Călăuze printre cărți

Sunt doar a doua generație încălțată din neamul meu. Bunicii și străbunicii mei, din partea ambilor părinți, au fost țărani din zona Vâlcei. Știutori de puțină carte și, cu excepția bunicului din partea mamei, fără vreo apetență pentru cuvântul scris, dincolo de abonamentul obligatoriu la "Scînteia" ori la "România Liberă". Dar și acela doar pentru hârtia în sine, nu pentru ce scria la ziar.

Faptul că părinții mei au ajuns să facă școală până la facultate a ținut și de motivația lor (școala era pe atunci un "vehicul" de a scăpa din sărăcia și din mediul abrutizant al satului românesc), și de un pic de noroc, și de propaganda ocupantului comunist, care defila glorios sub stindardul societății conduse de muncitorime și țărănime.

Au ieșit de pe băncile școlii amândoi ca profesori. Unul în învățământul superior, celălalt în învățământul gimnazial. Dar niciunul dintre ei nu mi-a fost călăuză printre cărți. N-au știut sau n-au putut. Ori s-au gândit că nu va fi nevoie.

Bineînțeles, lor le datorez că m-au învățat să citesc de la o vârstă fragedă (5 ani), că m-au încurajat să citesc și că m-au înconjurat de cărți. Însă de citit, am citit orice carte mi-a picat în mână. Fără nicio structură, fără niciun plan, fără nicio legătură cu vârsta.

Îmi amintesc că pe la 8-9 ani, în prima zi de școală - eram în clasa a II-a sau clasa a III-a - ne-a întrebat învățătoarea ce citisem în vacanța de vară. Iar când a venit rândul meu, i-am menționat printre alți autori (Dumas, Twain, Zevaco etc.) și pe Shakespeare. Evident că a făcut ochii mari, m-a pus să-i dau detalii, iar ulterior a trebuit să verifice și cu părinții dacă nu cumva vindeam gogoși.

Iar adevărul era că pe litoral fiind și terminând ce carte îmi luasem de citit cu mine, am trecut la ce era disponibil la părinți. Și taică-meu tocmai ce cumpărase cu o zi sau două înainte o carte în trei volume cu traducerile comediilor lui Shakespeare (Nevestele vesele din Windsor, Cum vă place, Visul unei nopți de vară, Totu-i bine când se sfârșește cu bine), apărute în colecția "Biblioteca pentru toți".

Așa că, în privința cărților pe care ar trebui să le citesc, n-am beneficiat mai mult decât listele de "lecturi obligatorii" pentru orele de limba română din școală. Dar și acestea, doar așa, mai mult la modul de sugestie, pentru că ceea ce merita citit deja citisem până când le venea rândul "oficial", iar ceea ce mi se păreau a fi porcării nu le citeam nici picat cu ceară. Plus, desigur, recomandările venite de la prieteni, de cărți pe care le citiseră și le plăcuseră lor.

Și nu am nici cea mai vagă idee dacă e bine sau e rău.

Cartea de pe noptieră

Pe motiv de Kindle, țin în mod real o întreagă bibliotecă pe noptieră. Însă am și o carte pe hârtie. O reeditare de către Humanitas a Basmelor lui Wilhelm Hauff, în traducerea Irinei Vlad și cu ilustrațiile Liviei Rusz, apărute prin anii '70 la Editura Ion Creangă.

Sunt poveștile mele favorite din toate timpurile. Citesc uneori câteva pagini, la întâmplare. Și sunt ferm convins că Wilhelm Hauff, dacă n-ar fi avut ghinionul să se stingă la nici 24 de ani împliniți, ar fi fost unul dintre titanii literaturii universale.

O mențiune specială pentru Livia Rusz, probabil cea mai meseriașă ilustratoare de carte pe care a avut-o România. Tot ea a făcut ilustrațiile la seria de benzi desenate "Mac și Cocofifi", pe nedrept uitată astăzi (și tot Humanitas a reeditat primul titlu din serie). Iar enormul meu regret este că nu s-a gândit nimeni să-i dea pe mână ilustrarea Aventurilor lui Huckleberry Finn traduse de Petre Solomon. Am fi putut avea o bijuterie completă.

Lectura-vura (II)

Prima carte, după mulți ani, pe care nu am avut răbdarea să o fac ebook ca s-o citesc. Motiv pentru care am devorat-o ca sălbaticii, pe hârtie.

Mai-mult-ca-trecutul: Jurnal, 31 august 1988 - 12 decembrie 1989 este o carte teribilă prin faptul că reprezintă o frescă extrem de vie pentru acel teribil ultim an al ocupației comuniste a României despre care scrie Ana Blandiana. Cu sensibilitățile ei de poetă pentru care lumea e clădită oricum nefiresc - darămite una atât de cumplit contorsionată precum aceea de sub cizma comunistă. Ca femeie la deplină maturitate trăitoare într-un univers concentraționar. Și, peste toate, ca om sfâșiat de o permanentă stare de nesiguranță, diabolic și programatic întreținută de ocupant - de la banalul "găsesc lapte?" la existențialul "ce înseamnă vizita lui X?".

Îmi este indiferent dacă această carte a ajuns la cineva care fredonează tâmp refrenul cu "era mai bine pe timpul lui Ceaușescu" - oamenii de genul ăsta îmi par oricum iremediabil pierduți și n-au cum să aibă epifanii citind jurnalul Anei Blandiana. Dar sunt convins că peste 50, 100 sau 1000 de ani vor fi oameni care se vor cutremura, vor înțelege și vor ști.

Cea mai dăruită carte

Am văzut undeva ideea aceasta și-mi pare rău că nu am reținut unde anume (ca să dăm Cezarului ce este al Cezarului). Îmi amintesc că era într-un context legat de cele mai dăruite cărți de non-ficțiune - în ideea că acelea aflate în top au avut și impactul cel mai mare asupra oamenilor.

Și am stat și m-am gândit: care este cartea de ficțiune pe care am dăruit-o eu cel mai des oamenilor din viața mea? De departe, a ieșit câștigătoare Conjurația imbecililor a lui John Kennedy Toole. Mă jur pe toate cele sfinte că n-a fost niciodată vreun apropo la nimic - pur și simplu mi se pare o carte fenomenală și nedrept de puțin cunoscută.

Mihail Sebastian, antieroul uitărilor noastre

Știam vag de Mihail Sebastian în timpul ocupației comuniste a țării. De citit cred că îi citisem doar Accidentul, dar cu siguranță văzusem (și ascultasem la teatrul radiofonic) de mai multe ori piesa lui cea mai cunoscută, Steaua fără nume.

Și îmi amintesc ce enorm șoc cultural a reprezentat publicarea Jurnalului său în 1996. Pentru mine, a fost ca și când acvariul în care mă aflam s-a făcut dintr-o dată țăndări. Iar “toată floarea cea vestită a întregului apus” - perioada interbelică a României - a devenit brusc varză cu carne.

Jurnalul lui Sebastian e o carte grea, chiar cumplită adeseori. (Și atât de diferită de un alt jurnal al unui alt scriitor evreu - Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt!) Posibil, unul din motivele pentru care se vorbește rar spre deloc despre ea în societatea românească. Deși, mai cu seamă în acest al treilea deceniu al secolului 21, există suficient de multe lucruri în lume care amintesc de anii '30-'40 ai secolului 20. Dar, și mai probabil, pentru că Mihail Sebastian este bârna din ochiul neamului nostru cel românesc și preferăm să îl păstrăm într-un sertar, spre veșnică uitare.

Ediția a treia a Jurnalului a apărut recent la Humanitas, iar ediția a doua este disponibilă inclusiv sub formă de carte electronică.

Lectura-vura (I)

Fiindcă mi-a plăcut primul sezon din Silo și m-a dezamăgit cel de-al doilea, am căutat cărțile lui Hugh Howey. Serialul este "bazat pe" și nu "ecranizare a", deci își ia anumite libertăți creative față de acestea.

Cărțile sunt în număr de trei (Wool, Shift, Dust), iar cele două sezoane ale serialului acoperă prima dintre ele și un pic din a doua. The Silo Saga este un SF bine scris, chiar dacă inegal calitativ (the backstory nu este la nivelul prezentului - adică al viitorului în care se desfășoară acțiunea propriu-zisă a cărților).

Un SF bun de citit într-un week-end prelungit.

LE: Au apărut și în română, la Nemira.

Cartea preferată și cartea recitită

Cartea preferată nu e obligatoriu să fie aceeași cu cartea pe care ai recitit-o de cele mai multe ori. De fapt, e posibil adesea să nu fi citit decât o singură dată cartea ta preferată. Și să o păstrezi în suflet așa cum te-a prins (și ai prins-o) în momentul acela fără de pereche, când ai terminat-o și ai închis-o.

Cartea mea preferată este Să ucizi o pasăre cântătoare a lui Harper Lee. Dar nu cred că am citit-o de mai mult de 3 ori până acum.

În schimb, cred că am recitit Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain de cel puțin 50 de ori. O recitesc de fapt cel puțin o dată pe an, când în română (în traducerea absolut minunată a lui Petre Solomon), când în engleză.

Influențează-mi talentul cu ceva

Fac parte dintre oamenii care cred că nu a fost rezervată creativitatea doar pentru câțiva aleși, atinși de harul divin. Fiecare dintre noi avem anumite înclinații naturale (cunoscute și sub denumirea de “talente”), influențate de de un cumul de factori (instincte, structură emoțională, mediu în sens larg ș.a.m.d.). Iar aceste înclinații pot fi exercitate într-un mod unic și original - așadar creativ - de oricine, în orice domeniu. Singura diferență o face timpul petrecut în exersarea creativității cu care fiecare dintre noi suntem înzestrați.

Înclinațiile mele naturale au fost către povești și cuvinte. Părinții mei erau profesori, cu dragoste de carte. Așa că din fragedă copilările, cărțile s-au găsit peste tot în jurul meu.

Iar după ce am învățat să citesc, scriitorii care au avut cea mai mare influență asupra mea au fost I.L. Caragiale, A.P. Cehov și Franz Kafka, urmați îndeaproape de Mark Twain, Jules Verne și Wilhelm Hauff.