Închiriez ușă de biserică. Tarife avantajoase.

În ultimii aproximativ 20 de ani, o dată cu explozia rețelelor sociale și a telefoanelor inteligente, viețile majorității oamenilor au ajuns un soi de vitrine - fără de sfârșit și fără de sens.

Este atâta fățărnicie în lumea de azi și atât de mult trai pe vătrai de ochii lumii, încât închirierea ușilor de biserică ar trebui să fie o afacere chiar mai bănoasă decât plăcile video Nvidia.

Hei, a spus cineva "invidia"?

Prezumția de prostie

Și chiar dacă AI-ul ar fi mai mult decât un sofisticat algoritm de calculare a probabilităților. Și chiar dacă AI-ul n-ar fi un jaf grosolan al proprietății intelectuale - nu doar cea aflată încă sub cheia creatorilor ori deținătorilor legitimi, ci inclusiv aceea din patrimoniul cultural al umanității. Și chiar dacă AI-ul ar fi în mod real un salt înainte în exprimarea creativității artistice a omului (pe ideea de remixare a conținutului deja creat).

Ei bine, care este asumpția? Că un neofit ar putea să distingă o bucată de gunoi de o pepită de aur? Că o maimuță ar fi capabilă să scrie un set de instrucțiuni care să aibă ca rezultat un nou "Don Quijote" (cu tot respectul pentru maimuțe)? Că un oarecare fără tenacitatea și curajul de a-și urma chemarea, indiferent de corul de orăcăieli asurzitoare de pe margine, va avea resursele interioare necesare să "creeze" cu un algoritm?

Cum zice o vorbă din bătrâni ușor coprofagi, nu poți face din căcat, bici, care să mai și pocnească.

De la târnăcopul lui Stahanov la drujba lui Musk

Am fost întotdeauna de părere că istoria are un straniu simț al umorului.

90 de ani după ce minerul Aleksei Stahanov pornea cu târnăcopul în Uniunea Sovietică mișcarea "țării, cât mai mult orice" (cărbune, în cazul său, dar stahanovismul a cuprins ulterior toate ramurile "economiei" sovietice), miliardarul Elon Musk a pornit cu drujba în Uniunea Statelor Americane mișcarea "țării, cât mai puțin orice". De la ciopârțirea ori extirparea de fonduri pentru prevenirea SIDA sau combaterea sărăciei în lume, la amputarea de agenții federale dedicate educației, mediului ori sănătății publice. Cât mai puțin orice - bineînțeles, cu excepția notabilă a tâmpeniei crase.

Ambele personaje, niște titanici chirurgi sociali, uniți printr-un ironic arc peste timp.

Limba noastră-i c-o omoară

Faptul că de niște decenii deja limba scrisă și vorbită în spațiul carpato-dabubiano-mamaiotic se află într-un proces de continuă degradare este o realitate mai cunoscută chiar și decât tabloul "Car cu boi". Și nu vreau să mă aplec asupra acesteia, ca să nu mi se aplece.

Însă o specie anume de mutilare lingvistică mă enervează cu asupra de măsură. Irefutabila, iremediabila și irepresibila putoare a românului de a scrie - chiar și așa, prost, agramat și cu un vocabular de doi bani cum o face în mod uzual - fără diacritice. Deși de cel puțin un deceniu posmagii sunt pe deplin muieți - toate telefoanele și calculatoarele au integrate dicționare de limba română, tastaturi cu diacritice, capacități de inserție predictivă a cuvintelor ori corectare automată a textului.

Sigur că, în înțelepciunea sa milenară, românul care altminteri își iubește glia, țărișoara și limba de-l seacă la lingurică, și-a zis că de ce să fie bine, când poate să fie prost?

Respectă-mă! Respectă, mă!

"Nu a arătat respect" - umblă vorba brambura în zilele noastre. Care poate fi auzită în cele mai variate și neașteptate contexte.

De parcă respectul ar fi un cartonaș, ca la fotbal. Pe care să-l scoți la moment din poznar ca să semnalizezi ceva, cuiva.

Respectul nu e ceva ce un om arată. Respectul este ceva ce un om câștigă greu și pierde instantaneu.

Serios?

Cred că în viață trebuie să tratezi cu seriozitate doar două lucruri: busola morală și ceea ce iese din mâinile tale. În prima categorie intră principiile după care îți trăiești viața, iar în a doua modul în care îți tratezi profesia și, dacă cele două nu se suprapun, meșteșugul.

Dacă ai aceste două stânci ca puncte solide de sprijin, cu orice altceva te poți juca după pofta inimii. Indiferent ce-ar zice gura lumii.

Fiindcă restul e doar fum.

Diligențe pentru drumuri fără capăt

Pentru noi, ceștia, care avem drept motiv peren al folclorului rural continuitatea pârjolirii holdelor și otrăvirii fântânilor, au ba trăinicia planurilor pe termen lung, mizele sunt prin definiție cu fitilul scurt. Chiar și în anul de grație 2025 ne vine greu să ne facem planuri pentru următoarele 100 de minute, darămite pentru următorii 100 de ani. Că dacă ne calcă iar Hoarda de Aur?

Norocul nostru este că ne ține laolaltă limba, fiindcă altfel, la cum știm să jucăm partidele de șah, ne risipeam încă din negurile timpurilor. Și gura de rai găvărea astăzi în bulgară.

Să lași timp lucrurilor. Să ai răbdare - cu tine și cu meșteșugul. Să-ți vezi de treabă în loc să asculți de gura lumii. Să stai cu ochii pe linia de finiș - și să știi că nu există.

De ce plâng chitarele?

O întrebare ce face în curând un sfert de secol, rămasă fără răspuns în ceea ce mă privește. Zdrăngănesc la chitară de aproape patruzeci de ani - fără nicio performanță, de niciun fel. De fapt, până acum niște ani - când am descoperit că YouTube nu mai este groapa de gunoi video a omenirii pe care o țineam minte din jurul anilor 2010, ci are tone și tone de conținut de primă clasă - nu prea știam niciun cântec cap-coadă. Dar ce jam sessions cu mine însumi trăgeam!

Chestie care mă aduce la întrebarea din titlu. Fiindcă de când am pus mâna pe chitară întâiași dată pentru prima oară, a fost întotdeauna și fără excepție distracție maximă.

E o vorbă veche din publicitate - "Advertising is the most fun you can have with your clothes on”, atribuită tipului care a inspirat serialul "Mad Men". Din proprie experiență, doar parțial adevărată. Dar că „Playing guitar is the most fun you can have with your clothes on” – asta pot să garantez 101%.

Pic cu pic se face m...are

Cel puțin de la Esop încoace, omenirea știe că-i mai bine să fii o țestoasă decât un iepure. Dar în cei vreo 2500 de ani trecuți de atunci, n-a fost an în care să nu apară un iepure mai sexi, mai atrăgător și mai cu vino-ncoa'. Și care să nu înflăcăreze imaginația colectivă pentru a o deturna de la simplul - și atât de complicatul - adevăr că cine merge încet, merge sigur, și cine merge sigur, ajunge departe.

"A 8-a minune a lumii", cum zicea (apocrif) Albert Einstein, efectul cumulativ al picăturilor constante reprezintă o adevărată forță a naturii. Când trag uneori cu ochiul la cât am scris din momentul în care am hotărât să o fac zi de zi, rămân la propriu cu gura căscată.

PS: Există desigur și o carte - neinspirat tradusă în română cu titlul "Efectul compus" - relativ celebră despre efectul cumulativ în viață.

Ideile sunt gratis

Și întotdeauna vor fi așa. Pentru că o idee doar enunțată, fără să ia o formă concretă în lumea reală, nu valorează nimic. Unde "formă concretă" înseamnă materializarea ideii în sine, nu fixarea ei într-un ideiar fizic ori virtual.

Iar analogia cea mai bună este cu gândurile. Cât valorează un gând care traversează mintea cuiva? Exact.

"De milioane" ori "de pușcărie" nu este niciodată ideea sau gândul. Ci înfăptuirea. Întruparea. Înzidirea.

Dar care-i povestea?

Face valuri zilele acestea cartea unei foste angajate Meta din anii 2011-2017 (Facebook pe atunci) despre cultura clădită în respectiva organizație de Mark Zuckerberg, copilul teribil al lumii tech. Iar Meta, în lunga tradiție pomPRistică a celui prins cu pantalonii-n vine, a pus artileria grea în funcțiune ca să îngroape cartea și, eventual, autoarea. Și până să ridici sprânceana ("hei, parcă scriai despre altceva, domnule cu condei și idei!"), te asigur că voi trage imediat turta pe spuza corespunzătoare.

Consum relativ multă non-ficțiune și tind să citesc în general cu mult mai multe lucruri decât cele care au tangență directă cu munca din domeniul care-mi plătește facturile și rata la casă (marketing și comunicare). Nu cărți de dezvoltare personală (nu le-am înțeles niciodată popularitatea), dar cărți pe subiecte variate, de la psihologie și economie comportamentală până la nutriție și astrofizică. Însă chiar și cărțile de non-ficțiune tehnice - să le spunem așa - au nevoie de o poveste bună. Ca mijloc prin care autorul să-și poată transmite ideea centrală. Fiindcă mintea umană nu procesează idei brute - are nevoie de povești ca să înțeleagă realitatea.

Iar povestea, în esență, este ceea ce i se întâmplă unui personaj despre care ne pasă ori am fost făcuți să ne pese. În ficțiune, personajul respectiv este în vasta majoritate a cazurilor un om (cu unele excepții notabile - vezi Kafka). În non-ficțiune, personajul cu pricina este ideea sau tema cărții respective.

De aici și mirarea din titlu. Că Meta este un cancer al lumii moderne, construit cu unicul scop de a-i oferi putere unui psihopat, este un fapt dovedit de cel puțin un deceniu deja - și dovedit prin investigații jurnalistice temeinice (1, 2, 3). Iar faptele rămân fapte, oricât s-ar strădui lumea post-adevărului să le transforme în fantezii sau în “fapte alternative”.

Așadar, ce aduce această carte în afara unui nou scandal și a unui alt puseu de indignare pasageră până la următoarele miliarde din colecția personală a unuia din Cezarii zilelor noastre?

În apărarea plictiselii

Una dintre bolile moderne, de care oamenii încearcă să se ferească precum dracul de tămâie, este plictiseala. Aproape nimic nu sună la fel de înspăimântător precum "mă paște plictiseala". Și atunci, instantaneu, deschidem Chestia.

Chestia Capabilă Să Ne Absoarbă Atenția Și Să Ne Protejeze De Pericolul Să Rămânem Singuri Doar Cu Gândurile Noastre.

Doar că, atunci când creierul ajunge să funcționeze aproape exclusiv pe factori de stimulare externă, lucrurile sunt pe o pantă plină de polei - iar capătul e o crevasă. Îți sărăcești până la ruină lumea ta interioară, când dopamina trebuie să-ți fie livrată constant și mai întotdeauna prin aceleași mijloace. Pierzi dulceața momentelor în care mintea zboară ca o albină pe un câmp plin de flori. Ajungi să pui un preț din ce în ce mai mic, până la derizoriu, pe ceea ce ia timp ca să existe.

Sunt puține lucruri mai bune pe lume decât să te lași pradă plictiselii sub un duș care pare că nu se mai termină.

Întotdeauna există un preț

Și nu-i vorba de "there's no free lunch" aici, ci de faptul că din momentul în care devii conștient ca ființă umană, viața ta este un șir continuu de alegeri. Jucăria asta sau cealaltă. Rămân aici sau mă duc dincolo. Fac asta acum sau nu fac nimic.

Aproape fiecare clipă pe care o petreci în stare trează pe pământ (atâta timp cât nu suferi de vreo boală neurodegenerativă, la bun înțeles) înseamnă o decizie. Cele mai multe pe pilot automat și relativ puține la modul conștient. Însă orice decizie, conștientă sau nu, banală sau importantă, are un preț. Adevărat, nota de plată arareori vine imediat. În vasta majoritate a cazurilor sosește într-un moment îndepărtat, undeva de-a lungul firului vieții. Instabilitate emoțională. Dependență psihologică. Obezitate morbidă.

Dar ce am observat este că sunt foarte puțini oameni dispuși să plătească acest preț, chiar dacă este inevitabil. Imensa majoritate a oamenilor vâslește prin viață ca și cum fiecare lovitură a vâslei n-ar avea nicio direcție și nicio consecință.

Arta ca arc peste eternitate

Găsesc absolut fascinant cum este arta capabilă să creeze legături între oameni care au trăit în alte lumi și în alte timpuri. Dintre toate manifestările spiritului uman, nu cunosc nimic similar care să aibă același efect.

Am trei exemple personale, de oameni de care mă simt extrem de apropiat sufletește, deși nu i-am cunoscut decât prin arta lor: John Kennedy Toole, Wolfgang Amadeus Mozart și Andy Kaufman. Iar acum, chiar când scriu asta, îmi dau seama că unul dintre regizorii mei favoriți din toate timpurile a făcut câte un film despre doi dintre aceștia.

Și alea negre? Și alea negre!

M-am lovit de primele cărți electronice imediat după anul 2000. Pe atunci, se găseau într-un format numit LIT, creat special pentru Microsoft Reader, un software dedicat cititului de carte electronică dezvoltat de Bill Gates & amicii. Și, în combinație cu un PC de buzunar (am avut mai multe modele iPAQ de la Compaq) folosit pe post de eReader, erau chiar șmecherie în epoca aceea preistorică - adică de dinainte de smartphone. Iar Amazon, lansată în 1994 drept "Cea mai mare librărie de pe Pământ", începuse să vândă încă din acei ani carte electronică pentru Microsoft Reader. Îmi amintesc că The Tipping Point a lui Malcom Gladwell a fost una din primele cărți pe care le-am cumpărat și citit ca ebook. Apoi Sony a lansat în 2006 Sony Reader PRS-500, primul dispozitiv pentru citit carte electronică bazat pe tehnologia eInk, anul următor i-a urmat Amazon cu Kindle și restul e istorie.

De aproape 20 de ani citesc aproape exclusiv carte în format electronic. Ficțiune întodeauna pe un Kindle (Oasis, de niște ani), iar non-ficțiune întotdeauna pe un iPad (Mini, de când există acest model). Ce nu găsesc disponibil - și-i vorba aproape exclusiv de carte în limba română, fiindcă editurile românești sunt în urmă cu niște ani-lumină în domeniu - îmi produc singur, din cartea pe hârtie. Procesul este relativ simplu: scanare -> trecere pagini scanate printr-un software cu capabilități OCR -> corectură fișier text -> generare fișier ePub. Iar biblioteca de carte electronică o gestionez cu Calibre, o aplicație care, din păcate (pentru că software bloat), nu are concurență în materie.

Firește, prefer să cumpăr cartea electronică (și să elimin DRM-ul din ea, dar asta-i altă discuție) decât să mi-o produc singur. Iar între cartea electronică și cartea pe hârtie, atunci când sunt ambele formate disponibile, aleg întotdeauna cartea electronică.

Iubesc practicitatea cărții electronice - pentru mine, cuvintele în sine trebuie să poată fi citite cât mai comod cu putință, nu mă interesează câtuși de puțin cât de tactil este suportul pe care apar acestea. Cu precizarea - mereu importantă și întotdeauna actuală “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai” - că un fișier PDF nu este o carte electronică. Ebook poate fi considerat doar acel conținut cu capacitate nativă de a se adapta la orice ecran pe care este afișat - așadar, putem spune că "EBOOK" și "PDF" sunt în fapt antonime, nicidecum sinonime.

Și tocmai în această diferență majoră - fixitatea cărții pe hârtie ori ca PDF și metamorfoza continuă a cărții electronice - stă și esența sentimentelor pro sau contra celor două mari formate în care se găsesc cărțile astăzi.

Cartea tipărită, pe lângă materialitatea și deci inerenta sa senzorialitate, are un caracter definitiv. Cert. Final. La fel ca o fotografie, este un moment înghețat în timp.

Cartea electronică este mereu în schimbare - poți face oricând modificări în ea, după ce ai pus-o la dispoziția publicului. De la cele minore precum greșelile de ortografie, până la actualizări masive de conținut (adevărat, în special la cărțile de non-ficțiune). Sau, à la Amazon, poate fi făcută chiar să dispară cu totul din dispozitivul de redare.

Bine, dar o să ne mănânce AI-ul de vii, nu-i așa?

Subiectul la modă de vreo doi ani, despre cum Overlorzii De Silicon o să ne lase cu ochii plânși în soare. Pe toți, de-a valma - de la omuleții care fac munci repetitive până la cei ce prestează treburi creative și cam pe toată lumea dintre aceștia.

Nu de alta, dar toți (cei care avem o vârstă - doh!) ne amintim de taxatorii din mijloacele de transport în comun, ori de coșarii sau sacagii de pe străzi, nu-i așa? Progresul, bată-l vina, se prăvălește peste noi și ne halește ficații. Doar că, la fel cu aproape orice în viață, nimic nu este binar. Alb și negru. 0 și 1.

N-am să intru în zona gulerelor albastre și nici măcar ale celor albe. Mă voi limita doar la bucățica pe care o cunosc bine: munca de creație. În domeniul acesta, ceea ce pompos este astăzi denumit “Inteligență Artificială” nu este nimic altceva decât probabilistică umflată artificial. “Și nu cu pompa, ci cu… N-am găsit altă rimă, să trăiți!”

Indiferent că e vorba de generare de text, imagine, video sau sunet - ceea ce citești, vezi, urmărești sau asculți este ceea ce un algoritm a calculat ca fiind secvența cu cea mai mare probabilitate să răspundă cât mai bine la comanda pe care a primit-o.

Cum face algoritmul asta? Având acces la o bază de date gigantică de informații sub formă de text, imagine, video, sunet, “descompuse” la nivel atomic (cuvânt, pixel, sunet etc.). Când primește o comandă, mai întâi încearcă să o înțeleagă (tot matematic), iar apoi în funcție de ceea ce “a înțeles” caută să vadă ce informații are în baza de date legat de asta. Și, în final, extrage date și “creează” probabilistic un răspuns / rezultat prin rearanjarea atomilor de informație disponibilă (cuvânt, pixel, sunet etc.).

OK, dar de unde are algoritmul acces la aceea gigantică bibliotecă de informații? Din faptul că a “înghițit” (matematic vorbind) aproape tot ce a creat omenirea și a făcut public gratuit (legal sau nu) prin internet. Plus seturi de date închise, la care unii dintre algoritmi au avut acces contra cost.

Păi bun, și omenirea cum anume creează - conceptual vorbind - textele, imaginile, videourile sau sunetele pe care le-a tranșat și îngurgitat algoritmul? Prin magie, desigur. Nu, glumesc (deși nu tocmai 100%, un strop de magie chiar există).

Creativitatea, în esență, este linia imaginară ce unește două puncte diferite care n-au mai fost vreodată unite până atunci. Însă linia respectivă este adusă din neființă în ființă numai atunci când trece prin filtrul conștiinței umane, cu tot ceea ce înseamnă aceasta (percepție, emoție, sine, experiențe subiective). Iar conștiința umană nu poate fi determinată probabilistic de niciun algoritm - este ceva ce se clădește cărămidă cu cărămidă, de la naștere. Și este absolut unică fiecărui om în parte.

Iată de ce, oricâte iterații din ce în ce mai performante va avea algoritmul, niciun Overlord De Silicon n-o să poată fi un alt pictor de talia lui Manet, un alt sculptor de talia lui Michelangelo, un alt compozitor de talia lui Mozart ori un alt scriitor de talia lui Matei. :)

Asta nu înseamnă că în anii care urmează n-o să dispară milione după miloane de slujbe (ca să facă loc altora) sau că n-o să fim inundați de conținut generat de algoritmi care mimează creativitatea. Dar suntem oameni și, chiar dacă unii dintre noi avem silicoane pe ici, pe colo, ne diferențiem totuși într-un punct esențial de Overlorzii De Silicon: suntem singurii care putem fi cu adevărat creativi pe Pământ.

Și dacă nu ne-a omorât Excelul până acum, obligat asta înseamnă că ne-a făcut mai puternici.