Judecata de AI

Sigur că, în funcție de unde se află fiecare dintre noi pe lungul drum spre veșnica nemurire, ne paște la un anumit moment dat câte o Judecată de Apoi de căciulă. Unde completul de judecată cică n-ar fi format din români, deci n-o să meargă cu șpârle și prescripții.

Dar până atunci, vorba aceea, ne mănâncă sfinții. Și când zic “sfinți” in Anno Domini 2026 mă refer desigur la inevitabilele și făcătoarele de minuni Modele Lingvistice Mari, vândute lumii întregi pe post de “Inteligențe Artificiale”. Fiindcă să scrii într-o căsuță de mesaje fix ca aia de pe WhatsApp, exact la fel cum scrii pe WhatsApp, ca să-i ceri Siliconiei Sale să-ți dea un răspuns, o imagine, un text sau mai știu eu ce, e tot la fel de simplu ca mersul pe jos.

Și tot la fel de simplu ca alergatul unui maraton este judecata acelui răspuns, imagini, text sau mai știu eu ce. Mulți chemați, puțini aleși.

Profesia: combinagiu. Ocupația: da.

Pe formularul vieții, ți se cere de cele mai multe ori să-ți declari profesia și ocupația. Fiindcă oror Statul Român trebuie să știe cu cine stă de vorbă — nu poți să te prezinți așa, în fața Lui, fără arborele genealogic, carnetul de vaccinuri vizat la zi tot de un organ al său și CV, prinse-n snop într-un dosar cu șină. (Ah, sunt nenumărate cazuri de cetățeni, cu diplome de studii false sau cu titluri academice false, aflați de jde ani pe statul de plată al aceluiași Stat Român? Teribil ghinion de neșansă, n-ai ce-i face!)

În ultimele trei decenii am avut mereu dileme privind aceste lubrice rubrici. Fiindcă profesia mea, conform studiilor, este aceea de jurist, dar profesia mea, conform modului în care-mi câștig pâinea, este de marketer (sau '“specialist marketing” cum zice la Codul Ocupațiilor din România). Iar ocupația a fost mereu aceea de scriitor.

Mfine. Altceva mi-a dat de fapt mâncărimi în condei: legiunile de oameni făr’ de ocupație din mica și vioaia noastră țărișoară. Oameni care nu lucrează, dar nici nu sunt înscriși în vreo formă de învățământ, să zici că măcar se pregătesc pentru ceva util în viitor. Și sunt vreo 4 milioane — peste 20% din totalul populației apte de dat cu sapa ori de plimbat mapa.

4 milioane de oameni ocupați cu diverse combinații, dintre cei rămași. Alte 4 milioane plecați peste mări și țări, în căutarea unei vieți mai bune.

Ai zice că România e în top 3 mondial al bunăstării, de-și permite atâta larghețe în irosirea singurei sale bogății veritabile.

Aceste cuvinte ne doare. Ne doare la bască.

I-auzi, ia!

“Dacă cineva poate să mă convingă, demonstrându-mi, că nu gândesc sau nu acționez cum trebuie, mă voi schimba bucuros. Căci eu caut adevărul, de care nimeni n-a fost vreodată lezat.”

Au fost scrise acum aproape 2000 de ani și-i aparțin lui Marcus Aurelius, fost împărat roman (Gânduri către sine însuși — Cartea a VI-a, paragraful 21, în traducerea lui Cristian Bejan, editura Humanitas).

Adică să nu urmărești să-ți impui punctul tău de vedere cu orice preț, ca un adevărat uinăr, și să devii un luzăr? Bre nea Marcu, ia nu mai trage tu atâta cu arcu’ — pune mâna și citește din viața și opera Domnului Nostru Donald Trump!

Pitica albă, pitica roșie

Lumea de astăzi este una a piticelor albe. Se arde intens, instantaneu, viral, sub ochii distrați ai mapamondului. Iar apoi urmează inevitabila prăbușire sub propria greutate. Cultura zilelor noastre nu cunoaște în esență decât două stări: incandescență sau inexistență.

În colțul celălalt al ringului, pitica roșie arde mărunt, econom, fără să rupă gura târgului prin nimic. Doar că poate face asta practic o veșnicie. Astrofizicienii spun că nicio pitică roșie n-a apucat încă să moară de bătrânețe — universul însuși este prea tânăr ca să fi văzut una stingându-se.

Într-o lume în care toți vor să fie stele, strălucirea e o chestiune de nuanță.

Arta și precizia

De ce n-o să facă mașinile niciodată artă? Din multe motive. De pildă, imposibilitatea de a echivala prin algoritmi experiența. Existența. Empatia.

Dar, poate cel mai important, pentru că arta presupune o dublă schimbare: în creator și în public. Arta dă foc la ambele capete ale fitilului. Și nu neapărat la modul de transmutație, à la Pavel din Tars. Cel mai adesea, în felul în care observa Heraclit că niciun om nu poate păși de două ori în același râu, pentru că nici râul nu mai este același și nici omul.

Chiar dacă output-ul unei mașini ar putea produce o schimbare în public, mașina ar fi exact aceeași de ambele părți ale executării comenzii PRINT. Zero schimbare, zero artă.

Doar o pianină mecanică, unde ceea ce se aude nu a fost creat, ci determinat.

Mai mult în curci decât des curci?

Dacă te uiți la un curcan înfoiat din profil, o să vezi că seamănă izbitor cu harta României. Deci poate curca ar trebui să fie simbolul plaiurilor carpato-danubiano-mamaiotice, nu oaia. Mai ales că este și un import american.

Oaia ne gâdilă pufos la sentiment: crăpăm ca niște eroi ce suntem, în ritmuri de baladă, împăcați cu soarta care se prăvălește peste noi ca o năvalnică ploaie de vară. Pe când curca ne spune adevărul alb-negru în față: ne holbăm buimaci la lume, dar ne și umflăm în pene, de parcă ouăm zilnic o faptă cât un Fabergé.

Să te uiți precum curca în lemne în timp ce umbli ca o curcă plouată prin viață nu-i defel de râsul curcilor — e un sistem de operare, perfecționat în două milenii de existențialism trăirist.

Străzile cu sens unic

Au rost în aglomerările umane, dotate cu asfalt, canalizare și trafic rutier. Bine, dacă sunt implementate cu cap — adică dacă “fac sens”, cum s-ar zice în limba sclifosână. Altfel, mai mult încurcă.

Dar cum de au ajuns ele să fie atât de frecvent întâlnite în relațiile dintre oameni? Că practic în zilele noastre sunt norma, nu excepția. Tehnologia? Lumea conectată 24/7? Societatea modernă, construită în jurul individului?

Treaba-i că circulăm pe străzile cu sens unic dintre noi ca să ajungem, nu ca să devenim.

Ritmici pași mici

Omul nu e cangur și nici veverița nu e purice. Trebuie că există un motiv întemeiat pentru care pașii contează.

Cunoaștem de la dacii ăia denaturați de romani — prin pana exilatului la Constanța de Ovidiu — că gutta cavat lapidem (picătura scobește piatra). Cunoaștem pe de altă parte de la dracii ăia de comuniști care țin sub ocupație China continentală din 1949, că Marele Salt Înainte a adus zeci de milioane de victime și o infinitate de suferințe.

Pare limpede care-i rețeta frumuseților nesfârșite ale vieții. Sau poate sursa însăși.

Foaie verde de trifoi, am prizat un car cu boi

România ar fi putut să se numească lejer Antonomasia. Nefiind înzestrat de la natură pentru teoria și practica excepționalismului românesc, nu cred că este ceva specific nouă. Dar ca popularitate la noi, cu siguranță antonomaza vine imediat după diminutivare.

În Grădina Maicii Domnului.

Pe Piciorul De Plai.

În Buricul Pământului.

Pe Gura De Rai.

Locul 0 Din Lista Celor 7 Minuni Ale Lumii.

Iar întrebarea cea mai întrebătoare este dacă chiar am avut de ales noi ăștia, urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci. Sau antonomaza ne-a fost scrisă în frunte 3D, ca unor inorogi înhămați la jug ce suntem.

Celălalt rând avansează mai repede

E distractivă țopăiala între două benzi de circulație, două cozi, două posibilități. Distractivă pentru spectator, normal. Din perspectiva subiectului, îmi imaginez că este chinuitor.

Să te stăpânească impulsul, iar tu să nu ai nimic de comentat. Să nu-ți poți asuma o decizie infinitezimală din punctul de vedere al consecințelor. Să n-ai răbdare nici cât o vrabie, tocmai tu, ditamai animalul mamifer.

Fiecare om își poartă propria cruce, drept. Dar asta nu înseamnă că trebuie și să-ți pui cruce.

Periplu prin Periprava

Fiindcă “înainte era mai bine”, merită amintită din când în când oroarea care a fost ocupația comunistă a României. De pildă în lagărul de la Periprava, de pe brațul Chilia din Delta Dunării. La reeducare, la stuf și la moarte.

O cursă cu obstacole printre grozăvii.

Iar Periprava este doar un exemplu din genunea roșie. Nici singular și nici unghiular.

Un strop de recunoștință

Misecuvenismul acesta, care a ajuns să mâne de la spate mulțimile în ultimele 2-3 decenii, a făcut nenumărate victime colaterale. Poate cea mai ruptă la oase dintre toate, recunoștința — ajunsă o specie pe cale de dispariție în rândul ecosistemului uman de sentimente.

Când totul vine simplu, repede, abundent, convenabil și de-a gata, gratitudinea arde ca retina sudorului rămas fără mască. Se consumă ca o iubire veșnică de-o vară. Se stinge ca o ploaie de meteoriți.

Să ne oprim puțin în loc și să ne amintim un strop de vremelnicia noastră.

Lampa lui Ăla Din Ecran

Că lumea-i întoarsă pe dos, o cântă în gura mare toată floarea cea vestită, de la afoni la lipitori care se hrănesc din haos. Și nu-i nevoie de țambal ori de pian de piept ca să ne prindem în horă. Jucăm cu o inconștientă voioșie pe melodie.

Iarna nu-i ca vara și nici azi nu-i ca ieri. Când Aladdin găsea lampa fermecată în peșteră, freca o dată la ea cu simț de răspundere și hop! — apărea Duhul atotputernic. Care Duh era obligat să împlinească trei dorințe oricărui frecangiu.

Astăzi, tot omul are propria-i lampă fermecată în poznar, care aduce pe ecran o liotă de Duhuri, într-un scroll făr’ de sfârșit pentru dorințe făr’ de număr. Și ce de Duhuri, nenică! Influencerul trăirist, gurul îndumnezeit, politicianul amoralist, vraciul poleit — și câte și mai câți.

E atâta magie, că nici nu mai putem lăsa lampa din mână. E atâta frecangie, că nici nu mai e lampa noastră.

Blonde, brune și roșcate

Cea mai populară — dar și cea mai veche — băutură alcoolică din lume este o reflexie a societății umane.

Pentru că dacă stai și te uiți, în halba planetară există mai ales blonde și brune. Roșcatele sunt rare și, cel mai adesea, memorabile.

Cum era treaba aia cu “după chipul și asemănarea”?

Viața la capsulă

Ubicua capsulă de cafea îmi pare că a devenit metafora perfectă pentru viața modernă. Cafeaua a fost cultivată, culeasă, prăjită, măcinată, precis cântărită și pusă în așteptare. Iar o simplă apăsare pe un buton îți aduce o ceașcă de cafea proaspătă, fierbinte, bună. Nu grozavă, dar bună. Și toată această poveste, la un preț aproape ridicol.

Merită prețul?

Țâțoasele Ninja

La începutul anilor ‘90 făceau furori niște personaje din desene animate, cunoscute colectiv drept Țestoasele Ninja. Ajunse mai apoi, în clasicul stil hollywoodian, chiar staruri în filme deosebit de artistice. Astăzi, căzute în uitare — deși s-a încercat resuscitarea lor în urmă cu vreo 10-15 ani, fără prea mare succes — probabil pentru că în era Pokémonilor vânați cu telefonul pe stradă, altele sunt refrenurile care ajung în topuri.

Mfine. Consider că niște femei ninja bine dotate ar fi avut o viață muuult mai lungă ca personaj colectiv. Că doar se știe, bărbații sunt meserie — veriga slabă a speciei noastre.

De strajă patriei. Cu p mare și cu î din a.

Avem o grădină de țară, frumoasă ca o icoană de măicuță de Domn-Domn, să-nălțăm. Atacată din exterior de feluriți dăunători. Invidioși pe bogățiile nemărginite cu care a fost binecuvântat acest colț de rai.

Din fericire pentru neamul nostru cel românesc, am câștigat la loteria vieții și premiul cel mare. O garnitură fără seamăn de conaționali capabili să vadă dușmanii cu ochiul liber. Și dotați cu megafoane superputernice, prin care-și pot anunța până și surzilor iubirea de moșie ce-i arde pe dinăuntru ca un fier roșu.

Că se dovedește iarăși și mereu, de niște secole deja, că atacul la moșia mult iubită este lucrătură din interior, nu e vina lor, a cațavencilor.

Cum să-ți păstrezi capul pe umeri într-o lume fără cap și fără coadă

Acesta nu este un text motivațional, acesta este un text volițional. Nu oferă o rețetă de succes, oferă o foaie de parcurs. Și lasă mingea la jucător, nu la figurantul de pe margine.

Cea mai bună metodă să rămâi întreg la minte este să-ți găsești oamenii și activitățile care-ți oferă un strop de bucurie. Iar după ce le-ai găsit, să li te dedici în totalitate. Vampirii de atenție, distragerile și motivele de inflamare pândesc la tot pasul. Însă ține exclusiv de tine unde anume îți canalizezi atenția.

Tu și numai tu alegi cine și ce contează cu adevărat pentru tine.

Idee, plural

Lumea, așa cum este ea, bună și rea, reprezintă rezultatul unei diversități infinite de idei. Și nu al unei singure idei — oricare ar fi aceasta, oricât de seducător ori de logic ar suna, oricum ar fi livrată și de oriunde ar veni ea.

Lumea, așa cum este ea, cu bune și cu rele, înseamnă o sumă de pluralități — nu un sistem binar.

Chestia este că

Realității nu-i pasă că tu ai o altă opinie despre ea. Că nu-ți place de fața ei. Că o ignori cu grație ori cu grobianism.

Cum spune și vorba aceea din bătrâni, deții un sfânt și inalienabil titlu de proprietate — opozabil tuturor — asupra propriilor tale păreri. Însă nimeni, niciodată, n-o să-ți ofere un titlu de proprietate asupra realității. Faptele rămân fapte indiferent de relația ta cu acestea.

Și chestia este că de prea multe ori irump pe scena publică diverși vraci carismatici care momesc oamenii cu gargară din apă de ploaie despre cum opinia lor este singura realitate care contează.