Schimbarea la țață a României

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când stau cu ochii închiși și cu dopurile în urechi așteptând somnul, aud uneori freamătul și vuietul și gălăgia României de astăzi. Voci ascuțite, fudulie cât încape, ton de harță.

O privire, un gest, o vorbă — amnare suficiente pentru scântei ce aprind instant vâlvătăi. Trăim cu nervii întinși ca firul lansetei la care a mușcat peștele-monstru. Și am ajuns să zbârnâim la cea mai insignifiantă încrețitură a apei. Nu tu răbdare, ci reacții pripite. Nu tu înțelegere, ci replici ca niște junghere. Nu tu dialog, ci concursuri de cine ridică vocea mai repede.

După acel miraculos Decembrie '89, prea puțini dintre noi am luat libertatea câștigată cu sânge nevinovat ca pe o binecuvântare. Cei mai mulți dintre noi am luat-o ca pe un blestem. Lumea e mare, dar nu suficient de mare pentru toți. Și frica, marea frică în lumea asta mare, dar nu suficient de mare pentru toți, este să nu fim luați — tocmai noi! — de proști. Iar când nu suntem siguri cine suntem, trebuie să le dovedim tuturor că suntem cineva.

Cu mâinile-n șolduri, tupeu și șmecherie, i-am făcut pe toți. Și din oglindă ne privește nimeni.

O labă la vremea ei...

...luată temeinic peste bot, ar fi făcut minuni în ceea ce privește cele mai mari orori ale secolului 20.

Pentru că a existat un proces al nazismului atunci când a trebuit, 100 de ani mai târziu “nazist'“ este un adjectiv cu conotații teribil de negative. Și nimănui nu-i place să fie numit nazist.

Pentru că nu a existat un proces al comunismului niciodată, 100 de ani mai târziu “comunist” este un adjectiv cu conotații de ridicat din umeri. Și nimănui nu-i pasă dacă e numit comunist.

Șopârlița liberă să bată câmpii

Găsesc că în ultima jumătate de veac societatea românească a sărit din lac în puț acătării și cu un deosebit talent. De zici că pendularea între două extreme a devenit probă olimpică și românii se bat cu vlahii pentru medaliile de aur la toate categoriile.

Prin urechi lipite de aparatele de radio și făcând slalom printre bruiajele ocupantului comunist al țării, o știre din lumea liberă răzbătea greu în România din urmă cu 50 de ani. “Europa Liberă” și “Vocea Americii” erau glasurile care rosteau răspicat nu doar că împăratul e gol, ci că întreaga împărăție este o goală și stearpă și otrăvită minciună.

Astăzi, orice gurist și orice tiribombistă sunt liberi să facă o știre pe indiferent ce subiect le trăsnește. Iar aceasta se propagă instantaneu și fără opreliști în toate colțurile României. Și singurul lucru care mai contează este goliciunea numerelor — vizualizări, clicuri, inimioare.

Dă-o-n fras!

Cunosc expresia asta de când eram de-o șchioapă. Un soi de “dă-o naibii!” în bănățeană. Sau cel puțin în limba bănățenilor printre care mă învârteam eu.

Nostimada face ca de vreo 20 de ani să existe oficial și instituțional o organizație numită FRAS. Federația Română de Automobilism Sportiv. Iar faptul că România este de foarte mulți ani campioana Europei la numărul de morți pe șosele este... hai dă-o-n fras!

Vrăji, vrăjeală, vrăjitoare

Alambicate-s căile vieții, este? Și până la primul smiorc pe tema lumii moderne și până la prima jelanie despre apusele timpuri de odinioară, când viața era la fel de simplă precum linia omonimă din palma de mamifer cu deget opozabil, vreau să zic doar atât: așa a fost de când lumea și pământul și așa va fi pururea cât timp încă ne va mai răbda pământul. Asta cu lumea de astăzi, care-i de o complexitate dincolo de puterile omului, este pur și simplu o vrăjeală.

Și ne spune asta însăși faptul că dintotdeauna au existat vrăjitori și vrăjitoare, care să facă lumea mai simplă, mai de înțeles și mai suportabilă.

Riscuri și oportunități

O balanță foarte fină, greu de păstrat în echilibru fără educație, autocontrol, gândire critică.

Dacă îți plac bulele, riști să-ți sară apa peste tot atunci când deschizi o sticlă.

Dar cât contează asta atunci când ai oportunitatea să te piște pe limbă niște dioxid de carbon?

Celengiuiește-mi logica — dacă poți

Să fim bine înțeleși: limbile încă vorbite pe Pământ (pe TikTok, gen), spre deosebire de limbile moarte (pe tăblițele din Sumer, de par egzamplu) sunt vii. Adică se află într-o permanentă transformare. Îmbogățire. Extindere de sensuri ale cuvintelor deja existente. Formare de noi cuvinte. Acceptare în uz de cuvinte din alte limbi.

Motiv pentru care mă lasă nemuritor și rece împrumuturile din engleză, via limba corporateză. Sau chiar romgleza în sine. Fiecare om românesc este liber să vorbească și să scrie folosind vocabularul cu care crede că se poate face înțeles de audiența căreia i se adresează. (Faptul că uneori/adeseori se înșală amarnic e un alt subiect — și nici să îndrăznești să aduci vorba de diacritice!)

Am totuși o problemă majoră cu lenea. Momentele acelea în care omului românesc îi este prea lene să gândească și se folosește de cuvintele de-a gata ținute permanent pe sub limbă. Iar atunci când nu mai poți să contești utilizarea mecanică a gurii, înseamnă că ai un celengi al organului la care este direct legat organul vorbirii — corect?

Nimic nimicul nimicuia

Din nimic, m-am trezit cu o întrebare. Nimicul, chiar și așa, nimic fiind, este totuși ceva?

Și aș tinde să cred că răspunsul este da. Pentru că altfel, nu am avea un cuvânt prin care să-l numim.

Yacht macht frei

Pare o lege a firii că orișice triliardar care a făcut bani pe pământ are nevoie de un penis plutitor pe apă. Fiindcă unde altundeva decât în largul mărilor și oceanelor planetei ți se poate bucura socoteala de nemărginire, nu?

Pe uscat sunt chestii care, vrând-nevrând, îți stau în cale: granițe, interdicții, oameni, legi. Pe apă, sunt doar chestiile pe care le vrei tu și pe care le-ai ales tu. Iar peste toate, ești stăpân absolut.

Dar paradoxu-i că mărimea socotelii este invers proporțională cu libertatea. Echipaj mai numeros, porturi mai puține, slugi mai multe. Doar ca să-ți hrănești iluzia că ești Unicul. Singurul. Celdintâiul.

Vanitate în van într-o vană.

Ăla negru, aia neagră

M-am întrebat mereu: de ce un câine negru e în regulă, iar o pisică neagră e piază rea? Pentru că unul ne păzește (ini)mioarele, iar cealaltă ne taie calea? Ori poate fiindcă lătratul la lună e preferabil mieunatului la stele.

Cât despre negru, bată-l vina, a căzut de fraier și în povestea asta. De când lumea și narațiunea, e scos la înaintare ori de câte ori omului i-a dat cu virgulă. Că-i noapte, că-i boală, că-i moarte — hai să dăm vina pe negru. Cred că am fi avut daună totală dacă îngerii erau negri, iar dracii albi.

Dar tot e bine că ne-am fixat totuși pe o chestie: colții-s meserie, ghearele-s nașparlie.

Kilograme pentru dame

Nu mai sunt chiar ca OZN-urile, așa cum erau pe vremuri, dar tot reprezintă o infimă minoritate femeile care ridică greutăți. Și zic la firul ierbii, nu vorbesc aici de sportivele de performanță. Fierul a rămas într-un fel apanajul testosteronezilor — damele bine tot cu activitățile aerobice în principal.

Mitul că dacă pui mâna pe fier o să ajungi ca Arnold pur și simplu nu vrea să moară din conștiința colectivă. Ceea ce spune mai multe despre influența Hollywood-ului din ultima jumătate de secol decât despre realitate. Fiindcă-i ca și cum ai zice că nu te apuci de alergat, pentru că nu vrei să ajungi la fel de iute ca Usain Bolt.

Realitatea cruntă este că există legiuni nesfârșite de bărbați care au tras ani de zile de fiare — unii au naturel, alții ajutați de diverse substanțe mai mult sau mai puțin legale și letale — și n-au ajuns nici măcar la 10% din caroseria lui Schwarzie. E nevoie de o rară combinație de genetică, disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți fi la nivelul unui bodybuilder de elită. Și e nevoie de suficient de multă disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți să “construiești” un singur kilogram de mușchi ca muritor de rând.

Cogeamite mit.

Vinile fără vinovați

În Grădina Maicii Domnului găsim întotdeauna vini și aproape niciodată vinovați. Bineînțeles, în afară de Sfânta Treime a neamului nostru cel românesc: Soarta — Așa A Vrut Dumnezeu — Ceasul Rău.

Nu-i deloc ușor să fii urmașul celor mai drepți și mai viteji dintre traci.

Celebritate în stare de ebrietate

De la apariția tiparului încoace, celebritatea a devenit un animal tot atât de straniu ca un inorog. Între Lord Byron și Donald Trump nu-i o distanță măsurată în timp, ci în viteza cu care zboară cornutul cal.

Lord Byron n-a fost celebru pentru că a vrut-o, ci pentru că n-avea cum să nu fie. În vremurile acelea de demult, celebritatea era o consecință. Astăzi, e scop în sine și ține loc de validare. Dacă te știe multă lume, înseamnă că ai valoare. Iar când ai valoare, scuză-mi franceza, but you can grab them by the pussy. Și te fac oamenii președinte prin votul lor liber și sincer.

Hăulind voioși prin hârtoapele interneților, am ajuns pe negândite de la geniu la gargară. Răstimp în care celebritatea a devenit beția colectivă a unei lumi care se uită la sine prin ochii celorlalți și crede că vede adevărul.

Din beție, unii nu se mai trezesc niciodată. Iar restul își blestemă zilele și jură că n-o să mai bea niciodată. Până la următoarea beție.

Micul Gard Românesc

Ctitoria pe persoană fizică în România este îndeobște gardul. Nu contează prea tare cum o fi — din arbuști vii, din nuiele moarte, din sârmă ghimpată ori fie și numai cu călcâiul tras prin țărână — cel mai important este să delimităm ce-i al meu de ce-i al nostru și, poate, al tău.

N-om fi fost noi în stare să facem zidiri a căror măreție să dea cu roțile-n sus un întreg mapamond (deși, de la “Casa Poporului” încoace, avem ceva apetență pentru ridicolul care îngrozește), dar la garduri nu ne bate nimeni. Chiar și în timpul “colectivei” impuse cu armele și cu jigodiile de ocupantul comunist al țării, fiecare știa care-i este și pe unde-i trece gardul, ajuns la fel de imaginar precum linia paralelei 45.

Nație mică, opere mărunte.

Ziua Futuiîngâtinței

Ca o mirifică țară locuită de o superbă populație pentru care totul e de căcat, România n-ar putea avea niciodată ca sărbătoare națională Ziua Recunoștinței. Dar o zi în care să se sărbătorească superioritatea absolută a individului asupra comunității, mediului și naturii ar fi absolut firească.

Nu tu curcan la cuptor, piure și sos de merișoare, ci alcool producție (sau măcar rețetă) proprie, luat pe burta goală. Nu tu familie în jurul mesei — că nu suntem la pomană ori la nuntă, da? — ci familie pitită prin cotloane, pilindu-se individual și păzindu-și pielea, că nu se știe niciodată când vine prima pălitură. Și nu tu parade pe bulevarde, ci paradă acasă, de înjurat temeinic, cu sete, din rărunchi, pe toți oamenii și toate chestiile de care îți amintești.

Ar putea fi adevărata noastră zi națională. Care să dureze cam o săptămână și să fie sărbătorită, iată, prin muncă silnică de plăcere.

Xilofoane pentru acre pandișpane

Suntem o lume care vrea să sune bine, dar refuză cu obstinație să fie acordată. Fiecare bate în propria-i placă, cu propriu-i ciocănel, nutrind speranța că din noianul de sunete se va naște într-un final o simfonie. Dar cei mai mulți dintre noi avem simțul muzical al unui bolovan care cade în nisip. Drept urmare, în loc de armonie ne iese o splendidă cacofonie.

Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, dar fiecare-i cu pretențiile până la cer să fie ascultat cu luare-aminte. Deci se ridică tonul, fiindcă oricum, să lucrezi la nivel e mult prea incomensurabil de greu. Așa că pe unde te uiți, calci numai pe soliști.

Și toți soliștii visează numai la aplauze, ovații și bisuri. Doar că de unde public?

 din î

“” este cea mai ciudată literă din alfabetul românesc actual. Pentru că reprezintă un sunet absolut identic cu cel notat prin litera “î”. Asta în condițiile în care româna se prezintă curtezanilor săi ca fiind o limbă fonetică.

Și tot e bine cu doar două grafeme, pentru că până la Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiecare cărturar avea propriile idei și sisteme de notare a sunetelor în limba română scrisă cu grafia latină. Dar logic ar fi să avem un singur mod de notare a unui sunet.

Chestiune care mă duce cu gândul că în perioadele în care s-a scris generalizat cu “î” iar “â” dispăruse practic din limbă, românul era sărac lipit pământului — și prin urmare, slab ca un țâr. Cam ca un “Δ. Dar în zilele noastre, când omul românesc a prins cheag, iar obezitatea este în floare (și înfloritoare) în societate, majoritatea populației arată acum mai degrabă ca un “”.

Așa că, poate-i momentul să desființăm litera “î” și să folosim peste tot doar “â” — “ânvingător”, “ânger”, “a pârâ”, “ântrâmblător”, “a chiorâ” ș.a.m.d.

Academie Română, ântrebări?

3A sau Acțiunea Alungă Anxietatea

Judecata și cumpănitul sunt bune. Foarte bune. Dar numai până în punctul în care devin niște monștri care te paralizează. Și te transformă într-o mlaștină de anxietate.

Când reflecția devine ruminat — fără nimic concret manifestat în lumea reală — e momentul să pui lucrurile în mișcare. Fie și numai cu un pas mărunt, de furnică oloagă. Fiindcă anxietatea e un ierbivor ce paște gânduri. Unul de povești de groază, pentru că devine cât ai clipi un furnal care înghite oricâte cugetări, scenarii și “dar dacă?“-uri ai lopăta spre lacoma-i gură.

Acțiunea, oricât de insignifiantă ar fi, generează o reacție (și da, lipsa de reacție însăși reprezintă uneori tot o reacție). Reacție, adică feedback. Feedback, adică progres. Progres, adică viață.

Hai să

Doar mie mi se pare că a devenit varianta modernă a strigătelor “hăis!” și “cea!” cu care se mânau vitele odinioară? “Hai să vorbim!”, “hai să ne vedem”, “hai să facem ceva!”. Vorba asta a ajuns pocnetul de bici al vremurilor moderne. Stindardul simulacrului de acțiune. Portdrapelul sterilității de a întreprinde.

Pentru că nu e nimic în spatele ei. Cel mult o dorință care n-a ajuns nici măcar în stadiul de pupă.

Hai să nu mai hai să, ci direct să.

Frumi

De preferat a se asezona cu un adverb relativ. “Cam frumi”. Că așa ne place nouă azi — totul să fie micuț, puțintel, drăguțel și, relativ vorbind, neangajel.

Diminutivul — pardon, diminutivelul! — a devenit balsamul universal de suflet românesc. Și e cam frumi.