Cabinetul de optică personală

Dacă n-aș fi ușor mizantrop, mai că m-ar bate gândul să deschid un cabinet de optică personală pentru public. În societatea de tip sifon cu bule de astăzi, unde oamenii văd lumea prin prisma reverberațiilor din camerele de ecou în care s-au încuiat, zău că ar fi de mare folos.

Ce ajutor s-ar putea găsi la un cabinet de optică personală? Omul ar veni, l-aș asculta cu urechea, i-aș pune un diagnostic (miopie ideologică, orbire conspirațională, strabism moral, hipermetropie informațională etc.) și i-aș recomanda un tratament. Eliberabil fără rețetă, în orice librărie.

Uman vorbind despre termenul de valabilitate

Îmi imaginez un viitor în care oamenii ar primi la naștere termen de valabilitate. O dată la care — dacă nu se întâmplă evenimente externe aleatorii sau acte de stupiditate pură ale deținătorului — omul ar ști pe tot parcursul vieții când i se va elibera propriul certificat de deces. Cu actualizare dinamică, în funcție de factorii la care este expus ori se expune voluntar: dacă a fost hrănit la sân când era sugar, calitatea aerului respirat, alimentație, vicii (fumat, alcool, substanțe, jocuri de noroc etc.), igienă personală, folosirea de protecție solară, viață sexuală, grad de alfabetizare și educație, mediu social, activitate sportivă, culturală, spirituală, profesie etc.

Sunt curios cum ar evolua societatea umană într-un astfel de scenariu, care nu-i nici pe departe atât de improbabil precum pare.

De-a inov-ați ascunselea

Trăim în epoca în care orice lucru funcțional este o relicvă din Mezozoic dacă nu-i bucșit de senzori, nu vine cu aplicație și nu-și face regulat actualizări de firmware. O foarfecă bună nu mai e o foarfecă bună, ci de-a dreptul un obiect preistoric. Dar dacă poate măsura compoziția hârtiei, e dotată cu giroscop, ghidaj prin laser și trimite notificări, atunci da — e marfă garantată, de viitor. Iar dacă-i agățăm și un AI în coadă, clar am ieșit la drum asfaltat care ne scoate în bulevardul ‘succesurilor’ planetare.

Și nu, problema nu e cu progresul — sau, cum ar zice gurile care funcționează indepedent de creier, “globaliștii progresiști”. Problema e cu noi. Fiindcă peste tot și fără oprire se desfășoară o adevărată Daciadă de a face lucruri doar pentru că putem — și nu pentru că ar avea câtuși de puțin sens.

Bine, în vremurile când algoritmii LLM ‘scriu’ eseuri, poeme și romane despre condiția umană, ar trebui să fim totuși fericiți că nu suntem angajați într-o discuție aprinsă pe chat cu hârtia igienică după care tocmai am tras apa.

Când nu știi ce vrei, vrei ce nu știi

Dorim din inerție. Dăm clic din reflex. Acceptăm din oboseală. Lumea a devenit prea complexă, prea rapidă și prea multicoloră ca să mai avem timp — ori răbdare — să ne formăm gusturi, preferințe, înclinații. Ne place ceea ce ni se servește nu pentru că ne gâdilă eul, ci pentru că este.

Iar orice este, e binevenit.

Însă atunci când nu (mai) ai propriile repere, devii jucăria altora. Te uiți la ce-ți recomandă Netflix, asculți playlisturile pe care ți le face Spotify, cumperi produsele pe care ți le propune eMAG. Algoritmii îți spun direct ce-ți place, ce-ți trebuie, ce te satisface. De parcă ați fi prieteni din copilărie și ați crescut împreună pe aceeași stradă.

Și, cel mai adesea, accepți ce ți se dă. Fiindcă știi cum e: n-ai cum să te rătăcești atunci când nu știi unde trebuie să ajungi. Iar să confirmi, oricum are un cost infinit mai mic decât să decizi.

“Orice” e ca și cum ai spune “nimeni”.

Problema unui rezultat

A existat nu cu mult timp în urmă un univers în care calculatorul — în sens propriu, nu acela de PC — nu făcea parte din viața omului de rând. Care, atunci când avea nevoie să afle, trebuia să calculeze cât face 325 înmulțit cu 843 ca sălbaticii. Pe hârtie! De mână!

Apoi, de prin anii '70 japonezii au început să cucerească lumea cu produsele lor electronice și tehnologiile de miniaturizare. Și doar cine a insistat extrem de tare nu a avut un calculator. Nu doar pentru ubicuitatea dispozitivului în sine, ci mai cu seamă pentru tranziția de la “obiect” la “funcționalitate”. Drept urmare, să calculezi de mână cât face radical din 729 a devenit în scurtă vreme caduc. Dincolo de orele de matematică din școală, astăzi este o activitate de nișă, doar pentru pasionați. Dacă poți obține 273.975 și 27 pocnind din degete, de ce ți-ai bate capul? La urma urmelor, rezultatul contează.

De vreo trei ani încoace am intrat în universul LLM-urilor generatoare de conținut. Și mă îndoiesc că va lua mai mult de un deceniu ca aceste “AI-uri” să capete o ubicuitate la care creierele de silicon ale calculatoarelor n-au visat vreodată. Cine o să mai scrie un text din capul său, dacă-l poate obține pocnind din degete? Și, de altfel, cine o să-l mai citească, dacă va fi transformat într-un sound bite de 15 secunde, livrat ca mesaj audio sau video în feed? Că la urma urmelor, rezultatul este singurul care contează.

Am așa, un sentiment mai degrabă acut, că în zilele noastre Kafka n-ar mai fi scris “Procesul”, ci “Rezultatul”.

Aș da zile de la sine

De câte ori nu te trezești — inexplicabil — într-o dispoziție execrabilă? O zi din aceea în care corăbiile ți-s înecate, totul e pe dos și nimic nu-ți iese? O zi în care ai prefera să stai departe de toți și de toate, într-un ungher ferit, unde să nu te deranjeze nimeni până îți trece?

Dar oare asta nu înseamnă că ai putea — la fel de inexplicabil — să muți comutatorul din capul tău în cealaltă poziție, ca să te trezești într-o dispoziție extraordinară?

Ai, n-ai, ai

Între util și simbol, între funcție și aparență, se întinde o zonă fascinantă din marketing și psihologie: semnalizarea. (“It's signals, Jerry, it’s signals!”) O zonă care ține mai deloc de valoarea intrinsec funcțională, cât mai ales de imaginea proiectată în exterior a produselor ori serviciilor cumpărate.

Nu contează ceasul, ci ce marcă anume este. Nu melodia, ci cine o cântă. Nu atât mașina, cât ce reprezintă brandul. Nu specializarea de pe diplomă, ci numele universității emitente. Nu cartea, cât mai ales coperta — și adeseori, unde o citești.

Ce semnalizăm prin alegerile noastre?

Că ne permitem.

Că știm.

Că ne pasă.

Că suntem diferiți.

Că suntem aidoma grupului din care aspirăm să facem parte.

Ba chiar, câteodată, toate odată.

Semnalizezi, deci exiști.

Expresii de-a gata, v-o dau cu lopata!

Mă enervează automatismele conversaționale. Un soi de spam — pe spuselea sau pe scriselea — dorit de nimeni, dar pe care îl primim de-a valma cu toții. Gratis, însă cu preț mare.

“Cu drag”. “O zi bună”. “Numai bine.”

Așa că, dacă tot avem nevoie de asemenea scurtcircuite mentale, propun un set reșapat de expresii:

Cu dragavei.

Weekend făinos.

O zi Osbourne.

Toante cele bune.

Te pup pe sufleu.

Cu deosebită știmă.

Numai pe vine.

Călătorului îi șade bine cu bătutul pasului pe loc

Ca mulți alții din generația celor crescuți cu cheia la gât, am fost fan Jules Verne în copilărie. Și pentru că acasă aveam doar 5–6 volume din colecția scoasă de Editura Ion Creangă, mi-am făcut legitimație de acces la Biblioteca Județeană Timiș pe la vreo 11–12 ani. Să pot citi toate cărțile apărute până atunci în limba română. Cărți traduse cu toatele din ciclul Les Voyages Extraordinaires, la care Jules Verne a scris vreme de 40 de ani.

M-a fascinat ideea de explorare. De lumi noi și necunoscute și nemărginite. De aventurare prin aceste lumi, care în cele din urmă schimbă profund călătorul. Motiv pentru care, multă vreme, nici n-am asociat călătoria cu relaxarea, ci cu transformarea. Fiindcă la capătul unei călătorii nu te mai întorceai niciodată exact cum ai plecat.

Și-mi pare că în lumea de astăzi, cu oameni incomparabil — și inimaginabil — mai bogați decât cei de odinioară, cu sute de companii de zbor low-cost și cu milioane de camere de hotel pentru toate buzunarele, călătoria a ajuns un simplu moft. Un banal decor pentru noi înșine. O altă formă de validare.

Suntem peste tot și pe niciunde. Și, deși ne mișcăm mai mult — și mai mulți — ca niciodată, rămânem nemișcați pe dinăuntru ca niște cocostârci înțepeniți pe o baltă moartă. Gândim la fel. Simțim la fel. Instagramăm aceleași locuri, din aceleași unghiuri. Diferă doar filtrele pe care le folosim — și de multe ori, nici măcar acelea.

Iar atunci nu-i nicio mirare că, adesea, călătorul modern ajunge cel mai departe în propria-i încremenire.

Întrebi* ca să afli sau ca să dovedești că știi deja răspunsul?

Curiozitatea e prețioasă. Și merită cultivată. Încurajată.

Suficiența pe pilot automat? E mereu stupidă.

*În viața de zi cu zi, nu ca tehnică retorică utilizată deliberat în anumite contexte.

Poduri, punți sau balansoare?

E nevoie de doi pentru un tangou, la bun înțeles. Dar ce faci atunci când celălalt a plecat cu pluta-n larg și nu te mai înțelegi neam cu ea sau cu el?

Marea Pandemie din 2020-2022 a jucat în societate rolul unui fantastic ‘accelerator de particule’ în materie de radicalizare. Radicalizare potențată la rândul ei timp de aproape două decenii de platformele digitale. Și ne-am trezit că oameni apropiați s-au transformat peste noapte în niște ființe pe care nu mai știi de unde să le apuci. Iar unii, de-a dreptul militanți pentru tot soiul de tiribombe, troglodii și trăsnăi teribile. Și te liniștești crezând că poate-i doar o fază trecătoare, un vis urât din care vă veți trezi amândoi, bucuroși să vă regăsiți. Dar în fiecare zi constați că groapa e tot mai adâncă și pământul de pe margine e un meterez din ce în ce mai impunător.

Ne leagă trecutul, ne desparte prezentul, ne este orfan viitorul. Și n-am habar cum putem rezolva asta. Singura mea idee în materie este că avem o acută nevoie de poduri, punți sau chiar balansoare. Ca să nu devenim fiecare dintre noi câte un Robinson Crusoe pe insula lui, într-un univers în care Vineri nici măcar nu există.

Din față tigru, din spate timbru

În arhitectura informațională a sistemelor există un concept cu un nume aproape poetic: “izvor al adevărului” (source of truth). Un punct unic și verificabil unde se află informația primară. Restul componentelor — baze de date, aplicații, interfețe — se ‘adapă’ direct din el. Iar dacă informația de acolo e coruptă (un risc major de securitate), întregul sistem e un gigant cu picioare din lut.

Acum gândește-te la societatea anului 2025. S-a dus pe apa Sâmbetei orice urmă de posibil izvor al adevărului, nu-i așa? Când realitatea devine “fapt alternativ”, iar tot ceea ce nu ne convine este “fake news” sau “woke”, ar fi și greu să fie altfel.

Dar n-a fost mereu așa. Nu am avut vreodată adevăruri cu valoare absolută, dar am avut instituții care funcționau ca depozitare de adevăr: religia (mai ales în Evul Mediu), statul-națiune (de prin secolul XIX începând), mass-media (în secolele XIX-XX), știința (odată devenită măsurabilă și replicabilă). Niciuna dintre ele infailibile. Dar fiecare dintre ele cu autoritate. Și, mai important, beneficiare ale unei recunoașteri comune la nivelul societății.

Astăzi? Religia e dogmă, statul e manipulare, mass-media e portavoce politică, știința e corupție. Și nimeni nu mai pare dispus să accepte un adevăr “din afară”. Fiecare individ își construiește propriul sistem de validare. E adevărat ce simți, ce crezi, ce-ai citit pe Reddit și ce-a zis tipul ăla cu morgă de iluminat întâlnit pe TikTok.

Din cauza Internetului și a platformelor digitale, lumea a ajuns sifon cu bule. Societatea e guvernată de algoritmi care confirmă, nu provoacă. Disonanța e filtrată automat. Contradicțiile nu mai generează dialog. Doar mute și block.

Dacă adăugăm la cocktail și conținutul generat de AI, nimic nu mai e cert. Vezi oameni — unii cunoscuți, chiar — care vorbesc pe limba ta și în limba ta. Doar că nu sunt tocmai ei, ci o colecție de 0 și 1 generată de mașini și algoritmi. Inteligența Artificială n-o fi inventat minciuna, dar cu siguranță a făcut-o imposibil de distins de adevăr.

Fără un adevăr comun, nu mai există nici conversație despre un viitor comun. Doar monologuri paralele pentru lumi paralele. Și dacă realitatea fiecăruia dintre noi e complet altă realitate, atunci degeaba strigă bula mea la bula ta. Nu pentru că nu suntem de acord, ci pentru că nici măcar nu mai vorbim despre aceleași lucruri. Fără repere împărtășite, totul devine un teritoriu virgin, în așteptarea unui steag. Orice e suspiciune. Totul e relativ.

Iar societatea, ca sistem de organizare socială, nu poate funcționa fără stabilopozi. Nu poate lua decizii. Nu poate construi nimic durabil.

Și-atunci? Dacă nu mai avem izvoare ale adevărului, putem măcar să păstrăm ideea de responsabilitate individuală în raport cu adevărul. Să verificăm, nu doar să răspândim. Să gândim, nu doar să reacționăm. Să acceptăm că îndoiala e mai sănătoasă decât certitudinea stridentă.

Și să sperăm, cu un dram de optimism, că puțurile adevărului n-au secat complet. Ci sunt doar colmatate.

Aș vrea să pot să îndrăznesc să nu mint cu mintea

Avem în limba română construcții care ne împing ușurel înspre neadevăr. Printr-o alunecare subtilă în ambiguitate.

Pasivul impersonal: “se”

Se zice. S-a pierdut. Se pare. S-a stricat. Se cere. S-a constatat. Se consideră. S-a întâmplat.

Cine? Nimeni. Sau, mai corect spus: cineva, dar nu știm (ori nu vrem să spunem) cine anume.

Construcția pasivă impersonală e o mână de ajutor pentru minciunica diplomatică. Permite evitarea responsabilității: nu vine de la tine și, teoretic, n-ai nicio legătură cu situația respectivă.

Condiționalul de curtoazie: “aș dori să vă întreb dacă…”

Politețea e frumoasă. Dar când devine o mașină de produs fum și efecte speciale, începe să ascundă lucruri. De nici nu mai știi bine ce vrei. Oare chiar te interesează? Sau doar “ai dori” să afli? Cândva, la un moment dat, dacă s-ar putea. Dacă nu, nici nu contează.

Curtoazia în exces se transformă într-o formă subtilă de neasumare. Și, în esență, tot un falset este: evită atitudinea sinceră și directă.

Dubla negație: “Nu pot să nu remarc…”

Un soi de afirmație ținută în lesă. O zicere cu frâna de limbă trasă.

În spatele ei, o ezitare. O distanțare. O luare pe la Ploiești.

Deseori, un grănicer pe hotarul dintre ironie și sarcasm.

Mintea operează cu structuri de limbaj. Și dacă limbajul ne trage uneori pe sfoară, nu e de mirare că adevărul ne iese ciung pe gură.

Albastru de metil și verde de Paris

Uneori, distanța dintre două culori este aceea dintre “sănătate curată” și “moarte sigură”. Iar pentru o ureche nefamiliară cu meandrele limbii române, foarte ușor de confundat care-i una și care-i alta. Mai cu seamă că “Paris, orașul luminilor”, nu-i așa?

Arareori lucrurile sunt ceea ce par a fi. Circumspecția e o deprindere ce merită exersată.

Valea Siliciului

Niciodată în istoria umanității nu s-a acumulat atât de multă putere în mâinile unui număr atât de mic de oameni care controlează destinele unui număr atât de mare de semeni. Ceea ce este generic denumit Silicon Valley — pentru că nu chiar toți sunt (sau vin) din California — a devenit simbolul unei oligarhii formate din oligarhi ai oligarhilor pe care niciun sistem democratic din lume nu o mai poate controla. Iar cu noua inginerie socială — “Inteligență Artificială” — care mișună nestingherită prin toate cotloanele omenirii, s-a închis complet cercul.

Și mă-ntreb retoric dacă nu cumva este deja prea târziu să mai spunem “Valea Siliciului, valea!”

Abțibilduri pentru suflete zgribulite

De ce ar fi doar frigiderele îmbrăcate în abțibilduri? Pentru că uite, sunt oameni care pot aduce un strop de culoare în ziua altora fără ca măcar să-și dea seama. O boare de zâmbet, o privire caldă, un gest mărunt care nu schimbă lumea, dar face balanța să tremure spre lumină.

Unii le-ar zice politețuri. Alții, slăbiciuni. Dar de fapt sunt ca niște abțibilduri invizibile pentru suflete. O formă de bunătate discretă care nu cere nimic în schimb. Pur și simplu se aplică în locul unde trebuie.

Și nu cred că e nevoie nici de vreun talent special și nici de sesiuni cu vreun guru în dezvoltare personală ca să putem lipi câte un mic abțibild pe sufletele celor din jur. Nu de alta, dar s-ar putea ca într-o zi să ne trezim cu sufletul zgribulit și să nu ne amintim decât de-un abțibild primit pe furiș.

Dobitocrația

Marea Pandemie din 2020-2022 a luat mult mai mult decât zeci de milioane de vieți în întreaga lume. A luat mințile câtorva miliarde de pământeni. Și a scos la suprafață mâlul gros de dobitocie crasă acumulat în cei 6.000 de ani și ceva (conform unor opinii avizate) de când Creația Supremă mișună pe Terra.

Adevărul a devenit opțional, știința – un complot malefic, iar bunul-simț – un lux rizibil. Granițele dintre fapt și opinie s-au topit ca banchiza polară în vremea încălzirii globale care nici măcar nu există (iar dacă există, e perfect naturală și organică). Tot ce era ieri teorie a conspirației sau teorie marginală astăzi devine politică de stat. Realitatea nu mai contează. Doar percepția.

Iar explicația este la îndemâna oricui a mai păstrat o pereche de neuroni funcționali: oamenii aduși în poziții cheie prin vot popular reprezintă doar vârful aisbergului. Sub ei, în adâncurile tulburi ale societății, se află cei care aleg.

Cei care aleg...

Între un specialist cu decenii de muncă în spate și o făptură de pe TikTok care-ți explică de ce Soarele se învârte în jurul Pământului și de ce apa neîncepută conține informație din vremea când Duhul lui Dumnezeu rătăcea prin lume, mare parte din public alege făptura. E mai simpatică, mai vocală și, în mod tragic, pare mai sinceră. Că dobitocia e mereu autentică și vorbește “pe vocea poporului”. Te cucerește cu încrederea absolută cu care-ți livrează tâmpenia.

Aceasta de fapt este și marea victorie a dobitocrației care lunecă astăzi prin lume cu același aplomb cu care luneca Titanicul prin apele înghețate ale Atlanticului de Nord. A mutat decisiv centrul de greutate al credibilității dinspre competență spre încredere. Nu mai contează cine ești și ce știi — contează doar cât de sigur ești că ai dreptate.

Dar fiindcă sunt un optimist incurabil, nu pot să închei decât prin a saluta fericita coincidență că imediat după pandemie au apărut LLM-urile generatoare de conținut, cărora oamenii au ajuns să le delege — pe motiv de “Artificial Intelligence”, nu oricum — și bruma de minte rămasă. Aleluia!

Din lumea celor care ne cuvântă

N-am percutat acum vreo 20 de ani la proaspăt lansatele (pe atunci) podcasturi. Din același motiv pentru care nu consum cărți audio: am nevoie să citesc cuvinte. Ce-mi intră pe o ureche ricoșează imediat din timpanul aceleiași urechi, nici măcar nu mai ajunge să iasă pe cealaltă. Muzică da, text ba. Paradoxal, într-un fel, ținând cont că în copilărie și adolescență, teatrul radiofonic din timpul ocupației comuniste a României mi-a fost tovarăș de nădejde.

Dar nu m-a surprins câtuși de puțin popularitatea în creștere exponențială a acestui format din ultimii 5-6 ani. Trăim în epoca Vorbirii. Nu a comunicării, nu a conversației, ci a rostogolirii vorbelor.

Vorbele nu costă nimic. De aceea se și dau la liber, cu toptanul. De unde și apariția puzderiei de cuvântători fără număr. Care nu vorbesc cu noi, ci pentru noi. Care nu vorbesc ca să asculte, ci să se asculte. Care nu vorbesc ca să spună, ci ca să nu tacă. Fiindcă tăcerea e suspectă. E inamicul public numărul unu. Cum, nu ai un podcast, stimabile? Dar ce intenții necurate ascunzi, mă rog frumos?

Sunt foarte puține lucruri mai pline și mai rotunde pe lume decât să taci împreună cu altcineva.

Traumele noastre toate, se vor alina vreodată?

Pe lângă impozite și moarte, mai există totuși ceva la fel de sigur: trauma. De la naștere până în mormânt, fiecare dintre noi ne ducem pe picioare — mai bine sau mai puțin bine — propria colecție cu care ne-a blagoslovit viața.

Nu-s psihiatru și nici psiholog, deci n-o să dau cu mucii în fasole. Dar ca scriitor cu felurite idei — idiot, într-un cuvânt — mi-am imaginat că ar fi fost într-un mare fel dacă omul era înzestrat din fabricație cu o formă explicit vizibilă a traumelor. Genul mărgelelor de la gât ale curcanilor.

Ne-ar fi fost mai simplu dacă am fi putut vedea că la stimulul cutare ni se umflă cutărică mărgică. Am fi putut săpa mai cu spor după cauza traumei, dacă mecanismul de reacție ar fi fost la lumină. Sau am fi folosit mărgelele pe post de armă psihofizică. Am fi descoperit mult mai ușor butoanele celorlalți — iar ceilalți, pe ale noastre.

Ori cine știe, poate am fi reușit să ne vindecăm împreună. Fiecare dintre noi este despărțit de ceilalți prin galaxii în ceea ce privește reacția la traumă. Dar, în același timp, există ceva care străbate aceste galaxii cu o viteză mult mai mare decât a luminii: vulnerabilitatea.

Poate.

România maidanezului bălțat

Cei mai mulți dintre noi, cel mai adesea, răspundem cu țâfnă atunci când România este denumită “o țară balcanică”. Suntem o țară din Europa Centrală, o țară din Europa de Sud-Est sau cel mult o combinație între aceste două zone geografice, însă nici vorbă să fim din Balcani. Noi n-avem de-a face cu “butoiul de pulbere al Europei” nici în clin, nici în mânecă.

Geografia o fi ea discutabilă (Gulf of America, anyone?), dar cu genetica e greu să te bați parte-n parte. Fiindcă ADN-ul nostru nu de la Râm se trage, ci de la Belgrad. Sofia. Sarajevo. Zagreb. Prin venele noastre curge năvalnic sânge balcanic.

Cercetările din ultimii 10-15 ani arată fără tăgadă că românii sunt din Balcani până în măduva genelor. Oricât ne-am da noi “insulă a latinității într-o mare slavă”, avem moșteniri genetice comune cu Serbia, Bulgaria, Croația, Bosnia.

România e o corcitură de gene, culturi, contradicții. Și dacă nu avem puritatea mitologică a vreunei rase ariane, avem cu siguranță avantajul sintezei. Fiindcă din mixaje se naște forța și rezistența. Umorul nostru e balcanic. Neîncrederea e balcanică. Încrengătura dintre stat și interese personale e balcanică. Dar la fel sunt și improvizația, creativitatea, reziliența. Metișii balcanici ca noi au supraviețuirea dăltuită în ADN.

Ca român verde, m-aș uita chiorâș la oricine vine și spune că neamul, că tradiția din străbuni, că străinii. Sunt șanse mari ca neamul, străbunii și străinii să fie același lucru. Adică tot noi.