Muza mea cea de toate zilele

Pomenesc suficient de frecvent de ea încât să merite câteva rânduri. Bine, merită cu mult mai mult decât atât — iar ea o știe cel mai bine.

Pentru mine, Muza nu este o persoană anume. Deși știu mulți condeieri pentru care ea este o făptură în carne și oase. Sau în coarne și oase, după caz. Muza mea este aceea invocată de Homer în Odiseea (“Cântă-mi, o, Muză, pe omul iscusit care mult a pribegit...”) — o entitate cu o existență certă, dar inefabilă. Muza este aceea care face posibilă aducerea din neființă în pagină a personajelor, intrigilor, dialogurilor, lumilor. În pagină, carevasăzică în ființă. Altfel spus, Muza este tot ceea ce nu este Charon, luntrașul de pe Styx.

Și am întâlnire cu făptura asta sexoasă și cu vino-ncoa’, la ceas de seară, în fiecare zi — negreșit.