Vad și voie bună

Dacă ai vad, ai vânzări. Dacă ai vânzări, ai profit. Dacă ai profit, ai bani. Dacă ai bani, ai griji. Dacă ai griji, n-ai voie bună.

Așadar, pentru cine agoniza de curiozitate până acum, vadul este dușmanul de moarte al voii bune.

Păsat, păsare

În societatea de azi, indiferența a ajuns starea implicită a omului. Și la ce volum imens de orice — de la branduri până la dejecții — îl bombardează pe Homo Modernicus, e de la sine înțeles de ce atitudinea apatică a devenit norma. Plus dezinformări, manipulări și propagandă din toate direcțiile. Plus conținut generat de Algoritmii Insuportabili. Plus recolta proaspătă de orori din jurul lumii care ajunge negreșit în știrile zilei, de luni până duminică.

Iar pentru Homo Modernicus Daco-Romanus viața e chiar și mai complicată decât atât. Pentru că pe el îl freacă întotdeauna grija despre ce fac alții și-l roade invidia despre ce au alții.

Păsarea nu poate fi indusă și nici nu poate fi predată. Dar se poate autoeduca. Sunt multe lucruri care transcend individul și vorbesc despre umanitatea noastră comună — dreptatea, grija față de cei mai vulnerabili dintre noi, respectul față de natură etc. Fără ele, suntem doar niște pietre-n drum.

Cumplit de greu este simplul

De ce imensa majoritate a lucrurilor sunt foarte complicate? Dintr-un motiv foarte simplu: fiindcă simplitatea necesită chestii extrem de complicate.

Deliberare. Imaginație. Eforturi cognitive și intelectuale. Empatie. Colaborare.

Iar oamenii pur și simplu nu au timp de asemenea chestiuni ultrataxante. E mult mai simplu să arunce în cazan tot ce au la îndemână și să vadă mai târziu cum merge treaba. Iar dacă merge prost, asta este. Că doar n-a murit nimeni din faptul că nu-i totul la fel de simplu precum deosebirea bobului de neghină ori a patrioților de trădători.

Cursa de anduranță

Nu cred în hotare arbitrare. Că adică ar fi vreo diferență între data de 1 ianuarie și data de 27 octombrie. Sau între ziua de luni și cea de joi. Deși martori îmi sunt norii de pe cer că am păcătuit la rându-mi de nenumărate ori în viață cu chestii gen “de luni nu mai pun alcool în gură” sau “imediat după revelion mă apuc de alergat”.

Nu zic neapărat că nu contează să legi un început de un moment anume din timp, zic doar că e mult mai puțin important decât ceea ce urmează. Intensitatea începuturilor — cu toate emoțiile, speranțele și entuziasmul din acele clipe — nu reprezintă nimic altceva decât un foc de paie. Și un foc de paie, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, se va stinge fără greș. Ori, în fapt, zilele sunt toate la fel — spui prezent, îți faci treaba, livrezi ceva palpabil, iar în ziua următoare o iei de la capăt.

Consecvența bate intensitatea la fundul gol, oricând și din orice poziție.

Eliberarea pe bază de rețetă

Din prea multă conformitate și excesivă comoditate am ajuns să ne comportăm de parcă totul funcționează după modelul medicației. Avem ceva de rezolvat, musai ne trebuie și o rețetă. Să ne spună cineva exact ce, cât, cum, unde și de câte ori trebuie să facem ca să dispară problema.

Departe de mine ideea că-i fundamental greșită folosirea unor rețete care și-au dovedit eficacitatea în timp — uneori sunt niște scurtături valoroase. Dar adesea este nevoie de scoaterea capului din cutie. De explorarea posibilităților. De identificarea pistelor greșite.

Nu suntem niște puișori într-un cuib, cu ciocurile căscate-n sus în așteptarea hranei. Avem aripi și n-ar trebui să ne fie teamă să le folosim.

Bun, repede și ieftin

Sfânta treime a marketingului. Nu acela care se vede în rețelele sociale ori în media clasică, ci acela privit ca metodă de satisfacere a nevoilor piețelor.

Și nu poți să nu te întrebi cine sunt Tatăl, Fiul și Sfântul Duh în cazul acesta.

Convingeri fixe, adeziv flexibil

Îmi displac extremele. În colțul albastru, oamenii fără filtre și fără opinii, care se îndoaie după cum bate vântul și agață între sinapse orice idee nimerește pe direcția lor. În colțul roșu, oamenii căsătoriți cu propriile lor idei și convingeri, până ce moartea îi va despărți.

Dincolo de material pentru studiu (literar vorbind), nici unii, nici alții nu sunt câtuși de puțin interesanți. Oamenii cu adevărat interesanți sunt cei care-ți pot povesti despre convingerile pe care le-au avut și pe care le-au abandonat pe motive de informații noi sau de evidențe că erau greșite.

Învățații nu sunt cei ce îi pot învăța pe alții, ci aceia care pot învăța despre ei înșiși.

Grânduri (Șpalt 1)

***

Ceva ce nu are nume — îi lipsește cuvântul sau cuvintele de botez — nu există.

***

În fiecare moment în care este treaz, omul își trăiește viața la proba cu măciuci din gimnastica ritmică. Atâta doar că nu folosește o pereche, ci trei măciuci, care se numesc Context, Corelații, Consecințe. Omul inteligent nu are nicio problemă să lucreze cu toate trei deodată. Prostul e în stare doar cu două dintre ele. Idiotul cu una singură. Iar restul reprezintă cazurile clinice.

***

De ce am pus acum niște mii de ani semnul egal între “învățare” și “școală” este foarte limpede. Deloc clar este de ce încă o facem și astăzi.

***

Când toată lumea țipă, câștigă cine

Vorbește în șoaptă. Și nu cine țipă mai tare. Fiindcă într-o mare de decibeli, numerele tind să se omogenizeze în jurul unui nivel mediu.

E ca într-un râu, unde pietrele sunt acoperite de apă și mâl — mai puțin pietroiul al cărui creștet despică liniștit curentul.

X și 0

Uite ceva ce, în mintea mea, n-are nicio logică. De ce X și 0 și nu X și Y? Sau 1 și 0? Ori ○ (cerc) și □ (pătrat)? Nu de alta, dar semantic vorbind, X și 0 sunt practic frate și soră.

Și parcă incestul e mult mai frecvent în jocurile de societate decât războaiele dintre frați și surori.

Carambolul din Decembrie 1989

În perioada 16–22 decembrie, gândul îmi zboară fără greș la anul de grație 1989 și cele 7 zile care au schimbat destinul României — și la bun înțeles că și al meu. Împlinisem 17 ani, mergeam cătinel spre 18 și niciodată până în acea miraculos de caldă săptămână de decembrie nu-mi imaginasem că se poate spune cu voce tare, într-un spațiu public, “Libertate!” și “Jos comunismul!”. Sau că aceste cuvinte pot fi strigate din zeci de mii de piepturi — cu nădejde, cu obidă, cu înverșunare.

Dar atunci, în decembrie 1989, nu a fost o revoluție. A fost un carambol.

Adevărat, ne-am eliberat de sub ocupația comunistă a țării (începută în 1945 cu armatele sovietice și continuată apoi de românii roșii și verzi), printr-o revoltă populară plătită cu sânge. Însă revolta oamenilor ajunși cu cuțitul la os s-a ciocnit de dorința unora dintre ocupanți de a păstra regimul de ocupație, dar “cu față umană”, cu neostoita sete de putere a eșaloanelor de la vârful forțelor de represiune ale ocupantului și cu fracțiuni militare rămase fidele Armatei Roșii și Kremlinului.

Iar apele nu au fost niciodată limpezite și efectele acelui carambol reverberează până în zilele noastre.

Zece capete zevzece

Puse laolaltă, la o primă și superficială privire, nu-s ceva care să copleșească. Dar dacă respectivele căpățâni aparțin membrilor guvernului unei țări cu influență pe mapamond, povestea-i foarte diferită.

Asemenea linguriței de rahat pusă într-un poloboc de vin, zece capete zevzece, în contextul potrivit, pot transforma o întreagă lume într-o diaree. Numerele mici nu sunt intrinsec irelevante în marea schemă a lucrurilor și n-ar trebui niciodată ignorate.

Marile Incendii din istorie au pornit întotdeauna de la focurile mici și răzlețe.

De la ciobani la Chobani

Câtă vreme baciul ungurean și cu cel vrâncean se sfătuiau cum să-i ia glanda mioriticului moldovean, că-i mai ortoman, lumea nu bătea pasul pe loc. Așa se face că un baci din Kurdistan a creat acum două decenii Chobani, iaurtul ajuns astăzi numărul 1 în America. Firește, nu că am avea noi exclusivitate pe cuvântul “cioban” (de origine persană, de altfel) ori că ne-am pricepe în mod deosebit la producția de iaurt (precum frații noștri de gintă slavă, bulgarii).

Voiam doar să notez, din goana berbecului, că Miorița o fi ea bucălaie, dar în primul și în primul rând e o laie.

Țeapă de teapă

Subiectul fierbinte al zilelor friguroase din acest decembrie este sistemul de justiție din mica și vioaia noastră țărișoară. Sau, și mai bine spus, folosind perfect adecvata formulă a lupului îmbrăcat în piele de oaie, sistemul de injustiție din România. Care, în mod faptic, este deja de mulți ani o cumetrie între politicieni și magistrați — primii bucurându-se de impunitate, iar cei din urmă de privilegii fără limită și fără număr.

Toată distracția fiind, bineînțeles, plătită de vreo 5 milioane de cetățeni din mediul privat și de vreo 200.000 de companii care au profit din activitate (sigur că și cetățenii din sistemul public sunt plătitori de taxe și impozite, dar aceștia își plătesc dările cu banii care vin la bugetul de stat din mediul privat).

Și e simpatică foc această recentă inflamare. În țara unde umblă vorba din străbuni că “la noi mori cu dreptatea în mână”.

Trepte și ziduri

Faci trepte ca să unești diferențe de nivel. Ridici ziduri ca să păstrezi ceva înăuntru și să ții altceva afară.

Arhitectura nu-i ceva abstract — este viața însăși, încapsulată în funcție și formă.

N-ai să-mi dai un AI până la salariu?

A ajuns să mă plictisească de moarte toată această zarvă cu cea mai șmecheră invenție a omenirii de la descoperirea cașcavalului încoace. Ai, n-ai treabă, hop și niște AI care să se înfigă în conversație. De la o banală pereche de șosete și până la nu știu ce utilaj complex de frecat industrial menta, totul trebuie să aibă acum incorporat Algoritmii Inevitabili.

Până într-atât încât mă aștept ca dintr-o clipă în alta să răsune de undeva replica din titlu.

Hoții de atenție

Nu cred că trebuie să-i arate cineva cu degetul, îi cunoaștem cu toții. Și, cum se dovedește că atenția este de fapt noul petrol din acest secol și nu datele, furtul de atenție ar putea fi lejer declarat cea mai gravă formă de hoție care există. Furt calificat la puterea 21, cum ar veni.

Și-atunci, nu putem să nu ne întrebăm unde este poliția de atenție, unde sunt criminaliștii și unde sunt procurorii specializați în genul acesta de infracțiuni contra umanității.

Fiindcă pe noi înșine, bipezi plăpânzi și fără voință, clar nu ne putem baza — ne uităm o dată cât e ceasul, iar a doua oară ne trezim că au trecut 10 ani.

Ei sunt calea, adevărul și viața

Cum recunoști un extremist? Prin faptul că te recunoaște el pe tine mai întâi. Are nas de copoi, nu trebuie să deschizi gura ca să știe cine ești. Te așază în sertarul corespunzător — “noi” sau “ei” — din prima. Nu există un al treilea sertar. Nu există “nu știu”, nu există “depinde”, nu există “hai să vedem”. El și ai lui sunt calea, adevărul și viața. Restul lumii? O rătăcire. O aberație. O erezie.

Omul cu mintea vie își poate schimba convingerile dacă primește informații noi, relevante, din surse credibile. Cam la fel cum se întâmplă cu un text: mai scoți niște cuvinte, mai pui niște virgule, mai tai un paragraf. Textul extremistului nu are nimic de corectat, pleacă direct la tipar. Este definitiv, etern, bătut în cuie — imuabil.

Fiindcă se știe, nuanțele reprezintă un pericol mortal. Iar lumea se împarte în mod natural și firesc în două: femeie / bărbat, alb / negru, bun / rău, indigen / alogen, patriot / trădător. Și, poate cel mai important lucru în lumea aceasta dihotomică, este faptul că extremistul îți vrea întotdeauna — dar absolut întotdeauna — binele. Binele lui, singurul care te poate salva pe tine, oaia rătăcită.

Și e plăcut să deții calea, adevărul și viața. Și e comod să deții calea, adevărul și viața. Și e simplu să deții calea, adevărul și viața. E cumplit de nasol, îngrozitor de inconfortabil și teribil de complicat să accepți cu smerenie neprefăcută că poți fi prost, indiferent ce-ți spun coeficientul de inteligență, diplomele de pe pereți sau oamenii din jur.

Dar asta-i viața, adevărul și calea.

Unde ni sunt visătorii?

În lumea dominată de algoritmi biciuiți de la spate de diverși zuchi și muski — faruri ale omenirii în materie de empatie, benevolență și progres — totul se cade să fie predictibil, eficient, justificat. E o lume de ingineri, pentru ingineri. O lume în care poeții au ajuns ca maimuțele de la zoo: iaca acolo, niște animale ciudate, care aduc oarecum cu noi, dar categoric sunt o altă specie. (Coadă? Rime? Cumătră, nu-i a bună!) Căci dacă n-ai o funcție concretă în angrenaj, ești un paria.

Și paradoxul este că ne-am permite ca societate să avem batalioane de oameni care doar să viseze. (Bine, ne-am permite și să nu fie nimeni flămând sau însetat, să nu moară nimeni în niciun război și nici să nu fim talibani unii pentru alții, dar astea-s alte mâncăruri de pește) Să viseze și atât, fără să facă nimic altceva. Să viseze cu ochii deschiși, să viseze în timp ce trag un pui de somn, să viseze în timp ce dorm noaptea. Și să ne spună și nouă visurile lor.

Am ști astfel încotro se-ndreaptă barca noastră albastră, ce rătăcește prin negrul ocean al universului.

Gurul mecanic

În a doua jumătate a secolului al 18-lea a făcut valuri o invenție uimitoare: turcul mecanic. Un jucător automat de șah, înfățișat publicului sub chipul unui otoman care muta piesele cu o mână și fuma dintr-o narghilea cu cealaltă, ce a reușit să bată la jocul-rege al minții personalități precum Napoleon Bonaparte sau Benjamin Franklin. Autorul “mașinii de șah” a fost un înalt funcționar al Imperiului Habsburgic, un germano-maghiar pe nume Wolfgang von Kempelen. Și este foarte probabil ca minunea, prezentată împărătesei Maria Terezia în 1770, să fi fost creată în timpul cât supusul coroanei habsburgice s-a aflat la post în Timișoara.

Ca să se descopere, câteva decenii mai târziu, că nici vorbă de vreo inginerie, ci de o înșelătorie în toată regula — de clasă, dar tot înșelătorie: un jucător în carne și oase se afla permanent ascuns în interiorul “mașinii” în timpul demonstrațiilor de virtuozitate șahistă.

Ironia sorții face ca, după vreo două veacuri și jumătate, să fi ieșit tot din Grădina Maicii Domnului un automat de politician, înfățișat publicului sub chipul unui guru grizonat, care cu o mână își face cruci dacice și cu cealaltă vorbește vorbe atât de adânci că se vede hăul fără de sfârșit în ele.