Scriitorul ca ființă spongioasă. Ori ca albină lucrătoare.

"Simț enorm și văz monstruos", spunea nenea Iancu în vremurile Moftului Român. Adică atunci când atenția omului putea fi captivată cel mult de o gazetă sau de un spectacol - de la lăutari și până la piese de teatru. Însă curiozitatea avidă și apetența pentru a afla ce se ascunde în spatele aparențelor sunt inerente meseriei de scriitor.

Am avut întodeauna o minte iscoditoare, iar "de ce?" încă este întrebarea mea favorită din toate timpurile (urmată îndeaproape de "cum?"). Dar și ‘norocul’ - îl scriu astfel pentru că acest cuvânt este o alegere cumplită când vine vorba de ocupația comunistă sub care m-am născut și am trăit timp de 17 ani, 3 luni și 2 zile - să cresc într-o lume în care "distracțiile" erau drastic limitate și la sânge controlate. Așa că m-am obișnuit să-mi creez propriile amuzamente. Și, de când mă știu, pe lângă povești, distracția mea favorită a fost să observ. Oameni. Conversații. Gesturi. Scene. Întâmplări. Natură.

Pe mine unul, “mă poate uita Dumnezeu" în timp ce fac oricare din următoarele trei lucuri: când citesc, când scriu, ori când privesc. Iar aceasta, foarte probabil, este Sfânta Treime a oricărui scriitor.