Perechi de neperechi

Am două perechi de ochi: cei de cititor și cei de scriitor. Ba, uneori, simt că mi-ar da ghes și niște ochi de critic — dar pe aceștia mă străduiesc din răsputeri să-i folosesc la orice altceva decât la literatură.

Ochii de scriitor încerc să mi-i folosesc doar în două situații: când mă uit la lume și când privesc pagina în care pun cuvinte. Dar, câteodată, se furișează pe nebăgare de seamă și atunci când în fața lor apare câte o bucată de text. Și mă trezesc citind ca o persoană care a vizitat uzina și a văzut cu proprii-i ochi cum se croșetează salamul de Sibiu pentru a ajunge în galantare. Aproape întotdeauna îmi iau seama și-mi pun înapoi ochii de cititor. Chiar și cu cărțile mele, odată ce sunt gata și numai după ce a trecut mult timp de la acel moment, folosesc perechea de ochi de cititor.

Vreau să-mi păstrez intactă plăcerea de a citi. O consider una dintre marile desfătări ale vieții — dacă nu cumva chiar cea mai.

Lectura-vura (VIII)

Mă muncesc printre picături să-mi ingineresc niște cărți electronice așa cum trebuie din “Cireșarii” lui Constantin Chiriță. Lucru manual, fiindcă nu s-a obosit nicio editură să le scoată și în format ebook. (Știu că pare greu de crezut, dar îmi este peste putință să scriu “ebook” fără să adaug imediat: “un fișier PDF nu este ebook”).

Într-un fel, fac asta și în memoria celor trei zile și trei nopți în care am citit toate cele cinci volume în copilărie, în jurul vârstei de 12-13 ani. Nu mai știu de ce trebuia să le citesc atât de rapid — le aveam de la un prieten, care le avea de la un prieten, care trebuia neapărat să le primească înapoi într-o anumită zi? Dar țin minte cu precizie că inventasem un sistem prin care puteam să folosesc veioza sub pătură, astfel încât să nu se prindă părinții că nu dormeam. Și că se făcea atât de al dracului de cald sub pătura aia, încât curgeau apele pe mine și trebuia să iau pauze ca să mă răcoresc.

Ca de fiecare dată, citesc aproape integral textul unei astfel de cărți, chiar dacă mă uit în principal după erori post-OCR. Chiriță a fost un condei meseriaș, cu vână, în ciuda evidentelor (și diverselor) stângăcii care se regăsesc prin paginile “Cireșarilor”. Dar cât talent risipit în slujba ocupantului comunist al țării! “Cavalerii florii de cireș” a fost scrisă pe la jumătatea anilor ‘50, când încă mai era activă rezistența armată din munți împotriva ocupantului. Și evident că personajul negativ din carte este un ‘vânător’ care nu are alt scop în viață decât “subminarea puterii poporului și a orânduirii socialiste”, nu-i așa?

Mare păcat că atâtea condeie de mare talent au avut neșansa istorică să trăiască sub giulgiul comunismului.

Când limba tace

Sunt stări, emoții și trăiri care curg prin noi aidoma sevei, dar pentru care nu avem cuvinte. Știi senzația când ți-e dor de ceva ce nu s-a întâmplat niciodată? Sau momentul în care simți că ai mai fost cândva exact în locul unde te afli, dar nu poți spune nici picat cu ceară dacă e amintire sau vis? Ori când cineva drag tace un pic mai lung după un schimb de replici și ți se pare că în tăcerea respectivă tot universul se pregătește de Big Bang?

Nu avem sunete în limba română pentru toate astea. Avem o coloană sonoră pentru ele, dar nu un cuvânt. Însă în vasta bibliotecă a umanității găsim întotdeauna câte un exemplar care poate fi luat cu împrumut:

saudade (sau-DA-dje, portugheză) — dor melancolic, nostalgic și încărcat de speranță. O absență care chinuie plăcut.

toska (TOS-ka, rusă) — durere sufletească fără cauză concretă. Un gen de apăsare care nu necesită explicații.

duende (DU-en-de, spaniolă) — intensitatea emoțională stârnită dintr-o voce, o pagină, un gest. Și care te atinge.

komorebi (ko-mo-RE-bi, japoneză) — razele soarelui strecurate prin frunziș. O lumină care mai mult decât orice mângâie sufletul.

mamihlapinatapai (ma-mi-hla-pi-na-ta-PAI, yaghan) — privirea dintre doi oameni ce vor același lucru, dar niciunul nu îndrăznește să înceapă.

Schadenfreude (ȘA-den-froi-de, germană) — bucuria meschină resimțită atunci când altuia îi merge prost. Un fel de “capra vecinului” pe dos.

sisu (SI-su, finlandeză) — forța tăcută cu care mergi mai departe când n-ai niciun motiv să crezi că vei reuși. Dar totuși o faci.

Când limba tace, e momentul să o înveți să vorbească. Ca un copywriter care învață piața cum să privească viața.

Lectura-vura (VII)

După Dune, a doua cea mai meseriașă carte de SF din topul personal este Rendez-vous cu Rama. Și, la fel ca în cazul Dune, mi-a plăcut doar cartea originală. Continuările nu mi s-au părut că se ridică la înălțimea ei.

Iar după ce am văzut ce film a scos Denis Villeneuve din Dune, abia aștept să vad ce va putea face din — și mai cu seamă în — Rama.

Biblioteca de urgență

În caz de apocalipsă, Kindle-ul meu ar deveni un soi de arcă de cuvinte. Ce mi-ar plăcea sa am în el, dacă tot ce mi-ar rămâne pe lume de citit ar fi ce se află deja în memoria lui internă? (Bineînțeles, în afară de cărțile mele. :))

Un veac de singurătate - Gabriel García Márquez

Să ucizi o pasăre cântătoare - Harper Lee

Basme - Wilhelm Hauff

Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain

Dune - Frank Herbert

Castelul - Franz Kafka

Lupul de stepă - Herman Hesse

Insula misterioasă - Jules Verne

Conjurația imbecililor - J.K. Toole

Integrala operelor - A.P. Cehov,

Integrala operelor - I.L. Caragiale

Poezii - Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu, George Topârceanu

Și nu, aceasta nu este o listă.

Acesta este un manifest de zbor.

Joacă-te cu mintea mea

Cu mintea mea cea de pe urmă.

De pe urma lăsată de condei.

Condeiul zugrăvitor de poveste.

Scrie cuvinte ce zgârie. Scrie cuvinte ce mângâie.

Scrie minciuni ce par adevăruri. Scrie adevăruri ce par plăsmuite.

Scrie să uit ce e real. Scrie să îmi amintesc ce e imaginar.

Nu mă cruța.

Nu mă plictisi.

Nu mă lăsa.

Joacă-te cu mintea mea.

Lectura-vura (VI)

Panait Istrati e vagabondul meu favorit — peste Charlot. Și, probabil, cel mai coios marginal din literatura română. Omul care n-a scris pentru glorie, pentru bani sau pentru nemurire — a scris pentru că pur și simplu nu putea altfel.

Și-a trăit scurta-i viață ca un câine liber, fără stăpân. N-a fost nici pe departe vreun rafinat, vreun stilist, ori vreun șarpe moralist. Dar a fost, pe de-a întregul, viu. Și-a scris textele ca pe niște revolte personale. A fost vocea celor fără de voce, cronicarul instinctului de dreptate care nu coboară din tratatele filozofice, ci se înalță direct din rănile supurânde ale vieții.

Oricând, cu plăcere, la bună revedere — cu Panait Istrati și proza lui din vintre brăilene.

Lectura-vura (V)

Am cumpărat cartea Irinei Teodorescu, Blestemul tâlharului mustăcios — pe care Polirom s-a învrednicit s-o scoată și în format electronic — doar pentru că mi-a plăcut titlul. Am la rândul meu o slăbiciune pentru titluri și acesta mi-a apăsat exact butoanele potrivite.

Nu auzisem niciodată până atunci de autoare. Și, până nu am deschis cartea, nici n-am știut că a fost scrisă în franceză și tradusă în română. Asta, apropo de cum își găsește scriitorul cititorii.

O carte de care m-am bucurat pe de-a întregul, nu doar de titlu — scrisă cu ritm și condei.

Lectura-vura (IV)

The Murderbot Diaries vine pe micile ecrane de la jumătatea lunii mai (Apple TV+). Ceea ce este o excelentă ocazie de a (re)citi cărțile din seria Marthei Wells, lansată în 2017 cu “All Systems Red” și încheiată în 2023 cu “System Collapse”. Spre deosebire de cărțile SF ‘clasice’, acestea sunt și scurte și amuzante.

Pentru doritori, două dintre cărți (prima și a patra; pentru că de ce nu?) au apărut și în română, la Editura Paladin - Grupul Editorial ART.

Lectura-vura (III)

Am citit pe sărite, fără vreo logică anume, Salvador Dalí, Jurnalul unui geniu. O metodă foarte daliană, de altfel, și totodată un soi de omagiu adus unuia din pictorii mei favoriți din toate timpurile (alături de van Gogh, Vermeer și Klimt).

Cartea nu conține atât un jurnal, cât mai cu seamă un geniu. Sau măcar niște fărâme — pentru că deși avea categoric condei, geniul lui Dalí s-a manifestat îndeobște prin penelul său.

Călăuze printre cărți

Sunt doar a doua generație încălțată din neamul meu. Bunicii și străbunicii mei, din partea ambilor părinți, au fost țărani din zona Vâlcei. Știutori de puțină carte și, cu excepția bunicului din partea mamei, fără vreo apetență pentru cuvântul scris, dincolo de abonamentul obligatoriu la “Scînteia” ori la “România Liberă”. Dar și acela doar pentru hârtia în sine, nu pentru ce scria la ziar.

Faptul că părinții mei au ajuns să facă școală până la facultate a ținut și de motivația lor (școala era pe atunci un “vehicul” de a scăpa din sărăcia și din mediul abrutizant al satului românesc), și de un pic de noroc, și de propaganda ocupantului comunist, care defila glorios sub stindardul societății conduse de muncitorime și țărănime.

Au ieșit de pe băncile școlii amândoi ca profesori. Unul în învățământul superior, celălalt în învățământul gimnazial. Dar niciunul dintre ei nu mi-a fost călăuză printre cărți. N-au știut sau n-au putut. Ori s-au gândit că nu va fi nevoie.

Bineînțeles, lor le datorez că m-au învățat să citesc de la o vârstă fragedă (5 ani), că m-au încurajat să citesc și că m-au înconjurat de cărți. Însă de citit, am citit orice carte mi-a picat în mână. Fără nicio structură, fără niciun plan, fără nicio legătură cu vârsta.

Îmi amintesc că pe la 8-9 ani, în prima zi de școală — eram în clasa a II-a sau clasa a III-a — ne-a întrebat învățătoarea ce citisem în vacanța de vară. Iar când a venit rândul meu, i-am menționat printre alți autori (Dumas, Twain, Zevaco etc.) și pe Shakespeare. Evident că a făcut ochii mari, m-a pus să-i dau detalii, iar ulterior a trebuit să verifice și cu părinții dacă nu cumva vindeam gogoși.

Iar adevărul era că pe litoral fiind și terminând ce carte îmi luasem de citit cu mine, am trecut la ce era disponibil la părinți. Și taică-meu tocmai ce cumpărase cu o zi sau două înainte o carte în trei volume cu traducerile comediilor lui Shakespeare (Nevestele vesele din Windsor, Cum vă place, Visul unei nopți de vară, Totu-i bine când se sfârșește cu bine etc.), apărute în colecția “Biblioteca pentru toți”.

Așa că, în privința cărților pe care ar trebui să le citesc, n-am beneficiat mai mult decât listele de “lecturi obligatorii” pentru orele de limba română din școală. Dar și acestea, doar așa, mai mult la modul de sugestie, pentru că ceea ce merita citit deja citisem până când le venea rândul “oficial”, iar ceea ce mi se păreau a fi porcării nu le citeam nici picat cu ceară. Plus, desigur, recomandările venite de la prieteni, de cărți pe care le citiseră și le plăcuseră lor.

Și nu am nici cea mai vagă idee dacă e bine sau e rău.

Cartea de pe noptieră

Pe motiv de Kindle, țin în mod real o întreagă bibliotecă pe noptieră. Însă am și o carte pe hârtie. O reeditare de către Humanitas a Basmelor lui Wilhelm Hauff, în traducerea Irinei Vlad și cu ilustrațiile Liviei Rusz, apărute prin anii '70 la Editura Ion Creangă.

Sunt poveștile mele favorite din toate timpurile. Citesc uneori câteva pagini, la întâmplare. Și sunt ferm convins că Wilhelm Hauff, dacă n-ar fi avut ghinionul să se stingă la nici 24 de ani împliniți, ar fi fost unul dintre titanii literaturii universale.

O mențiune specială pentru Livia Rusz, probabil cea mai meseriașă ilustratoare de carte pe care a avut-o România. Tot ea a făcut ilustrațiile la seria de benzi desenate “Mac și Cocofifi”, pe nedrept uitată astăzi (și tot Humanitas a reeditat primul titlu din serie). Iar enormul meu regret este că nu s-a gândit nimeni să-i dea pe mână ilustrarea Aventurilor lui Huckleberry Finn traduse de Petre Solomon. Am fi putut avea o bijuterie completă.

Lectura-vura (II)

Prima carte, după mulți ani, pe care nu am avut răbdarea să o fac ebook ca s-o citesc. Motiv pentru care am devorat-o ca sălbaticii, pe hârtie.

Mai-mult-ca-trecutul: Jurnal, 31 august 1988 - 12 decembrie 1989 este o carte teribilă prin faptul că reprezintă o frescă extrem de vie pentru acel teribil ultim an al ocupației comuniste a României despre care scrie Ana Blandiana. Cu sensibilitățile ei de poetă pentru care lumea e clădită oricum nefiresc — darămite una atât de cumplit contorsionată precum aceea de sub cizma comunistă. Ca femeie la deplină maturitate trăitoare într-un univers concentraționar. Și, peste toate, ca om sfâșiat de o permanentă stare de nesiguranță, diabolic și programatic întreținută de ocupant — de la banalul “găsesc lapte?” la existențialul “ce înseamnă vizita lui X?”.

Îmi este indiferent dacă această carte a ajuns la cineva care fredonează tâmp refrenul cu "era mai bine pe timpul lui Ceaușescu" — oamenii de genul ăsta îmi par oricum iremediabil pierduți și n-au cum să aibă epifanii citind jurnalul Anei Blandiana. Dar sunt convins că peste 50, 100 sau 1000 de ani vor fi oameni care se vor cutremura, vor înțelege și vor ști.

Cea mai dăruită carte

Am văzut undeva ideea aceasta și-mi pare rău că nu am reținut unde anume (ca să dăm Cezarului ce este al Cezarului). Îmi amintesc că era într-un context legat de cele mai dăruite cărți de non-ficțiune — în ideea că acelea aflate în top au avut și impactul cel mai mare asupra oamenilor.

Și am stat și m-am gândit: care este cartea de ficțiune pe care am dăruit-o eu cel mai des oamenilor din viața mea? De departe, a ieșit câștigătoare Conjurația imbecililor a lui John Kennedy Toole. Mă jur pe toate cele sfinte că n-a fost niciodată vreun apropo la nimic - pur și simplu mi se pare o carte fenomenală și nedrept de puțin cunoscută.

Mihail Sebastian, antieroul uitărilor noastre

Știam vag de Mihail Sebastian în timpul ocupației comuniste a țării. De citit cred că îi citisem doar Accidentul, dar cu siguranță văzusem (și ascultasem la teatrul radiofonic) de mai multe ori piesa lui cea mai cunoscută, Steaua fără nume.

Și îmi amintesc ce enorm șoc cultural a reprezentat publicarea Jurnalului său în 1996. Pentru mine, a fost ca și când acvariul în care mă aflam s-a făcut dintr-o dată țăndări. Iar “toată floarea cea vestită a întregului apus” — perioada interbelică a României — a devenit brusc varză cu carne.

Jurnalul lui Sebastian e o carte grea, chiar cumplită adeseori. (Și atât de diferită de un alt jurnal al unui alt scriitor evreu — Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt!) Posibil, unul din motivele pentru care se vorbește rar spre deloc despre ea în societatea românească. Deși, mai cu seamă în acest al treilea deceniu al secolului 21, există suficient de multe lucruri în lume care amintesc de anii '30-'40 ai secolului 20. Dar, și mai probabil, pentru că Mihail Sebastian este bârna din ochiul neamului nostru cel românesc și preferăm să îl păstrăm într-un sertar, spre veșnică uitare.

Ediția a treia a Jurnalului a apărut recent la Humanitas, iar ediția a doua este disponibilă inclusiv sub formă de carte electronică.

Lectura-vura (I)

Fiindcă mi-a plăcut primul sezon din Silo și m-a dezamăgit cel de-al doilea, am căutat cărțile lui Hugh Howey. Serialul este “bazat pe” și nu “ecranizare a”, deci își ia anumite libertăți creative față de acestea.

Cărțile sunt în număr de trei (Wool, Shift, Dust), iar cele două sezoane ale serialului acoperă prima dintre ele și un pic din a doua. The Silo Saga este un SF bine scris, chiar dacă inegal calitativ (the backstory nu este la nivelul prezentului — adică al viitorului în care se desfășoară acțiunea propriu-zisă a cărților).

Un SF bun de citit într-un week-end prelungit.

LE: Au apărut și în română, la Nemira.

Cartea preferată și cartea recitită

Cartea preferată nu e obligatoriu să fie aceeași cu cartea pe care ai recitit-o de cele mai multe ori. De fapt, e posibil adesea să nu fi citit decât o singură dată cartea ta preferată. Și să o păstrezi în suflet așa cum te-a prins (și ai prins-o) în momentul acela fără de pereche, când ai terminat-o și ai închis-o.

Cartea mea preferată este Să ucizi o pasăre cântătoare a lui Harper Lee. Dar nu cred că am citit-o de mai mult de 3 ori până acum.

În schimb, cred că am recitit Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain de cel puțin 50 de ori. O recitesc de fapt cel puțin o dată pe an, când în română (în traducerea absolut minunată a lui Petre Solomon), când în engleză.

Influențează-mi talentul cu ceva

Fac parte dintre oamenii care cred că nu a fost rezervată creativitatea doar pentru câțiva aleși, atinși de harul divin. Fiecare dintre noi avem anumite înclinații naturale (cunoscute și sub denumirea de “talente”), influențate de de un cumul de factori (instincte, structură emoțională, mediu în sens larg ș.a.m.d.). Iar aceste înclinații pot fi exercitate într-un mod unic și original — așadar creativ — de oricine, în orice domeniu. Singura diferență o face timpul petrecut în exersarea creativității cu care fiecare dintre noi suntem înzestrați.

Înclinațiile mele naturale au fost către povești și cuvinte. Părinții mei erau profesori, cu dragoste de carte. Așa că din fragedă pruncie, cărțile s-au găsit peste tot în jurul meu.

Iar după ce am învățat să citesc, scriitorii care au avut cea mai mare influență asupra mea au fost I.L. Caragiale, A.P. Cehov și Franz Kafka, urmați îndeaproape de Mark Twain, Jules Verne și Wilhelm Hauff.