Coropișniță

E un nume de familie cu o sonoritate remarcabilă. Ce destin fabulos ai putea avea dacă ai fi o Eugenia Coropișniță! Ori un Valerian Coropișniță.

Ce ți-e scris nu-i musai să-ți fie în frunte pus. Este îndeajuns și în certificatul de naștere.

Teroarea udă

A fost odată ca niciodată o vreme când greu încercatul popor român era luat prin surprindere în fiecare iarnă de venirea zăpezii. Drept răsplată, presa mioritică de largă circulație și adâncă trepanație nu mai prididea să tămâieze fiecare palmă de omăt căzută pleașcă din ceruri cu damfurile apocalipsei de imaginație, botezând-o mereu în același mod: teroarea albă.

Timpurile s-au schimbat, iar astăzi mai degrabă apele, ploile și furtunile ar ține frontispiciul tuturor organelor mass-media care-și respectă nobila misiune de a induce publicului isterii colective. Însă după preafericita intersectare a omului românesc cu tic-tacurile rețelelor globale, n-a mai rămas nimic în picioare.

Teroarea udă n-a avut nicio șansă.

Mă numesc Minu. Dopa Minu.

Ocupația: agent sub descoperire. Vechime în câmpul muncii: sute de mii spre milioane de ani. Cartier general: undeva în căpița de neuroni așezată deasupra umerilor. Dacă am licență de ucis? Da, răbdarea.

Mult timp am lucrat simplu, curat, eficient. O fragă găsită, o vânătoare izbutită, un sărut furat — livram ce trebuie și mă retrăgeam pentru o binemeritată odihnă. Și pentru destulă vreme.

Dar de câțiva ani m-au racolat niște tipi din Valea Siliciului. Salariu baban, program non-stop, ținte KPI-uri de engagement. Așa că acum prestez la foc automat: notificări, like, scroll, refresh. Și când mă uit în jur, îmi crește inima-n piept și contul în bancă văzând legiunile nesfârșite de oameni cu priviri fixe și cu degetul trăgând pe sticlă.

Agitat, nu amestecat? Ce tâmpenie! Perfecțiunea înseamnă agitat și amestecat și agitat și amestecat și agitat și amestecat și... și tot așa, până la sfârșitul sfârșiturilor.

Cocoșul cântăreț de operă

Cocoșul își făcea treaba ceas. Dădea deșteptarea la revărsatul zorilor. Călca regulat găinile din poiată. Apăra cloștile și puii de dușmanii pământului și ai cerurilor. Dar mai presus de toate, cânta. Cocoțat pe gard, să-l audă toată suflarea.

Într-o bună zi, s-a oprit să-i asculte cucurigelile un negustor ambulant. Văzând că are public, cocoșul s-a întrecut pe sine. Parcă niciodată nu cântase așa de bine!

— Frumos, nu-i așa? l-a întrebat pe negustor la sfârșitul concertului.

— Foarte, i-a răspuns acesta laconic. Dar am ceva care te poate face un cântăreț de o mie de ori mai bun. Mai exact, cântăreț de operă: vârful vârfurilor în materie de cântat. Egalul lui Luciano Pavarotti ori Plácido Domingo în anii lor de glorie, dacă nu chiar peste ei.

Negustorul a scotocit într-una dintre multele lui sarsanale și a scos la lumină un soi de aparat miniatural.

— Uite, îți prinzi chestia asta de gât și cânți cu ciocul închis. E un dispozitiv inteligent care captează vibrațiile corzilor vocale și le transformă în arii de operă. Dar va trebui să-mi dai în fiecare zi câte un ou proaspăt, atâta timp cât vei dori să cânți cu acest aparat minune.

Cocoșul a primit bucuros, ba chiar i-a oferit negustorului zece ouă în semn de recunoștință, ca primă plată. Cu aparatul negustorului la gât, cocoșului i se părea că revarsă asupra lumii adevărate triluri, divine și nemaiauzite.

N-a trecut mult timp și găinile din curte au început să nască pui vii. Iar oamenii au răbdat cât au răbdat, până în ziua în care au fugărit cocoșul și l-au transformat în ciorbă, pe motiv că prea miorlăia ca o pisică în călduri.

Ca Nicu la căciula ta

N-am idee. Dacă există o echipă locală de fotbal în stațiunea Căciulata, cea care este pentru orașul Călimănești exact ceea ce este Mamaia pentru orașul Constanța.

Dar dacă există, musai ar trebui să fie numită FC Canicula Căciulata. Că dacă nu facem de-astea nici în vâlcea, atunci ce ne mai trebuie purcea?

Ploaia care va veni

Vara anului 1977, probabil cândva în luna iulie. Vatra Dornei, în celălalt colț al țării față de Timișoara. Cu părinții, veniți la ceva tratamente balneo. Stăm “la gazdă”, într-o casă al cărei gard din spatele curții are ieșire directă spre apa repede a Dornei. Îmi place să mă uit la apele năvalnice, ce fac să dispară cât ai clipi bucățile de lemn pe care reușesc să le arunc în râu. Dar cel mai mult îmi place să mă joc în Parcul Central. Sunt mulți copii de vârsta mea — localnici, dar și cei veniți ca turiști, la fel ca mine.

Mă aflu la vârsta la care îmi fac prieteni mai repede decât respir, dar și la vârsta la care îmi este teribil de frică de ploaie. Nu știu de ce — și, teoretic, nici nu aș fi avut vreun motiv: petrecusem deja mult timp până atunci în satul bunicilor din Vâlcea. Fusesem martor la furtuni năprasnice, zăpezi apocaliptice, arșiță năucitoare. Iar pentru țărani, fenomenele naturii erau ceva obișnuit, ba chiar banal, dacă nu le afectau animalele de pe lângă casă ori ceea ce cultiva fiecare pe palma de pământ care nu le fusese luată cu japca la “colectivizare”.

Se strâng nori încruntați pe cer, iar în depărtări se aud tunete. Copiii din parc spun că vine ploaie mare și că ei se duc “acasă”. Nu știu dacă m-am rugat sau nu de părinți să plecăm și noi, iar ei, ca niște adulți cu capul pe umeri, mi-or fi spus că nu vine nicio ploaie sau, dacă vine, avem umbrelă. Cert este că, după un bubuit mai aprig, mi-am luat tălpășița din parc.

M-au găsit după vreo două ceasuri, în casa gazdei, cocoțat în vârful patului, după ce mă căutaseră înnebuniți prin toată stațiunea. Cum a reușit un copil ce încă nu împlinise 5 ani să nu se rătăcească printr-un oraș aproape străin? Probabil că firea de copil curios, căruia îi plăcea să observe lucruri, mă făcuse să “înregistrez” în detaliu drumul dintre casa gazdei și parc, drum parcurs deja de câteva ori până în acea zi.

Dar tot atât de probabil că și frica este un motivator puternic — dacă nu chiar cel mai.

Crasă, albă și frumoasă

A fost odată ca niciodată o vreme când, în balanța pentru pețitul unei mirese, trei lucruri atârnau cel mai greu. Fata să fie grasă — semn de belșug. Fata să fie albă — semn că era pricepută la muncile casei, nu la cele ale câmpului. Fata să fie frumoasă — semn că putea la rândul ei să aducă pe lume feți frumoși.

Dar asta a fost odată, la barbarii care ne-au precedat. Noi suntem oameni civilizați, moderni și evoluați, avem cu totul alte etaloane. Ignoranța și gogomăniile debitate cu maximum de aplomb. Rasa corectă, plăcută și avantajoasă. Admirația fără saț față de propriul chip oglindit în ochii celorlalți.

De-aia a și ajuns mireasa zilelor noastre să ne pețească ea pe noi. Dar și să poarte șapcă roșie, ca nu cumva s-o deoache careva.

Greșeala în stăruință

Mi se spunea Căposu’. Și nu doar pentru că sunt apropitar de ditamai dovleac așezat pe umeri între două toarte. Ci mai ales pentru că adesea păream la fel de încăpățânat ca un asin care ține morțiș să meargă “cea”, deși i se cere pe toate vocile și tonurile posibile să o ia “hăis”.

Multă vreme am urmat filozofia lui “zi ca ei și fă ca tine” — foc la care m-am și fript de multe ori. Nu neapărat din cauza ideii plastic exprimate prin vorba “dacă-ți spun doi oameni că ești beat, te duci să te culci”, ci pe motiv că odată ce o ții langa cu “cea” al tău, te trezești singur-cuc la cârmă. Ori tu, ca individ, ai în esență un control extrem de limitat asupra lucrurilor. Și, după un timp de luat palme cu copita, dacă nu ești catâr-catâr, ajungi la concluzia că greșeala în stăruință e o nebunie tot la fel de mare ca stăruința în greșeală.

Așa că acum, când mi se zice “hăis” după ce am argumentat de ce ar trebui să “cea”, întreb doar în ce unghi și cât de repede.

Mirificul mirobolant

Mirobolant e un cuvânt cu desaga plină. Până să ajungă la sensul de “extraordinar” a fost un tip de fruct uscat asemănător unei prune — numit myrobolan în franceză — și folosit odinioară ca leac. Noël Lebreton de Hauteroche, un actor și dramaturg francez din secolul XVII, pornind poate de la faptul că acesta arată ca o pilulă, a dat într-o piesă de-a lui numele Myrobolan unui medic care vindeca orice cu niște pilule. Și cum pilulele acestea păreau de-a dreptul miraculoase, a ajuns și “mirobolant” să devină sinonim cu “prea frumos ca să fie adevărat”.

Iar cu inflația de mirobolant din zilele noastre nu știu, zău, ce-i de făcut.

Câșlegile Paștelui

Duduie grătarele și curge pelinul în perioada aceasta cunoscută mai anțărț sub numele de câșlegi. Una dintre cele patru perioade lungi din an în care nu se postește și e liber la dulce — orice ar însemna dulcele cu pricina pentru cei născuți direct creștini în urma împreunării lui Decebal cu Traian.

Adică pentru românul din noi, cumpătat și deloc om al extremelor, dezmăț.

Pânza de păianjen

În timp ce priveam o pânză de păianjen — pe care nu se legăna niciun elefant — mi-am dat seama că aceasta este o metaforă oximoronică, în funcție de perspectiva din care este privită. Locuri sau unghere neatinse, neumblate, nederanjate din marșul entropic spre descompunere. Plasă de captat tot ce vâjâie vivace și cu vioiciune prin eter, de la idei fâlfâitoare la cultură pop trecătoare.

Uite așa se întâmplă când te uiți la lucruri și lucrurile se uită înapoi la tine.

Giganta coincidență

În istoria mitică a Pământului, giganții au jucat un rol important. De la zidirea lumii, la prăbușirea ei, potrivit legendei. Atlas, Goliat, Cronos — niște uriași.

Dar nu și în ceea ce privește genul. Niciun cuvânt despre gigantele lor mame, soții ori fiice.

Coincidență?

Cei ce le-au dat nume

Ibanez este unul din principalii producători de chitare din lume. De fapt, după Fender și Gibson, ei ar cam fi pe locul trei — și abia în urma lor ar veni PRS și Yamaha (cel mai mare producător de instrumente muzicale din lume).

Deși sunt cunoscuți în special pentru chitarele electrice, Ibanez fac de multe decenii deja și excelente chitare acustice. Ceea ce mi s-a părut mereu nostim la ei este că, în ciuda numelui cu sonorități spaniole, sunt de fapt o companie japoneză (la fel ca Yamaha), fără niciun fel de legătură cu Spania. Drept este că a existat în secolul XIX un lutier spaniol, Salvador Ibañez, care a înființat în Valencia un atelier ce a produs chitare până pe la jumătatea secolului XX. Divizia de instrumente muzicale a unei rețele locale de librării a început să importe în Japonia chitare Ibañez după Primul Război Mondial și cum în vremurile acelea produsele japoneze erau ceea ce sunt astăzi produsele chinezești (copii ieftine și proaste — însă multe), n-a trecut mult până să producă propriile imitații. Inițial, chitarele Ibanez se numeau chiar Ibanez Salvador, apoi a rămas doar numele Ibanez, dar cu transliterația în japoneză a pronunției spaniole (e-baniizu). Abia în anii ‘80 au trecut la pronunția englezească (aibanizu), așa cum îi știe lumea astăzi.

Încă un prilej să ne scoatem pălăria în fața lui Adam, cel care a creat un nume pentru toate viețuitoarele Pământului.

Felicitările, masa și dansul

Nicio invitație la nuntă care se respectă nu poate omite tripleta de aur a parangheliei punerii pirostriilor. Fiindcă ea este cea care frăgezește darul manual, înainte de a fi parcat în casa de piatră.

Preludiul lubrifiază, nu e pierdere de vreme.

Veselă, gălăgia

Prefer liniștea. Nu mă plictisesc cu mine însumi. Și nici nu mi-e frică să rămân singur cu un buchețel de gânduri prinse-n cosițe. Poate pentru că sunt unul dintre copii autonomi și independenți ai anilor ‘70 sau poate pentru că am de un tir de vreme obișnuința lui eu și cu mine în fața paginii albe — ori cine știe, poate o combinație între acestea.

Dar câteodată simt nevoia să-mi susure-n timpane clinchet de vorbă, rumoare, râsete, zgomote, cacofonii, gălăgii. De genul celor pe care le poți auzi în locuri publice aglomerate. Muzica numerelor mari, cum ar veni.

Punct, contrapunct.

Turbata făptură

E o mare figură. Face spume la gură și spurcă tot ce aburcă. Însă, pe fond, e un suflet blond. Face spectacol doar pentru oracol. Și nu din răutate, ci din lipsă de greutate.

Făptura turbată, de domnii-i lăsată — lângă ușă, afară pe tușă.

Vorace, fiara

Trebuință de niciunele n-are pentru ațâțare. Poartă-n nările-i ciulite strașnice izuri din gâlgâitorul sânge. Macrul gust al cărnii pe limbă i se rostogolește întruna. Iar colții — colții la pândă precum junghere de sfârtecat îi stau.

Vorace, fiara mestecă-n arenă; sub reflectoare, în urale.

Luna plină și punga goală

Când prima crește, cealaltă descrește. Nu cred că e neapărat o relație matematică, dar sigur au o relație ele două. Observațiile empirice nu se înșeală niciodată, fiind monogame, asemenea guguștiucilor.

De unde și vorba, făcută celebră de Marin Preda prin gura lui Ilie Moromete: “N-am. De unde să-ți dau, dacă n-am?”

Stanca sta-n castan ca Stan

Stanca și Stan au probabil niște probleme masive dacă preferă să stea într-un castan. Dintre toți copacii, să-l alegi tocmai pe ăla care face fructe cu ghimpi, fructe ce au semințele ca niște mobilier traforat la ciocan de Piticul Barbă-Cot după ce și-a pierdut mințile, nu-i chiar de șagă.

Bine, asta dacă cei doi nu sunt cumva o coțofană și un coțofan de castan.

Oameni și câini

E o zicere atribuită lui Jim Rohn, “tăticul” speakerilor motivaționali americani (un fel de evangheliști mireni), că omul este media celor cinci persoane cu care-și petrece cel mai mult timp. Nu în ideea de medie aritmetică — doh! — ci în sensul că cei din jur îți modelează standardele, aspirațiile și comportamentul prin expunere repetată, normalizare și influență reciprocă.

E un sâmbure de adevăr în asta, dar aș argumenta că nu doar oamenii din anturajul tău te modelează, ci și câinii cărora le-ai făcut loc în viața ta. Și cu care ai împărțit o privire, o îmbucătură, o bucurie, o suferință.