
Chiromanția nu-i onorabilă defel, dar era vioaie și acum 5000 de ani, este și azi prin mii de aplicații pentru toate platformele existente — dar și zeci de mii de site-uri responsive — tot așa cum, sunt convins, va fi și peste alți 5000. Ecce homo!
Pomul invizibil
Fiecare dintre noi este un arbore.
Fiecare dintre noi este un arbore. Cu rădăcini, trunchi, ramuri. Cu frunze. Uneori, cu flori care se transformă în fructe — amare, acre, dulci, hrănitoare, otrăvitoare.
Doar că nu se vede.
La îndemână n-ar trebui să fie neapărat un îndemn
Fructele de pe ramurile cele mai joase sunt accesibile, conform cercetătorilor britanici, pentru 95,38% dintre oameni.
Fructele de pe ramurile cele mai joase sunt accesibile, conform cercetătorilor britanici, pentru 95,38% dintre oameni. Chiar și pentru copii — ce le lipsește în înălțime față de adulți compensează prin agilitate. Drept urmare, pe aceste fructe bătălia este acerbă, iar competiția, sufocantă.
Dar, așa cum știe orice supraviețuitor ce-și poartă încrustați pe răbojul trupului martorii tăcuți ai tenacității, cele mai bune fructe se găsesc întotdeauna spre vârful pomilor. Pentru că mai mult soare. Și mai mult pârg.
Răsplata e mereu mai mare și mai intensă pentru cei cu o toleranță ridicată la eșec, dispuși să meargă acolo unde este greu, riscant și te poți alege doar cu cicatrici.
Liberțâțe, te iubim!
Ce mai contează niște virgulițe ori niște căciulițe, când ai libertatea să scrii cum vrei?
Ce mai contează niște virgulițe ori niște căciulițe, când ai libertatea să scrii cum vrei? Ce mai contează că e vorba de virgulițe și nu de sedile, care sunt o cu totul altă mâncare (turçească) de pește? Și ce mai contează că niciun vorbitor nativ de română n-ar putea citi repede, din prima și fără poticneli un text ca acesta:
FATA MATA DE MATA FATA PE MATA FATA DE MASA.
Ba libertate, da liberțâțe! Sau, cu alte cuvinte, bă libertate, dă liberțâțe!
Pile, Cunoștințe și Relații
Sintagma aceasta, care a încapsulat esența regimului totalitar comunist ce a ținut sub ocupație România aproape o jumătate de veac, este cel puțin la fel de absurdă ca comunismul însuși.
Sintagma aceasta, care a încapsulat esența regimului totalitar comunist ce a ținut sub ocupație România aproape o jumătate de veac, este cel puțin la fel de absurdă ca comunismul însuși. (Cacofonia ar trebui să fie normă lexicală obligatorie când se face vorbire despre comunism) Fiindcă-i un sandvici lexical în care toate părțile sunt omonime. Nimic nu este ceea ce se arată a fi. Libertatea este sclavie. Războiul este pace.
“1984” al lui Orwell nu a fost roman de ficțiune, ci reportaj documentar.
Măselele de n-are minte
Faptele necugetate nu se opresc la nicio vârstă.
Faptele necugetate nu se opresc la nicio vârstă. Indiferent de inteligență, educație, școli sau numărul de cărți citite. E un fapt de viață.
Și de aceea denumirea populară pentru molarii trei ar trebui de fapt să fie “măselele de n-are minte”. Nepopulară, la fel ca toate oglinzile care nu deformează — dar nu mai puțin adevărată.
Fotomodel și fotocopie
Diferențele sunt uneori subtile.
Diferențele sunt uneori subtile. De multe ori, insesizabile. Poți confunda ușor o copie cu originalul — și invers — mai ales atunci când angrenajul e bine uns, bine întreținut și bine reglat.
Chiar și specialiștii pot cădea victimă mistificărilor de acest soi, darămite profanii fără ochi format.
Dar ai idee cine o să știe absolut întotdeauna care-i modelul și care-i copia? Copia. Copia o să știe mereu că nu-i originalul.
Mina din canar
Toată lumea admiră penajul.
Toată lumea admiră penajul. Viersul cel dulce. Înfățișarea diafană.
Și, de cele mai multe ori, ce se vede și ce se aude nu are nicio legătură cu ce se zvârcolește pe dinăuntru.
Pe dinăuntru poate fi chiar și o mină antipersonal.
Roșu și negru
Între omul destupat la minte, dar încuiat la suflet, și omul încuiat la minte, dar cu suflet bun — care este de preferat?
Între omul destupat la minte, dar încuiat la suflet, și omul încuiat la minte, dar cu suflet bun — care este de preferat?
Sigur, răspunsul corect e de fiecare dată “depinde”. De context, de miză, de proximitate, de ce ți s-a întâmplat în copilărie ori de cărțile pe care le citești în perioada asta.
Dar hai să fim zmei care ne dăm de trei ori peste cap și ne prefacem că lumea toată-i o ruletă în care bila poate să cadă doar pe roșu sau pe negru.
Suflet? Că-i tare la modă empatia, grija față de aproapele tău și dezvoltarea personală pe toate chakrele care-s acum în trend. Bine, dar fără minte, oricât de bun ar fi sufletul, tot o să dea în niște gropi abisale. Îl compătimește pe agresor, îi plânge de mila escrocului, votează cu inima doar ca să regrete cu portofelul.
Minte? Că inteligența deschide noi frontiere, pune întrebările care trebuie, înțelege mecanisme, sisteme, fenomene. Bine, dar fără suflet, oricât ar fi de ascuțită inteligența, dacă e mormânt când îl vede pe altul căzut la pământ, tot IQ-ul ăla e ca un ciocan fără mâner. Poate lovi, dar nu ține pe nimeni de mână.
Și-atunci, întrebarea de baraj (“ce înălțime are Vidraru?”) poate că nu-i “care este de preferat”, ci “de ce trebuie să alegem între două”? Alegerile în viață nu sunt niciodată atât de dihotomic-binare pe cât încearcă să le prezinte tot felul de pro-Feți-Frumoși.
Așteptările, dorințele, planurile
Chiar dacă treaba nu iese mereu exact după modelul pe care-l avem în minte, în suflet ori pe planșetă, chestia asta n-ar trebui să stârnească vreodată frustrări în noi.
Chiar dacă treaba nu iese mereu exact după modelul pe care-l avem în minte, în suflet ori pe planșetă, chestia asta n-ar trebui să stârnească vreodată frustrări în noi.
Nu de alta, dar întotdeauna — întotdeauna! — ea iese după modelul cuiva. Fie și al zarurilor aruncate de mâna destinului.
Minte-mă frumos cu urâtul
Fiindcă s-a deschis balul, ghenele orașului au început să emane aromele specifice sezonului pepenilor.
Fiindcă s-a deschis balul, ghenele orașului au început să emane aromele specifice sezonului pepenilor. Izuri pestilențiale care-mi amintesc — prin nu știu ce asocieri stranii — de flatulențele filtrate prin izmana existențialismelor din ciclul “eu am doctoratul luat la școala vieții”.
“Școala vieții” îmi pare găselnița supremă în materie de autoerotism al eului. (Oare și gâștele, în mintea lor de ouătoare palmipede, se înfoaie-n pene că au școala apei?) O minciună spumos de urâtă, care susține că și fără exercițiu cognitiv continuu, fără efortul permanent de a ne cunoaște pe noi înșine, fără determinarea constantă în a ne depăși condiția și condițiile — ba chiar, de ce nu, fără carte — putem ajunge la înțelepciune. Prin simplul fapt că, asemeni amibelor, existăm.
Și nu, nu-i vorba să ne închinăm cu două mâini și un picior la moaștele Sfintei Diplome. E vorba că între școală și învățătură nu există un semn de egal. Viața, pentru cine dorește și poftește, este un perpetuum mobile în materie de învățare. De aceea, nici măcar un supercentenar n-ar putea spune cu mâna pe certificatul de naștere că are școala vieții. Pentru că, dincolo de firul său de nisip, viața o să continue. Eoni după eoni.
Cabinetul de optică personală
Dacă n-aș fi ușor mizantrop, mai că m-ar bate gândul să deschid un cabinet de optică personală pentru public.
Dacă n-aș fi ușor mizantrop, mai că m-ar bate gândul să deschid un cabinet de optică personală pentru public. În societatea de tip sifon cu bule de astăzi, unde oamenii văd lumea prin prisma reverberațiilor din camerele de ecou în care s-au încuiat, zău că ar fi de mare folos.
Ce ajutor s-ar putea găsi la un cabinet de optică personală? Omul ar veni, l-aș asculta cu urechea, i-aș pune un diagnostic (miopie ideologică, orbire conspirațională, strabism moral, hipermetropie informațională etc.) și i-aș recomanda un tratament. Eliberabil fără rețetă, în orice librărie.