Călăuze printre cărți
Sunt doar a doua generație încălțată din neamul meu. Bunicii și străbunicii mei, din partea ambilor părinți, au fost țărani din zona Vâlcei. Știutori de puțină carte și, cu excepția bunicului din partea mamei, fără vreo apetență pentru cuvântul scris, dincolo de abonamentul obligatoriu la "Scînteia" ori la "România Liberă". Dar și acela doar pentru hârtia în sine, nu pentru ce scria la ziar.
Faptul că părinții mei au ajuns să facă școală până la facultate a ținut și de motivația lor (școala era pe atunci un "vehicul" de a scăpa din sărăcia și din mediul abrutizant al satului românesc), și de un pic de noroc, și de propaganda ocupantului comunist, care defila glorios sub stindardul societății conduse de muncitorime și țărănime.
Au ieșit de pe băncile școlii amândoi ca profesori. Unul în învățământul superior, celălalt în învățământul gimnazial. Dar niciunul dintre ei nu mi-a fost călăuză printre cărți. N-au știut sau n-au putut. Ori s-au gândit că nu va fi nevoie.
Bineînțeles, lor le datorez că m-au învățat să citesc de la o vârstă fragedă (5 ani), că m-au încurajat să citesc și că m-au înconjurat de cărți. Însă de citit, am citit orice carte mi-a picat în mână. Fără nicio structură, fără niciun plan, fără nicio legătură cu vârsta.
Îmi amintesc că pe la 8-9 ani, în prima zi de școală - eram în clasa a II-a sau clasa a III-a - ne-a întrebat învățătoarea ce citisem în vacanța de vară. Iar când a venit rândul meu, i-am menționat printre alți autori (Dumas, Twain, Zevaco etc.) și pe Shakespeare. Evident că a făcut ochii mari, m-a pus să-i dau detalii, iar ulterior a trebuit să verifice și cu părinții dacă nu cumva vindeam gogoși.
Iar adevărul era că pe litoral fiind și terminând ce carte îmi luasem de citit cu mine, am trecut la ce era disponibil la părinți. Și taică-meu tocmai ce cumpărase cu o zi sau două înainte o carte în trei volume cu traducerile comediilor lui Shakespeare (Nevestele vesele din Windsor, Cum vă place, Visul unei nopți de vară, Totu-i bine când se sfârșește cu bine), apărute în colecția "Biblioteca pentru toți".
Așa că, în privința cărților pe care ar trebui să le citesc, n-am beneficiat mai mult decât listele de "lecturi obligatorii" pentru orele de limba română din școală. Dar și acestea, doar așa, mai mult la modul de sugestie, pentru că ceea ce merita citit deja citisem până când le venea rândul "oficial", iar ceea ce mi se păreau a fi porcării nu le citeam nici picat cu ceară. Plus, desigur, recomandările venite de la prieteni, de cărți pe care le citiseră și le plăcuseră lor.
Și nu am nici cea mai vagă idee dacă e bine sau e rău.
