15 minute de greață

Andy Warhol spunea acum vreo 60 de ani că o să vină vremea când toți oamenii vor avea parte de 15 minute de faimă. Și nu s-a înșelat prea tare. Doar că, vorba celebrelor bancuri cu Radio Erevan, nu era tractor, ci bicicletă, n-a condus beat, ci i s-a furat, și nu era faimă, ci greață. Fiindcă suntem în binecuvântata eră în care tot omul dotat cu un smartphone — adică, practic, toți oamenii — se zbenguie pe rețelele sociale cum se zbenguiau televiziunile în eter pe vremea lui Warhol.

Și peisajul este delicios. E ca și cum, prin intermediul rețelelor sociale, canalizarea întregii omeniri a refulat în piața publică. Nu mai există filtre, nu mai există bariere, nu mai există rușine. Doar o poftă nestăvilită de a vărsa pe interneții planetari tot ce-ți bubuie prin camera de ecou dintre umeri. Furii, draci, conspirații, constipații, ignoranță ostentativă, ură ambalată în sofisme de doi bani. Orice bășină capătă fără efort o audiență globală — cu cât mai puturoasă, cu atât mai mare. Pentru că prietenul nostru cel mai bun, Al Gori Tmul, ținut de boașe cu o mână de fier de feluriți Zuchi și Muschi cu psihopatii evidente, știe mai bine decât noi ce ne place. Și, mai ales, cum să ne țină atenția în sclavie.

Iar când ești expus, zi de zi, la cele mai nasoale apucături ale speciei, ajungi să te obișnuiești. Cu urâtul. Cu prostul. Cu dejecția. Cu greața.

Și tot ce mai poți spera este ca greața asta să țină doar 15 minute.

Nu o eternitate.

Swipe me, baby, one more time

Sigur, intră în tine oameni care circulă prin spațiile publice ca niște blambeți, cu ochii în telefon. Dar mulțumește totuși Proniei — sau cui duci tu osanale și prinos de recunoștință — pentru degetul mare opozabil.

Imaginează-ți cum ar fi fost dacă producătorii drogurilor dreptunghiulare ar fi fost nevoiți să se folosească de nasuri în loc de buricele degetelor.

Swipe cu vârful, scroll cu nara stângă, zoom cu cea dreaptă, like cu septul. Huse pe mirosuri, nu pe culori. Creme speciale pentru zilele însorite. Capișoane cu capacități conductive pentru cele friguroase. Technosefluenceri în locul influencerilor de beauty și tech. NasMaxPro cu ecran special, hiper-rezistent la muci.

Și, peste toate, legiuni peste legiuni de bezmetici care nu ar vedea absolut nimic în fața nasului.

Amare amnare de focuri reci

Blazarea nu vine ca o furtună de vară — bruscă, multă, feroce. Apare tiptil, în vârful degetelor (de la mâini, pentru cine își permite), ca o ploaie mocănească perfidă ce topește orice urmă de culoare într-un giulgiu cenușiu. În care nu mai e poftă, nu mai e zvâc, nu mai e rost. Doar o amorțeală ce pare să topească totul la un foc mic și rece.

Prea multe zile trase la xerox. Prea multă presiune de a avea măcar câțiva centimetri în plus față de vecinul de alături. Prea mult automatism.

Prea puțină joacă. Prea puține întrebări. Prea puțin spirit.

Ne stingem pe dinăuntru nu din prea plin, ci din prea sec.

Bun, și dacă nu vrem să privim cu ochii goi naturi moarte pe interior? Un amnar excelent pentru focuri vii este lucrul făcut cu mâinile tale, doar pentru plăcerea ta (nu, nu acela!). Scrisul, în caz că nu te îngrozește ideea. Lălăitul la vreun instrument muzical. Mâzgălitul cu penelul pe o pânză. Croșetatul de macrameuri. Olăritul, cioplitul sau de ce nu, creșterea porumbeilor voiajori.

Un ceva — orice ceva — care nu cere decât un pic de suflet și un singur “Like”: al tău.

Odă eșecului. O, DA eșecului!

Lucrurile despre care se vorbește public, de preferință prin megafon, sunt adesea cele care contează cel mai puțin. Spre deloc. Genul de lucruri despre care cânta Andrieș: “În producția de țepe suntem, Doamne, pe primul loc în lume / I-am depășit pe-americani, fără rușine, putem spune”. Din ciclul am înregistrat succese fantastice, realizări fenomenale și creșteri formidabile.

Când, în fapt, eșecurile sunt cele cu adevărat importante. Pentru că eșecurile sunt școala primară, în timp ce succesele sunt doctoratele (cele adevărate, desigur, nu cele eliberate de tiparnițele de maculatură ale învățământului “superior” românesc). Cu zero eșecuri știi câte succese ar exista? Exact, fix zero. Eșecul este cel mai grozav mecanism de feedback inventat vreodată. Pe lângă viața în sine, nimic nu e mai important și mai minunat în univers decât eșecul.

Și cu toate acestea, omenirea fuge de eșecuri ca dracul de tămâie. Încă n-am văzut pe nimeni care să se bată cu cărămida în pieptu-i de aramă despre eșecurile sale. Încă n-am văzut un CV care să conțină eșecurile din parcursul profesional al unei persoane. Încă n-am văzut un comunicat de presă al unei companii care să vorbească despre ultimele eșecuri din anul financiar tocmai încheiat.

Orice oglindă arată răsturnat imaginea adevărată. La fel și oglinda societății. Pentru că, în realitate, eșecul e un succes, iar succesul e un eșec eșuat.

Nostalgia lobotomizează România

Sunt mai mult de două decenii de când nu mai urmăresc emisiunile — pardon, poluțiile — posturilor TV. Cred că sistemul nervos central al omului nu are echipamentele de protecție necesare pentru a nu sucomba sub asaltul dejecțiilor degajate duios de micile meschinele ecrane. Singura indulgență pe care mi-o permit în materie: mă uit din doi în doi ani timp de o lună la fotbal, la Campionatul European și la Campionatul Mondial — dar strict la meciuri, nimic mai mult.

Recent, am văzut pe niște panouri publicitare că a apărut o chestie numită NostalgiaTV. O televiziune care transmite filme, seriale și programe ce făceau furori pe vremea ocupației comuniste a țării sau la începutul anilor ‘90. Adică nu ajungea că românul este cel dintâi consumator de televiziune pe cap de locuitor din Europa și cvasimajoritatea populației are nostalgii după trecut (comunism, monarhie, legionari, perioadă interbelică — după gust și profesiune de credință), era nevoie și ca aceste două magnifice calități să fie fericit împletite într-o cunună.

Bănuiesc ce o să zici: sună nasol, dar bine măcar că reușim să compensăm prin a fi ultimii din Europa la numărul de cărți cumpărate și citite într-un an, dar și la numărul celor care au absolvit o formă superioară de învățământ.

Abilități de comunicare pe care

Printre chestiunile implicite din anunțurile de recrutare — aproape indiferent de domeniu — se numără, firește, “abilitățile de comunicare”. Și, cu toate că este o formulă generos de generală, am observat că imensa majoritate a angajatorilor înțeleg prin aceasta capacitățile de exprimare verbală. Omul să poată vorbi, să se facă înțeles, să fie capabil să dialogheze cu ceilalți etc.

Dar... aproape nimeni nu e interesat de comunicarea în scris (cu excepțiile de rigoare, unde “proba scrisă” e chiar parte din întregul proces). Pentru că, desigur, nimeni nu are timp să citească în zilele noastre. Chestie care... se vede. Atunci când oamenii se apucă să scrie. Fiind vizibil din avion că mulți nu au noțiuni elementare despre cum trebuie să redacteze un text mai lung decât un mesaj pe Whatsapp (cui mă adresez, pe ce subiect, de ce este important acum, care sunt detaliile “organizatorice”: ce — cum — unde — când). Ca să nu mai zic de exercițiul în sine de a scrie.

Pe undeva, cred că oamenii asociază scrisul cu scrisul de mână. Care nu mai e la modă și aproape că a ieșit din uz în zilele noastre. Doar că scrisul de mână e o deprindere, pe când scrisul — indiferent de modalitate — este o abilitate. Și dacă poți să nu ai deloc deprinderi, câteva abilități pe care să le ții în chimir ca să le poți scoate la momentul potrivit sunt marfă.

Tu spui FOMO, eu spun FOGO

Multă lume trăiește cu frica-n sân să nu rateze ceva important — un eveniment, o oportunitate, un tren care pare să treacă o singură dată prin gara noastră mică. Adică FOMO, pe numele ei de botez (Fear of Missing Out). Frica de a rămâne pe dinafară. De a nu fi acolo. De a nu ști, de a nu face, de a nu avea. Frica de a pierde ceva ce poate nici nu ți-ar fi trebuit.

Și i-aș opune acestei frici — conceptual vorbind — libertatea. Libertatea de a spune stop joc. Libertatea de a te deconecta de la Marele Algoritm. De a ieși din iureș. De a nu merge mai departe doar din motivul că ești deja pe drum. Libertatea de a alege ce contează pentru tine, nu ce spune gura lumii că ar conta. Libertatea de a spune “nu pentru mine, nu acum, nu așa”.

Când vine FOMO să-ți propună chestii, spune-i și tu de FOGO - Freedom of Going Off.

Șapte perspective despre artă, ca act în sine

“Ce-i arta?” este o veche și complexă și grea întrebare, cu răspunsuri complicate. Dar nu imposibile.

Arta ca expresie

Prin artă, omul își traduce emoțiile, ideile, trăirile - uneori inefabile — în forme accesibile celorlalți oameni: cuvânt, sunet, gest, imagine, spațiu. Arta e o punte între lumea interioară și lumea exterioară.

Arta ca stil

Arta este și despre frumos, compoziție, echilibru, estetică. Adică un exercițiu de stil dus uneori până la limita sublimului. Dar în artă inclusiv urâtul poate fi o miză estetică (ții minte Flori de mucigai a lui Arghezi?), iar lipsa formei poate fi ea însăși o formă.

Arta ca limbaj

Arta poate fi privită și prin prisma semioticii. Un mod de comunicare prin care ideile se transmit prin metafore vizuale, sonore sau simbolice. Uneori, în moduri pe care doar subconștientul le înțelege.

Arta ca introspecție

Arta nu trebuie neapărat să ofere răspunsuri, poate fi inclusiv o rafală de întrebări bine puse. Sau chiar și o singură întrebare. De cele mai multe ori, teribil de incomodă. Precum o oglindă-oglinjoară.

Arta ca alegorie

Arta inventează ceea ce nu există, dar în mod paradoxal, o face pentru a spune adevăruri mai adânci decât cele din lumea reală. Ca o minciună care dezvăluie adevărul, cum zicea Picasso.

Arta ca ritual

Pentru unele culturi, arta nici măcar nu este ceva diferit de viața însăși. Dansul, muzica ori pictura sunt forme de magie, de ritual, de comuniune cu forțele lumii. Fără pretenții estetice, dar cu sens profund.

Arta ca libertate

În lumea conformității la scară industrială ori redusă la 0 și 1, arta e rebeliune. E spațiul în care “imposibil” este doar un cuvânt. Teritoriul unde gândirea liberă face legea.

Iar firul roșu care le străbate pe toate? Intenția. Fără intenție, nu e artă*. E cel mult pareidolie.

Așadar, ce fel de artă creează inteligența anorganică până la urmă? Și într-o altă ordine de idei, oare noi ăștia, deținătorii de inteligență organică la purtător, n-ar fi mai bine să facem artă decât război?

*Știu, știu, “arta este ceea ce numim artă”. Postmodernismul, acest părinte degenerat al postadevărului zilelor noastre.

Justa compensație

Ești un om care n-a dorit să plătească prețul (chin, timp, sudoare) ca să facă artă. Și ai ales să dai niște comenzi unui algoritm, ca să verse un simulacru.

Și-atunci, spune-mi: de ce ar merita acel simulacru chiar și numai o secundă din atenția altui om?

Pita noastră cea de toate zilele

Au fost vremuri când pita era ceva extrem de visceral. Boțul de cocă frământat cu mâna, lăsat la dospit și pus în vatră. Apoi coltucul, aburind îmbietor, pe care-l înghițeai cu dumicați grăbiți de dogoare. Dar și cărțile în care te pierdeai cu orele și cu zilele, tot un fel de “pită” erau. Hrană adevărată. Pentru minte și pentru suflet.

Astăzi? “Pita noastră cea de toate zilele” a devenit WiFi-ul, cu sfânta treime “notificări, scroll, Like”. Doza zilnică de dopamină la chil, servită rece pe un ecran cinic. Cărțile au fost înlocuite de postări și video vertical de maximum două minute, controlate de algoritmi biciuiți de la spate de niște triliardari psihopați.

Timpul a devenit factor de stres, nu mai face parte din proces. Nici măcar cu pita nu mai avem răbdare să dospească. E gata “în 5 minute”, congelată, pre-coaptă, ambalată, fără gust — ca noi.

Totul trebuie să vină acum. Perfect. Gratuit, de preferat. Iar dacă nu vine — disperare. Și dacă a căzut internetul — Apocalypse Now. Nu mai știm cine suntem. Nu mai știm ce să facem cu noi.

Poate că de fapt nici nu mai avem nevoie de pită. Ne ajung confirmările. Ne sunt îndeajuns gratificările.

Instant. Neîntrerupt. Până la sfârșitul timpului.

Pilula minune, butonul magic și glonțul de argint

Tind să cred că nu doar cantitatea de inteligență este constantă pe Pământ, ci și capacitatea de gândire critică. Greu de explicat în alt mod numărul în continuă creștere al fraierilor. În condițiile în care știm de vânzătorii de ulei de șarpe încă de la răsăritul civilizației umane.

Pe măsură ce, în ultima jumătate de secol, miliarde de oameni au ieșit din sărăcia lucie în care trăiau, legiuni nesfârșite au îngroșat rândul celor ahtiați după Sfântul Graal al soluțiilor-miracol care promit marea cu sarea. Pilula minune care îți oferă dintr-un hap aceleași beneficii ca o sesiune de antrenament. Butonul magic care rezolvă în locul tău o problemă. Glonțul de argint care ucide elegant și definitiv fiara.

Când realitatea prozaică este că nimic nu există fără efort, consecvență și muncă persistentă. Iar excepția de la această axiomă se numește "accident fericit" pentru un motiv extrem de precis.

‘AI de mine, cine v-a lucrat aici?

Este posibil ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, unele meserii creative să intre în zodia artizanatului. Astfel încât o fotografie făcută manual, un cântec compus și înregistrat prin metode de secol XX, o carte scrisă de un om în carne și oase (în variantă organică, fără îmbunătățiri) vor ajunge să aibă prețuri premium. Cum sunt de pildă astăzi costumele croite pe măsură sau pantofii lucrați manual.

Desigur, sub rezerva că omenirea va mai fi capabilă să consume conținut în acel viitor nu foarte îndepărtat.

Opusul unei idei proaste poate fi tot o idee proastă

Ai observat și tu, nu mă îndoiesc, epidemia de folosire a telefonului mobil în spațiul public cu sunetul bubuind din difuzoare. Fie că sunt convorbiri telefonice la care devenim cu toții participanți involuntari, vreun hit muzical, mema aia de face valuri pe interneții planetari, ultimele libații închinate nobilului spirit uman de pe TikTok ori chiar vreun film — sunetele digitale au devenit parte obișnuită din peisajul cotidian.

Și am stat să mă gândesc, pentru că în același timp și în același spațiu public tot mai mulți oameni poartă căști (multe cu anulare de zgomot, sunt convins): dar dacă fenomenul sunetului din difuzoare este un efect tocmai al purtatului de căști? În ideea că dacă n-ai căști, înseamnă că nici nu te deranjează ce se aude în jurul tău.

Genul de situație de fapt unde nu e clar dacă vorbim de efectul unei cauze sau de cauza unui efect.

Și dacă ramuri bat în geam?

Un termen recent care a început să fie folosit apropo de crearea de conținut este AI slop. O sintagmă peiorativă (“lături AI”) ce desemnează conținutul dubios al “AI”-urilor generative care a început să inunde în special mediul online: text, imagine, audio, video. Și despre cum această grafomanie (stricto sensu, dar și lato sensu) la puterea infinit ne va îngropa sub tone de conținut.

Dar poate că temerea legată de AI slop este nejustificată. Nejustificată în sensul că este greșit orientată. Dacă problema în mod real a anilor care urmează va fi că oamenii vor consuma tot mai puțin conținut, de orice fel?

Și nu pentru că acesta va fi copleșitor de mult cantitativ, ci pentru că următorul pas pe scara evoluției umane este stadiul de primată.

E ca minte să nu am.

Când mai puțin înseamnă mai mult

Sunt adeptul minimalismului. Și în viața civilă și în cea literară. Îmi displac visceral aglomerările — de oameni, de cuvinte, de lucruri. Nu pricep în ruptul capului cultura lui “a avea” — nu e nimic mai facil și totodată nimic mai mâncător de suflet decât să ții scorul în viață în acest fel.

Iar inflația de produse, de mărci, de orice (a spus cineva “grafomanie”?) nu e doar cealaltă față a monezii numită libertate. Este și o dovadă că, în lumea de astăzi, copierea și imitarea s-au banalizat până într-atât încât funcționează pe pilot automat.

Întotdeauna. Întotdeauna mai puțin înseamnă mai mult. Și întotdeauna mai puținul o să valoreze mai mult.

Cine nu-i de-a gata, nu-i luat cu lopata

Prea multe lucruri se iau astăzi ca fiind de la sine înțelese. Normale. Cuvenite. Ca niște daturi care “se întâmplă” și ne vin de-a gata.

Apeluri video gratuite în orice colț al lumii. Vizitarea aproape oricărui loc de pe pământ din fața ecranului. Posibilitatea de a călători oriunde te lasă buzunarul și nu te paște dinozaurul. Trimiterea banilor instantaneu (și gratis!) peste mări și țări. Toată cunoașterea lumii, de la începuturi și până astăzi, accesibilă printr-un super computer care îți încape în palmă. Biblioteci nesfârșite de cărți minunate, pe care nu le-ai putea citi nici în 1.000 de vieți, la 2-3 clicuri distanță.

Și prea ușor se uită că multe dintre ele, acum nici 30 de ani, păreau science-fiction. Și că toate, fără excepție, au fost create în lumea liberă și democratică. Și că tu, și eu, și noi toți avem parte de ele — pe lângă multe, multe altele — doar din motivul că această lume liberă și democratică există. Încă.

Viața ca o paradă

Toată trăirea noastră, indiferent de numărul anilor care ne-a fost scris în praful de stele fiecăruia dintre noi, nu durează nici măcar cât o bătaie din aripi de colibri. La adevărata scală a lucrurilor, suntem cu toții niște efemeride.

Și-atunci, de ce ai alege să-ți trăiești fărâma asta infimă de timp pentru a trece drept în loc de a fi?

Spune-mi cum urăști un om ca să-ți arăt cum ești urât ca om

Sunt perplex că oamenii care urăsc alți oameni nu înțeleg modul în care funcționează o oglindă. Că nu-i deloc teoria categoriilor la mijloc, ci aritmetică de tipul 1+1=2.

Când urăști oameni pentru că sunt din altă parte a lumii, au altă culoare a pielii, altă etnie, altă religie, altă orientare sexuală, alt gen, alte șanse, alte idei, alte obiceiuri — de fapt nu faci decât să-ți reflectezi ura asupra propriului sine. Fiindcă, la rândul tău, ești din altă parte a lumii, ai altă culoare a pielii, altă etnie, altă religie, altă orientare sexuală, alt gen, alte șanse, alte idei, alte obiceiuri față de altcineva.

Ca să nu zic nimic despre cum ura pe care o verși în afară nu e decât frica din lăuntrul tău.

Nu fi ca T.

Idee de personaj vag ce poartă o simplă inițială în locul unui nume: T. Sună a Kafka, dar nu este.

T. nu spune niciodată ce vrea, dar e mereu prezent. Nu se bagă, dar nici nu dispare. Nu e aici, dar nici dincolo. Te lasă să speri pe barba ta, fără să-ți promită nimic. Semnalizează, dar nu intră în depășire. E niciniciul perfect: nici așa, nici altfel.

Oamenii pot înțelege un “da”. Pot accepta un “nu”. Dar nu pot gestiona ambiguitatea perpetuă. Cronicul “las’ că mai vedem noi”. Când nu spui lucrurilor pe nume, devii o absență cu chip. Un țiuit în urechi care încurcă, irită, devorează. Înnebunește.

Îmi pare că lumea s-a umplut de T.-ii în vremurile acestea.

And don’t even start me on T.rump.

Închiriez ușă de biserică. Tarife avantajoase.

În ultimii aproximativ 20 de ani, o dată cu explozia rețelelor sociale și a telefoanelor inteligente, viețile majorității oamenilor au ajuns un soi de vitrine — fără de sfârșit și fără de sens.

Este atâta fățărnicie în lumea de azi și atât de mult trai pe vătrai de ochii lumii, încât închirierea ușilor de biserică ar trebui să fie o afacere chiar mai bănoasă decât plăcile video Nvidia.

Hei, a spus cineva “invidia”?