Chin și voie bună

Asta să ne fi rămas de la cei mai drepți și mai viteji dintre traci — bucuria în fața inimaginabilelor poveri, ca nemuritori ce suntem — și ne mai scoteam noi cumva ca neam.

Dar nuuu! Noi a trebuit să o moștenim pe aia cu trândăvia și să ne dăm bătuți la cel mai mic semn de greutate. În timp ce ne smiorcăim că universul e un nașpet care conspiră împotriva noastră fiindcă avem o țară.

Smiorc cu smiorc se face etos

Vreau să mă smiorcăi despre smiorcăiala noastră cea de toate zilele, dă-ne-o Doamne și mâine! Că nimeni nu e mulțumit de nimic în Grădina Maicii Tale.

Dacă e așa, ar trebui să fie altfel. Dacă e altfel, de ce nu e așa? Dacă e de-a latul, mă jur că ar fi fost perfect dacă venea de-a curmezișul. Ce nenorocire să fie de-a curmezișul, numai mie mi se putea întâmpla una ca asta! E prea frig, dar e și prea cald. E destulă, dar nu ne ajunge. E mișto pe verde, păcat că nu e și pe albastru.

Iarba nu ne mai place, clonțul nu ne mai tace, de trei eoni încoace.

Dar-ar iama

Dacă Dalai Lama era de colea, din grădina pe unde paște fericită Mio Rița, altfel mergea lumea. Omenirea n-ar fi învățat despre liniște, pace interioară și meditație, ci despre bocet și doină. Nu tu respirație controlată, ci oftat adânc. Nu tu mantre, ci țâpurituri de nuntă și vaiete de priveghi.

Un Dalai Lama de la Fălticeni ar fi predicat resemnarea fatalistă, dar și datul iamei: buluc după pomeni, năvală la frecatul mentei, iureș împotriva curentului, ucigașul tăcut. Smiorcăială, haz de necaz, cleveteală, năduf, stângu-n dreptul.

Adio karma, bun găsit carmangerie!

D-l Goe suntem noi

Trăim în cele mai bune timpuri pe care le-a cunoscut această țară în toată istoria ei. Ne bucurăm de libertate, avem acces la orice informație și la toate tehnologiile posibile, cea mai mare speranță de viață și cel mai ridicat nivel de trai comparat cu oricare generație dinaintea noastră.

Și noi, în deșteptăciunea noastră, ce facem? Ne smiorcăim că nu vine când vrem noi să vină. Îi spunem urâtului ăluia de Bruxelles să nu mai insiste atâta să nu scoatem capul pe fereastră, că ce treabă are el cu niște daci liberi în care colcăie suveranismul? După care batem din picior și urlăm să oprească trenul, fiindcă ne-a zburat pălăria. Reușim să ne blocăm în WC-ul istoriei care este comunismul. Vedem chestii metalice și sclipicioase de care ne agățăm, fără să știm că ele sunt cele care opresc garnitura de vagoane în plin câmp.

Puișorule, să nu rămânem naibii repetenți și veacul acesta!

La chei noi, lachei vechi

Oare nu este de o desăvârșită superbitate cum noile tehnologii sunt folosite de aceleași vechi și triste figuri, prin aceleași tipologii de jalnice unelte, pentru modelarea agendei publice utilizând tradiționalele butoane emoționale (străinul, schimbarea, diferența etc.)?

Aceleași melodii, dar difuzate prin boxe cu amplificare de zgomot. Aceleași lozinci, doar că lătrate în postări sponsorizate pe social media. Aceleași spaime, dar servite astăzi cu mult hashtag și emoji.

Degeaba am schimbat instrumentele, dacă bucățile muzicale interpretate de orchestră sunt cântate după veșnicele partituri. Nu mai e clavecin, ci pian, însă noi ăștia, din public, aplaudăm precum focile, convinși că asistăm la un concert nou.

Cât o să mai cumpărăm, mereu și mereu, bilete la același spectacol?

Puțintică răbdare!

Găsesc uluitor cum s-au schimbat așteptările într-o singură generație. Ceva ce acum 30 de ani lua un timp de X, astăzi trebuie să se întâmple imediat. La capătul gândului, de preferință, și gata de utilizare. Lumea asta tot mai digitalizată ne-a învățat cu succesiunea instantanee a lui 0 și 1. Și, pornind de aici, cu binaritatea dintre “acum, vreau” și “nu e acum, nu există”.

Să mai respirăm, să mai ședem, să mai dăm timp să se pârguiască.

Farmacia ficatului

Este adevărat, bolile cardiovasculare sunt cauza principală a mortalității la români. Dar îmi pare că “farmacia inimii” nu e deloc caracteristic brandului nostru cel românesc.

Noi murim de grija altuia, pentru că ne roade adânc la ficați ce fac diverși cetățeni cu care nu avem nici în clin, nici în mânecă.

Ergo.

Statul fără câini

Am crescut nu doar cu cărți, ci și cu ziare și reviste. Chiar dacă erau 100% instrumente de propagandă ale regimului de ocupație comunistă. Și chiar dacă în anii ‘80 deveniseră aproape de necitit. Motiv pentru care, după Eliberare, mi-a luat destul de mult timp să mă dezbar de obiceiul de a citi presa începând de la ultima pagină.

Tata cumpăra tot ce era cât de cât citibil — și bineînțeles că sfârșitul de săptămână era momentul cel mai așteptat. Atunci apăreau revistele și săptămânalele (Lumea, Magazin, Flacăra, România literară, Magazin istoric, Orizont, Amfiteatru, Viața studențească etc.), în care materialele ce puteau fi citite erau mult mai numeroase decât ceea ce apărea în Scînteia, România liberă (da, copii, în timpul ocupației comuniste se scria “scînteie” și “român”, deși în anii ‘50, când româna devenise brusc o limbă cu origini slave, am avut parte inclusiv de “romîn” și “Romînia”) sau Drapelul roșu, ziarul local. Dincolo de propagandă era ideea de a citi, de a găsi subiecte interesante și de a discuta pe marginea lor — chiar și așa, cu jumătate de gură sau pe șoptite, cum se practica sub cizma ocupantului.

Treaba-i că după iureșul Eliberării, am făcut rahatul praf în materie de presă. Cu excepția anilor ‘90, când presa chiar a fost câinele de pază al democrației (și s-au făcut de altfel mari averi din presă), Dumnezeu cu mila. Că din an în Paște a mai căzut după anul 2000 câte un cap de politician pe motiv că au scormonit niște jurnaliști excesiv de curioși-curajoși prin tomberonul lui, a fost doar o frecție la piciorul de lemn. Fiindcă după patronii de presă motivați de entuziasmul libertății regăsite din primul deceniu după Eliberare, au venit cei din valurile doi și trei, motivați de rechinism. Și n-a mai contat absolut nimic în afară de cine dă mai mult.

Un sfert de secol după deceniul de grație, presa a ajuns bișonul statului român. Mai scoate din când în când capul din buzunarul unde-i ținut, doar ca să se uite cu ochi uduroși la Stăpân după o recompensă.

Zurbagiii

Ca Fecioară, sunt în Balanță dacă e de bine sau e de rău că aceștia există pe lume. Displac majorității oamenilor, asta-i drept, dar acesta nu este un argument suficient să fie anatemizați ori, mai rău, damnați. Pentru că au și un oarecare rol social — reprezintă un “debușeu” pentru anumite apăsări latente din societate. De unde am ști ce ne enervează, colectiv vorbind, dacă nu am avea printre noi cetățeni cu fitilul scurt și degrabă făcători de scandal când îi calcă oareșce pe pingele?

Zurbagiul funcționează ca un fel de manometru: când explodează, înseamnă că în acel punct presiunea socială a ajuns la cota de avarie. Dar prin propria-i gălăgie, tot zurbagiul este cel care, paradoxal, detensionează. Strigă, se înroșește, face scandal, iar la sfârșit, restul lumii răsuflă ușurată: bine că n-am luat-o cu toții razna, ci doar prin... reprezentanți.

Și-apoi, zurbagiii nu sunt precum intoleranții din paradoxul lui Popper. O societate nu devine zurbagie pentru că îi tolerează pe zurbagii. Din contră, dacă i-ai scoate cu totul din ecuație, s-ar putea să te trezești că rămâne în aer doar liniștea aia sufocantă, cu scrâșnet de dinți în gând și pumni strânși pe sub masă.

Yin și Yang.

Viața are o singură certitudine. Și nu e moartea.

Sigur, nimic nu este sigur în lumea de astăzi. Dar există totuși o unică și notabilă excepție. Toți cei care își spun “patrioți”, vorbesc despre “patriotism” sau clamează acțiuni ori virtuți “patriotice” sunt în realitate 100% opusul acestei idei. Valabil oriunde există oameni pe acest pământ.

Singura certitudine într-o lume altfel plină de incertitudini.

Au fost și sile, au fost și nopți

Vin uneori în vizită momente când totul îți cade greu la eu. Lucrurile banale par fizică cuantică, oamenii sunt imposibili, greierii gălăgioși grozav, iar gândurile se învârt prin claia de neuroni precum leul din arenă în așteptarea cărniței proaspete de gladiator. Nu ai poftă de niciunele și nu-ți vine să nimic.

Chestia-i că în buzunarul de la piept porți mereu cu tine butonul atomic. Acela cu “stop joc”, pe care dacă-l folosești, Regele cade și partida se termină. Teribilă și seducătoare libertate. Sau, în funcție de cine e întrebat, teribilă și seducătoare lașitate. Lașibertate, cum s-ar zice.

Oricum ar fi, curajul nu înseamnă să apeși pe un buton pe care nu ți-l poate lua nimeni. Curajul este să faci un pas, să scrii un rând, să răspunzi la un mesaj, să speli o cană în care a putrezit cafeaua.

Și uite așa, mergând mai departe cu pași infinitezimali prin deșertul de gheață cu temperaturi apropiate de zero absolut și nopți fără de sfârșit, ajungi să descoperi că ai trecut de Polul Sud, că au mai fost și alții înaintea ta pe-acolo și că te îndrepți din nou spre căldură și lumină.

Copii și copii

Copiii nu sunt copiile adulților din care provin. Și nici nu ar trebui să fie. “Mini Me” e o poantă mișto pentru un film, dar n-ar trebui să fie mai mult decât atât. Copiii trebuie să fie ei înșiși, nu niște palide reproduceri.

Copiii nu sunt copii. Și totuși, îi xeroxăm ani de zile prin școală, până ajung să recite toți aceleași poezii.

Lumea nu de copii are nevoie, ci de copiii neastâmpărați și curioși, cu întrebări incomode, adevăruri candide și poezii pe care și le compun singuri.

Cum am ajuns de la setea de cultură la setea de scandal

În universul concentraționar al României aflate sub ocupație comunistă, cultura — și, prin extenso, omul de cultură — a fost nu doar un paria, ci de-a dreptul Dușmanul. Cultura, prin excelență un spațiu al gândirii libere și al circulației neîngrădite a ideilor, era exact negativul fotografiei totalitarismului instaurat de ocupantul comunist — canon strict, închidere deplină, control cu drept de viață și de moarte, supunere totală. Și deloc ironic, sclavul care urma să trăiască pe deplin fericit în acest minunat regim era denumit de către ocupant într-un mod aproape poetic: “Omul Nou”.

Dar 45 de ani de nechezol vândut pe post de cafea și de propagandă băgată pe gât pe post de acte culturale au creat în oameni o sete incredibilă pentru cultură. Neostoită în niciun fel de marfa de contrabandă adusă din partea cealaltă a giulgiului de fier (muzică, filme, cărți, reviste) ori de puzderia de antene care strecurau în case imagini în diverse limbi din alte colțuri ale lagărului comunist. Așa se face că, imediat după Eliberarea de sub ocupația comunistă, orice aducea chiar și vag cu un act de cultură a bătut toate recordurile. Cărți cu tiraje de sute de mii de exemplare, cotidiane difuzate în peste 1 milion de bucăți, albume vândute în milioane de unități, spectacole jucate cu casa închisă timp de luni de zile — toate întâmplate în România de la începutul anilor ‘90 și care astăzi par fabulații induse de un dozaj greșit de ciuperci halucinogene.

N-a ținut mult setea aceasta pentru că românul a descoperit, mai întâi cu oroare și mai apoi cu o plăcere vecină cu fascinația hipnotică, scandalul. Trasul de izmene în piața publică. Bălăcăreala cu tot ce ne vine la gură. Schimbul de bășini reciproc puturoase.

Și, poate cea mai importantă binecuvântare adusă acestui neam de ocupantul comunist — apropo, tot român de-al nostru, de la talpa țării, nu vreun venetic — a fost că a exterminat fizic sau moral tot ce a însemnat om de cultură rămas în România după anul 1945. Astfel că, după Eliberare, am rămas cu toții niște fii ai ploii, niște neica-nimeni bătuți de soartă, niște copii vitregi ai nimănui. Iar cele 2-3 voci — literalmente — rămase oarecum întregi în 1990 au fost rapid asurzite de corul celor care țipă cel mai tare.

În cei 35 de ani care au urmat, noi, urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci, n-am dovedit nici spiritul de dreptate și n-am avut nici vitejia să-i recunoaștem, să-i încurajăm și să formăm o avangardă din oamenii care pot fi făclii și ne pot călăuzi prin Marele Întuneric.

Dar nu-i rău, totuși, că între timp, mulți dintre noi ne-am descoperit pe persoană fizică vocația de daci liberi.

Nu știi ce nu știi

Prin natura meseriei, dar și prin firea de persoană curioasă, știu câte puțin din foarte multe lucruri. Însă de priceput, mă pricep la foarte puține. Extrem de puține, de fapt. Unul dintre acestea fiind scrisul — șocant, știu. Iar ironia sorții face ca de vreo trei ani să fi răbufnit pe scena globală niște Large Language Models care înțeleg și generează în mod algoritmic limbaj uman sub formă de text.

Și tocmai pentru că știu cu textul scris, pot să evaluez output-ul acestor papagAl cu creier de silicon. Care este un text scris prost, cu o pojghiță subțire de plauzibil.

Pe ce m-aș baza atunci ca să iau de bun un asemenea output în zone din care nici măcar nu știu ce nu știu?

Fraierilor care suntem

Știm cu toții cum devine treaba. Are conținut redus de grăsimi. Este cu adaos de vitamine. E mai lungă cu 15 centimetri. Se află la 10 minute de viitoarea stație de metrou. Dăm case pe pământ cu doar 30.000 de euro bucata.

Poate reușim totuși să ne încordăm puțin, cât să nu fim niște veșnici botaniști care pun botul la toate ciorile vopsite de pe gard.

Ușferestre

Lumea pare să uite că fereastra este o invenție relativ modernă. Homo Sapiens a trăit mii și mii de ani în adăposturi (că-i mult spus case) care aveau o singură deschizătură pentru a permite accesul și circulația aerului, luminii, oamenilor și, de multe ori, a animalelor. O ușfereastră, cum s-ar zice.

Apoi, când le-a venit unor genii ideea să mai dea o gaură-n bortă, nu era ca și cum existau regulamente de funcționare, care să statueze pentru ce se folosește deschizătura mai mare și pentru ce aia mai mică. Sunt sigur că erau folosite de-a valma. Mai ales că, pastișând celebra replică din Seinfeld cu “it's all pipes”, toate deschizăturile astea dădeau în același loc.

Așa că, în cazul în care nu-i o cazemată, accesul e mereu posibil, oricât de ferecate ne-ar părea ușile pe care ni le scoate viața-n cale.

Cert, posibil sau probabil?

Azi, mult mai mult decât ieri, e o confuzie generală în mințile oamenilor cu privire la cele trei sintagme.

Da, e cert că vaccinurile au eradicat boli, dar e posibil ca ele să te transforme într-o antenă 5G.

Da, e posibil ca un politician să scoată pe gură orice tâmpenie, oricât de colosală, doar pentru voturi, dar e cert că ăla pe care-l votez eu vorbește doar în adevăruri absolute și spune lucrurilor pe nume.

Da, este probabil să mai existe viață pe alte planete din infinitatea de galaxii din univers, dar e cert că noi facem tot ce putem ca s-o ucidem pe cea de pe Planeta Albastră, deși e posibil să ne vină cândva mintea la cap.

În concluzie, e cert că vom continua să confundăm lucrurile, e posibil să credem că știm ce spunem și e probabil să nu învățăm niciodată diferența. Dar hei, cine are nevoie de precizie când este foarte probabil că trăim într-o lume cu posibile certitudini?

Fără filtru

Uneori, singura formă fezabilă de adevăr e aceea spusă fără batistă pe țambal, fără menajamente și fără artificii. Când scrii la modul acesta, nu cauți aplauze sau confort — dimpotrivă. Ci acel clar de lună care se ivește atunci când dai la o parte toți norii.

Filtrul există ca să protejeze euri, vanități sau de ce nu, sensibilități. Îndulcește vorba, ia la pilă colțurile, șmirgheluiește asperități. Și prin asta, falsifică. Schimbă proporțiile realității, îmblânzește acolo unde nu e nevoie și ascunde acolo unde ar trebui să fie limpede.

Uneori, tocmai ceea ce doare este ceea ce vindecă. Scrisul fără filtru e un pact cu luciditatea. Și, în vremurile noastre, luciditatea e poate cea mai radicală formă de curaj.

Trezirea la realitate și aducerea cu picioarele pe pământ

Omul, spre deosebire de restul mamiferelor, trăiește preponderent în capul său. Vraful de neuroni dintre umeri fiind simultan o binecuvântare și un blestem. Asemenea pisicii lui Schrödinger, doar că faza pe organe.

Așa că, din când în când, e utilă o creangă luată în plină față, ca să vezi pe unde mergi.

Bruta minimalistă

Cum ar fi o brută umană pe genul minimalist? Adică, bruta care distruge vieți, calcă în picioare oameni și spulberă viitoruri, însă nu la modul Vodă cel Cumplit. Ci prin aplicarea unei doze minime de malefic pentru ca acesta să-și producă efectul devastator — și nu pe modelul de dat tot ce-i mai bun și mers până la capăt.

Ar încălzi cu ceva umanitatea un Putin care ucide doar ucraineni (copii, femei și bărbați) bruneți cu ochi căprui? Bine, poate nu pentru omul de rând, dar pentru oamenii politici, care-i permit brutei din 2014 sporadic și în anumite zone, iar din 2022 continuu și la nivelul întregii țări să ucidă de-a valma ucraineni (copii, femei și bărbați), ar fi cu siguranță o certă și imensă ușurare.