Zenul mioritic sau de ce e pătrunjelul verde

În Grădina Maicii Domnului zenul omului românesc se cheamă resemnare fatalistă. De unde și ideile care se macină în mentalul colectiv precum grâul într-o moară ce a turbat și nu se mai oprește.

Capul plecat sabia nu-l taie. Suntem prea mici ca să putem face noi ceva. Cel mai bine este să rămânem aici, pe margine, și să spargem semințe în timp ce așteptăm vizita soartei. Sunt interese mari la mijloc, iar noi am căzut de fazani fix în centru. N-avem nicio vină că ne-a pus Dumnezeu la răscrucea lumii, în calea tuturor imperiilor.

Frate Decebal, nu-i deloc ușor să fii urmașul celor mai drepți și mai viteji dintre traci!

Bibelouri de porțelan

N-am de gând să fac pe elefantul. Cu trompa prea lungă, aterizat într-un cotlon prea strâmt. Dar simt că aș strivi nițel corola de minuni a lumii.

Cu gândul că am dat bibelourile de porțelan, afișate pe vremuri în vitrina din sufragerie, pe alte bibelouri, afișate de vreo 15–20 de ani sub formă de pixeli, pe rețelele sociale. Din același impuls fundamental de a ne colmata golurile interioare cu like-urile celor veniți în vizită.

Subcultură luată cu nejustificată ură

Am fost expus la manele încă de dinainte ca acestea să fie botezate astfel. De pe la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80, în Timișoara (și în Banat, în general) căpătase popularitate ceea ce era numit pe atunci “muzică populară sârbească”, un soi de fuziune între pop, folk, ritmuri balcanice și ritmuri orientale ieșită din amestecul de națiuni, religii și tradiții din Iugoslavia acelor ani.

Ca idee despre nivelul de popularitate, în 1984 Lepa Brena, vedeta iugoslavă în mare vogă pe atunci, strânsese vreun sfert din populația Timișoarei la un concert pe cel mai mare stadion din oraș. Și cum în acei ani exista celebra Ócska Piac (“piață de vechituri” în maghiară), cunoscută în toată țara, “muzica populară sârbească” a depășit ușor granițele Banatului.

Nu am idee cum a nimerit genul acesta de muzică să fie îmbrățișat (compozițional și interpretativ) în special de comunitatea romă din România. Cert este că după Eliberarea de sub ocupația comunistă, manelele au ajuns să fie identificate cu această etnie, pe care românul verde o urăște visceral. Și cum, ca neam, ne definește invidia mai mult decât orice, toți suntem la o adică români verzi.

Iar între lăutarii de ieri și maneliștii de azi se întinde o Mare Neagră de prejudecăți.

Străinii, aurul și suveranilenii

La ceasurile amurgului de an, merită să ne îndreptăm pios gândurile spre cei mai patrioți dintre patrioții patriotismului patriotic românesc.

Dacă n-ar sta cei mai români dintre românii românești ai României cu ochii cât cepele pe mersul treburilor, străinul cel hulpav ar hali și cel din urmă grămuleț de aur rămas prin subsolurile scumpei noastre țărișoare.

De veghe, cu vigilență și cu vrednicie, pavăză la neasemuitele bogății de pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului, doar cine își iubește glia mult iubită cu cea mai iubitoare iubire care iubește iubind poate sta chezaș.

Că adică ce, n-avem și noi hulpavii noștri, care simt românește până li se umezește?

Metaforism metapsihic

Ferestrele de oportunitate se deschid de la sine, n-au nevoie de o mână binevoitoare. În schimb, ușile trebuie deschise de cineva din interior, fiindcă broasca-i recalcitrantă nevoie mare.

E al naibii de greu să fii Arhitect.

Mai tare decât pasta de mici

Întotdeauna m-au distrat oamenii care se iau (prea) în serios. Nu știu exact ce încearcă ei să compenseze — și evident că sunt lucruri diferite de la caz la caz — dar respectivul resort psihologic are mai mereu rezultate de-a dreptul hilare.

Datul de importanță pe modul autoerotic, explicând oricui are urechi de auzit ce mari fapte de vitejie, inteligență, bunătate ș.a.m.d. ai comis, îmi pare mai comic decât o serie de gaguri din perioada filmelor mute.

Dar acum cu toată serios-zitatea: să ridici atâta valoare deasupra capului, la stilul smuls, nu-i de colea.

Ultima oară pe luna asta

Astăzi se împlinesc 53 de ani de la cea din urmă aselenizare a omului. Aveam 82 de zile pe pământ atunci.

Și nu pot decât să sper că nu voi avea 82 de ani când omul va pune iarăși piciorul pe un alt corp ceresc.

Peisaje urbane

Munții Carpați, văzuți cu ochiul liber de la unul dintre etajele ultime ale turnurilor de birouri din nordul Bucureștilor, în zilele senine și cu poluare minimă.

Cerul, în amurgul vinețiu al iernii, care se dă câteodată peste cap ca Zmeul și se transformă într-o pseudo-auroră boreală.

Orașul, la orele de vârf, arătând precum un organism deschis pe masa legistului, cu artere pe jumătate roșii și pe jumătate albe, pulsând de nervi și nerăbdare.

Rapandulă

Acest termen involuntar ironic — ținând cont de cuvântul cu care rimează (pendulă, bravo!) — era folosit inițial doar în legătură cu femeile. Doar că avansul tehnologic, societal și teologic din ultimele decenii, datorat unor vrednici bărbați de stat și nu numai, a făcut ca în prezent genul masculin să fie beneficiar majoritar al acestei sintagme.

Motiv pentru care, mă simt pe undeva obligat de tristele circumstanțe actuale să propun către oror Academia Română intromisionarea în dicționarele de limbă română a unui nou cuvânt, ca nu cumva doamnele să se simtă lăsate pe dinafară: rapandizdă.

Amintiri din copulărie

Dacă ai fi un mascul fatal sau o devoratoare de bărbați care și-a agățat arma-n cui, probabil că la pensie fiind ai vrea să-ți scrii memoriile. Să-ți povestești faptele de învârtoșare din cariera profesională. Nu atât ca să te bați cu pumnul în piept, cât mai ales ca să nu uiți deliciile de care mai poți avea parte doar cu gândul.

Caută-mă, că am un titlu — sau două — pentru tine.

Frumoasă-i vecina noastră

“Scoate capul pe fereastră” — zice cântecul popular. Ăla de ieri, fiindcă ăla de azi ar zice “Cea mai curvă de pe scară”.

Nu de alta, dar pe de o parte “mândri că suntem români”, iar pe de alta, avem printre cele mai reduse niveluri de încredere între oameni din Uniunea Europeană.

Și, într-un anumit sens, este chiar de înțeles. Cum ai putea să ai încredere în alți români, când românul din tine se cunoaște prea bine, este?

Lu’ Pește

Grădina lui Dumnezeu este mare, toată lumea știe. Pe cale de consecință, Grădina Maicii Domnului nu poate fi decât densă. De aceea și avem în țărișoara noastră scumpă nume de familie cu rezonanțe extrem de practice.

Cârlig. Măciucă. Botez. Gâscă. Lumânare. Război. Purcel.

Și mă gândesc că musai trebuie să existe și câteva doamne și câțiva domni Pește pe cuprinsul patriei noastre dragi. Unii dintre aceștia, cu spirit de antreprenor, poate. Așadar, sunt ceva șanse ca undeva în România să existe compania lu’ Pește.

Geambașul gargaragiu

Nu-ți vinde nici măcar o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku, ci doar iluzia că are de vânzare o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. Dar îți promite o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cum nu a mai fost văzută vreodată. Cea mai extraordinară gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. O gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku pe care nimeni nu o credea posibilă. Și, bineînțeles, măreția fără egal pe care numai o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku ți-o poate aduce.

Vorbește despre o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cu aerul cu care un profet vorbește despre mântuirea sufletelor. Însă, la fel ca mântuirea, nici o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku nu este pentru oricine. Ci doar pentru cei care cred că există o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku.

Și au în portofel câteva hârtii foșnitoare cu care pot cumpăra o șapcă pe care scrie “o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku”.

Vorbă de bine? Vorba vine!

Româna e probabil singura limbă din lume unde niște vorbe de bine te trimit la origini atât de adânc, că nu te mai scoate de acolo nici forcepsul din aur masiv al lui Donald J. Trump.

“I-am zis câteva vorbe de bine” este echivalentul mioritic al lunetei de la pușca trăgătorului de elită. Al bisturiului din mâna chirurgului iscusit. Al tacului unui campion mondial la biliard. Vorbele de bine sunt meșteșug curat — pline de fantezie, imagini surprinzătoare și combinații formidabile de stări, trăiri și sentimente.

Arar găsești răutate pură într-o vorbă de bine. De cele mai multe ori, este mai degrabă un soi de artă populară orală, practicată cu zvâc și fervoare, de la mic la mare. Românuța noastră cea de toate zilele face posibilă transformarea sudălmii în vorbă de bine și a jignirii în vorbă de colecție.

Dulce și acră, caldă și tăioasă, mângâietoare și crudă, limba ce-o vorbim prost și o scriem și mai prost ne surâde cu un zâmbet perfect, oximoronic de știrbă.

Cu vărgare de seamă

Se spune că primul vlah ajuns în Africa n-a fost cel mai șocat de întâlnirea cu girafele, hipopotamii sau leii, ci cu zebrele. “În tărâmurile ălea de peste mări și țări, văzut-am cai negri cu dungi albe, de la urechi și pân’ la copite”, a povestit el la crâșmă obștii adunate în păr să asculte lucruri nemaiauzite despre călătoria consăteanului lor.

Și uite așa, de la caii în dungi până la omul în dungă n-a mai fost decât o trăsătură de condei.

Clanul Ciorbarilor

“Fie viața cât de rea, tot mai bună-i ciorba mea”. Nu sunt precis ca trenul japonez, dar cred că asta-i dăltuit pe frontispiciul casei fiecărui român.

Rețetele de ciorbă sunt secrete transmise din generație în generație. Pentru că nu se poate să existe familie în GMD (“grădină”, da? — nu peluză!) fără măcar o ciorbă în portofoliu cu efect de “se bat turcii la gura noastră” asupra mesenilor. N-ai o ciorbă bună, nu exiști, oricât te-ai opinti cu sarmaua la deal.

Și cum totul este o amestecătură la noi în bătătură, nici că se putea ceva mai potrivit decât ciorba ca să ne definească blazonul.

Hai să-ți spun un saltimbanc

Are Mișul nostru naționale un vers în Scrisoarea a III-a care, cu o foarte ușoară modificare, s-ar potrivi mai mult decât perfect acestui mirobolant secol XXI pe care-l străbatem cu o veselie inconștientă.

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și nărozii…

Poftim, că ne-am râs strâmb și astăzi.

Porcule, sfântule

Cel mai bun prieten al omului românesc, porcul, este peste poate de fericit să-și aducă șoriciul caloric și gustativ la starea de bine a neamului. Nu doar prin transhumanța din godacul voluptuos, vesel și viu în colecția de șunci, caltaboși sau jumări, ci mai ales prin felul aproape mistic în care este venerat înainte, în timpul și după tăiere.

Ca neam de ciobani ce suntem, om avea noi o oaie drept simbol al națiunii, dar tot porcul este singurul sfânt rămas necanonizat pe plaiurile mioritice. Un sfânt care nu face minuni, ci pofte. Și ale cărui moaște se servesc prăjite, afumate, la grătar ori de la garniță.

Însă cea mai de preț liturghie dedicată Sfântului Porc rămâne de departe fasolea. Într-un cazan de fasole cu ciolan bolborosește practic întregul existențialism românesc: viața-i greu și bate pasul pe loc, dar merge bine cu murături.

Legea lui Leat, Regele Timpului

De ești leat cu mine, sunt și eu leat cu tine.

Că ridurile aidoma ni-s, doar oglinzile-s altele.

Iar la rădăcini aceleași ploi căzutu-ne-au de sus.

Ascultă, amice, cum clipa-n tâmplă ni se zbate.

La o margine de smiorc

Pe-un picior de grai, pe-o gură de “vai!”, iată vin în care, se cobor la mare... Hopa! Să vezi că mi-au pus ăștia ceva în “ce-ai, măi?”-ul de seară.

Sau poate-i doar ghesul pe care-l resimt genele-mi daco-dacice (știut fiind că romanii au fost niște daci renegați) atunci când contemplă preafrumoasele și fără de pereche plaiuri carpato-danubiano-mamaiotice. Privind de pe malul bulgăresc la Dunărea cea murdar unduitoare care-și freacă lasciv șoldurile de țărâna sfântă a țărișoarei ce te-a izvodit, nu poți să nu te gândești la scumpa ta patrie (comparat cu prețurile în leva ale unui coș cu aceleași produse) și la extraordinarul tău neam cu o duioșie vecină cu senilitatea.

C-așa-i românul când se viețuiește: plânge de drag și râde de jale.