Când limba tace

Sunt stări, emoții și trăiri care curg prin noi aidoma sevei, dar pentru care nu avem cuvinte. Știi senzația când ți-e dor de ceva ce nu s-a întâmplat niciodată? Sau momentul în care simți că ai mai fost cândva exact în locul unde te afli, dar nu poți spune nici picat cu ceară dacă e amintire sau vis? Ori când cineva drag tace un pic mai lung după un schimb de replici și ți se pare că în tăcerea respectivă tot universul se pregătește de Big Bang?

Nu avem sunete în limba română pentru toate astea. Avem o coloană sonoră pentru ele, dar nu un cuvânt. Însă în vasta bibliotecă a umanității găsim întotdeauna câte un exemplar care poate fi luat cu împrumut:

saudade (sau-DA-dje, portugheză) — dor melancolic, nostalgic și încărcat de speranță. O absență care chinuie plăcut.

toska (TOS-ka, rusă) — durere sufletească fără cauză concretă. Un gen de apăsare care nu necesită explicații.

duende (DU-en-de, spaniolă) — intensitatea emoțională stârnită dintr-o voce, o pagină, un gest. Și care te atinge.

komorebi (ko-mo-RE-bi, japoneză) — razele soarelui strecurate prin frunziș. O lumină care mai mult decât orice mângâie sufletul.

mamihlapinatapai (ma-mi-hla-pi-na-ta-PAI, yaghan) — privirea dintre doi oameni ce vor același lucru, dar niciunul nu îndrăznește să înceapă.

Schadenfreude (ȘA-den-froi-de, germană) — bucuria meschină resimțită atunci când altuia îi merge prost. Un fel de “capra vecinului” pe dos.

sisu (SI-su, finlandeză) — forța tăcută cu care mergi mai departe când n-ai niciun motiv să crezi că vei reuși. Dar totuși o faci.

Când limba tace, e momentul să o înveți să vorbească. Ca un copywriter care învață piața cum să privească viața.