Limba noastră-i c-o omoară

Faptul că de niște decenii deja limba scrisă și vorbită în spațiul carpato-dabubiano-mamaiotic se află într-un proces de continuă degradare este o realitate mai cunoscută chiar și decât tabloul "Car cu boi". Și nu vreau să mă aplec asupra acesteia, ca să nu mi se aplece.

Însă o specie anume de mutilare lingvistică mă enervează cu asupra de măsură. Irefutabila, iremediabila și irepresibila putoare a românului de a scrie - chiar și așa, prost, agramat și cu un vocabular de doi bani cum o face în mod uzual - fără diacritice. Deși de cel puțin un deceniu posmagii sunt pe deplin muieți - toate telefoanele și calculatoarele au integrate dicționare de limba română, tastaturi cu diacritice, capacități de inserție predictivă a cuvintelor ori corectare automată a textului.

Sigur că, în înțelepciunea sa milenară, românul care altminteri își iubește glia, țărișoara și limba de-l seacă la lingurică, și-a zis că de ce să fie bine, când poate să fie prost?