Lectura-vura (XII)

Am aflat la spartul târgului că “Un veac de singurătate” a fost ecranizată sub formă de serial TV. Și, cu o înfiorător de mare reticență, am zis să văd cum este.

N-am rezistat nici măcar la jumătate din primul episod. Dar m-am apucat să recitesc — furibund la început, apoi cotropit — cartea.

Nu se poate pune în imagini și în dialoguri, în carne și viață, în culori și sunete textul lui Márquez. Nu știu dacă este o chestiune valabilă pentru absolut toate cărțile lui (nu l-am citit din scoarță-n scoarță), dar scrierile lui Gabo — asemenea celor ale lui Kafka — îmi pare că nu se pot “traduce” în alte arte. Sunt atât de intim legate de cuvântul scris, încât nu pot exista dincolo de paginile unei cărți. Proza lui Márquez trăiește prin cuvânt — curgerea propozițiilor, înlănțuirea hiperbolelor, ritmul legănat al poveștii. Nimic din toată această magie nu traversează drumul în partea cealaltă, pe ecran.

Aș spera ca măcar o parte dintre cei care au văzut serialul să “vadă” Macondo cel adevărat, de sub pana lui Márquez.