Hâțână, hâțână-mă

Ca plebeu de pe unde a-nțărcat mutul iapa-n Balcani, n-am sofisticarea intelectuală a vechilor greci. Să am cu ce scrie incantații ale Muzei, asemenea lui Homer.

Așa se face că, atunci când mă așez la locul de scris, îmi invoc Muza într-un mod cu mult mai prozaic: “hâțână, hâțână-mă, hâțână, mă Muzo!”.

“Dacă nu facem noi, fac alții”

Am auzit placa asta de mi s-a acrit. Eterna (și terna!) scuză a lipsei de filtre, discernământ, conștiință. De parcă am fi cu toții luați cu arcanul în același batalion disciplinar, aflat în marș forțat pe drumul pavat cu bune intenții spre iad.

Dacă acei “alții” nu mai au moral și nici prințipuri — ori poate doar sunt în contexte total diferite de ale noastre — de ce ar trebui să intrăm și noi în horă să jucăm?

Povestitorii primăverii

De când lumea și pământul, poveștile bine spuse câștigă meciurile cu adevărurile seci. Care or fi ele corecte, dar de cele mai multe ori au tot atât de multă viață în ele precum o șosetă. Poveștile au puteri magice: pun oamenii în mișcare, îi fac să rezoneze la unison, oferă sens și dau direcție.

Transformările majore nu se nasc din rapoarte McKinsey sau din Exceluri cu un vast număr de coloane, ci din narațiuni care știu să apese butoanele potrivite ale oamenilor. Iar poveștile acestea pot fi scrise de oricine. Rosa Parks: o femeie simplă de culoare, care a refuzat să cedeze locul din autobuz albilor — un gest cât o scânteie, dar cu forța să aprindă o mișcare. Václav Havel: un dramaturg care a pus replicile în slujba libertății și a ajuns să fie vocea unei revoluții pașnice. Malala Yousafzai: o elevă care a transformat gloanțele care n-au putut să o ucidă într-un manifest global pentru dreptul fetelor la educație.

Oamenii caută instinctiv poveștile care le spun că un altfel de mâine este posibil. Povestitorii primăverii sunt cei care, dincolo de zgomotul vremurilor, știu să atingă corzi care răsună cu forța unui marș. Motiv pentru care, fără să ne dăm seama, ne trezim mergând în pas cu povestea lor.

Legendele Olimbului

Murit-au vremurile când aezii cântau Olimpul la harfă. Astăzi, legendele se țes cu limba, din live-uri pe TikTok, iar mitologia se creează cu același organ, prin podcasturi cu microfoane scumpe și idei ieftine.

Zeușii zilelor noastre nu mai dau cu fulgere în muritori, ci cu notificări push în urmăritori. Afroditele, chiar și ieșite din spuma de cappuccino, sunt acum influencerițe de stil de viață ce oferă coduri de reducere pentru rejuvenări vaginale. Dionysoșii sunt organizatori de festivaluri la care participarea costă un rinichi și doi dinți din față. Atenele sunt speakerițe la conferințe internaționale pe teme centrate pe leadershipul feminității. Hefaistoșii au trecut la manufacturarea de prompturi pentru feluritele inteligențe, care de care mai artificiale. Cronos nu mai halește copii, ci atenția lor, sorbită prin ecrane fără fund și cu scroll infinit. Hidra s-a multiplicat într-o legiune de boți care se ceartă cu ei înșiși pe X. Iar Marele Oracol din Delfi a ajuns Marele Algoritm din Cloudi, la care se închină toată omenirea.

O, limb frumos!

Devreme, pe drumuri de viață

Am auzit sau citit de mai multe ori decât are fire de păr pe corp un hirsut despre oameni care au luat-o pe un anumit drum în viață pentru că în copilărie ceva din ceea ce făceau a avut efect asupra celor din jur. Și nu zic aici neapărat de chinuit animale sau de luat alți copii la bătaie, ci de lucruri precum construcțiile cu piese Lego (ingineri), reprezentații cu public (actori), vindecări de păpuși (vraci) ș.a.m.d.

Atunci când suntem copii, avem niște antene speciale cu care captăm reacțiile oamenilor. Un surâs poate fi mai puternic decât orice bursă de studii, o apreciere sinceră mai tare decât orice strategie națională de educație. Cabrăm și ne strunim, intuitiv, după reacțiile celor care ne privesc.

Așa ajungem să ne urcăm în trenuri care pleacă devreme, cu destinații schițate mai întâi în joacă. Uneori, drumul ales se dovedește a fi cel bun; alteori, coborâm grăbiți la prima stație mai răsărită și ne urcăm în altul — fără bilet, fiindcă mergem cu nașul. Dar indiferent câte trenuri schimbăm, lucrurile din copilărie care, ca adulți, ni se par mici, ridicole și meschine, ne pun în fapt viața pe șine.

Și dacă ne iese, mai târziu, când privim în urmă, ni se pare că totul a fost scris în stele de la bun început. Când, de fapt, la început a fost doar un copil care i-a furat cuiva un zâmbet.

Excelență, am pierdut excelentul!

A fost o vreme când ceva cu adevărat deosebit era categorisit a fi excelent. De la produse, servicii și până la abilități tehnice ori capacități profesionale, vârfurile — sau ceea ce era perceput ca atare — primeau acest superlativ. Nu întotdeauna meritat, la bun înțeles.

Însă lumea a evoluat într-un hal fără de hal, așa că absolut totul a căpătat o rețea neuronală. Motiv pentru care am uitat de “excelent” și am sărit cu toții în barca lui “genial”.

Frații noștri, druizii

Cei mai curentați dintre dacii liberi ai zilelor noastre au un mare of prin tunelurile lor interioare secrete: nu mai știu nimic de dacii extraordinar de liberi. Adică acei daci cunoscuți prin alte părți ale lumii sub numele de druizi.

Cum ai putea să-ți conduci, ca dac liber de secol XXI, Cayenne-ul cu motor diesel și GePeLeu peste plaiurile sărutate de sfintele duhuri ale lui Burebista și Decebal, fără să te gândești la soarta celor care au condus lumea încă de la începutul civilizației umane? De aceea, dacul liber caută să știe ce s-a întâmplat cu dacul extraordinar de liber tot la fel cum caută gura sugarului țâța doicii. Singura lui alinare este certitudinea că întreaga istorie a omenirii a fost falsificată, în scopul ascunderii Marelui Adevăr: dacii extraordinar de liberi — druizii — sunt frații noștri de gintă celtică.

Între piramidele din Egipt, Stonehenge, desenele de la Nazca și fosta planetă Pluto se înșiră dovezi fără număr că dacii extraordinar de liberi au sfințit locul. Locul nostru, al românilor.

Ruptura de menisc și ruptura de stoc

Pe vremea când era bunica fată, ruptura de menisc pentru un fotbalist de performanță era o dramă. Pentru că însemna practic încheierea carierei și, în cel mai fericit caz, evoluția în echipele de amatori. Astăzi nu mai e tocmai așa, fiindcă medicină modernă și tehnologii șmechere.

Mi-am amintit de rupturile de menisc deunăzi, când un cetățean se dădea de ceasul morții într-un magazin, pe motiv că produsul lui preferat (ceva specialitate de brânză) nu se mai găsea de câteva săptămâni la raft. Iar un amploaiat încerca să-i explice cum devine cazul cu rupturile de stoc. Însă The Drama King, nimic — pe un ton plângăreț cerea să se facă ceva, că el își vrea brânza “lui” și că aoleo, eu ce mă fac acum, vine sfârșitul lumii, cumetre!

Neam dat dracului, misecuvinii ăștia!

Domnul Fripturin

... probabil că nu există (dar viața are întotdeauna mai multe lovele decât ficțiunea, așa că nu se știe niciodată). Și totuși, doar simțindu-i pe limbă numele, aproape că-l și vezi: rotunjor peste tot, cu burta împinsă înainte ca un blazon al anilor de salahorit cu ducerea mâinii la gură, plescăind mereu din buzele-i groase ca niște cârnăciori proaspeți de porc.

Cuvintele au această putere magică: îți dau brânci din imaginar în real. Dacă îți spun “domnul Fripturin”, n-ai cum să nu-ți închipui personajul din spatele lui. Iar când ai făcut asta, domnul Fripturin devine în mintea ta la fel de real ca vecinul Sorin cu care mai schimbi uneori impresii despre familia aia de ciudați de la etajul 3.

Așa că, dacă într-o zi te vei trezi la coada de la supermarket cu o figură rubicondă ce are în coș doar niște fleici și niște bere, zâmbește-i ca unei vechi cunoștințe. S-ar putea să fie chiar domnul Fripturin, ieșit din bârlog la vânătoare de idei preconcepute.

Cum să nu dai din meliță când ai limbariță?

Am fost dintotdeauna de părere că prin zicerea cu “românul s-a născut poet” înaintașii noștri cei analfabeți — școala-i o invenție modernă la Miorița, de un’ să știe neștiutorul de carte din vechime ce-i acela un poet? — se gândeau de fapt la oamenii care dau din gură. La oraliști. Că de când lumea și pământul noi, urmașii celor mai drepți și mai vorbăreți dintre traci, dăm din meliță ca și când am fi plătiți la silabă. La colț de stradă, la cârciumă, la cozile de la Untold, în ședințele lungi și dese de la birou sau de acasă, limbile aleargă ultramaratoane cu ușurința cu care minte Donald Trump când deschide gura.

La populațiile trăitoare în spațiul carpato-danubiano-mamaiotic, tăcerea nu e de aur, ci motiv de maximă suspiciune: dacă stai prea mult timp cu buzele strânse, ori nu ți-e bine, ori pui ceva necurat la cale, ori ambele amândouă. Ne mândrim cu ingeniozitatea țăranului inventator al morii de apă, fără să ne dăm seama că tot geniul său a inventat și moara stricată. Care taca-taca până la sfârșitul vremurilor.

Și uite cum, din vorbă-n vorbe, ne-am potcovit cu o limbariță de care nu mai reușim să scăpăm neam. Răstimp în care ne-am și autosugestionat, generații după generații, că gura bogată ține loc de avuție. Sau de minte limpede.

Cum să nu dai din meliță când ai limbariță? “Greu de ucis” și “Misiune imposibilă” la un loc — ori pe aproape. Poate că adevărata artă a conversației nu este să vorbești, ci cum să folosești spațiile albe pentru respirat și, de ce nu, pentru craniat. Fiindcă în afara acestora e doar gălăgie, dragă Românie.

Grupa mare

Vârful lanțului trofic la preșcolari. Nu mai erai un pitic care abia știa să-și sufle mucii în batistă, ci ditamai copilandrul ce recita poezii ca pe apă la serbări și trăgea cu ochiul la abecedar. Respect maxim.

Dar, probabil undeva pe drumul spre masterat, expresia a ajuns să-și facă loc în argou. “S-a troznit grupa mare”, “i-a făcut la bani grupa mare”, “are cașcaval grupa mare”. Superlativul cartierului, diploma de onoare a șmecheriei cotidiene.

Și uite cum, între inocența grădiniței și sarcasmul periferiei, “grupa mare” a rămas semnul că ai ajuns pe treapta cea mai înaltă.

Sigur, în grupa mare pentru adulți, jucăriile s-au făcut mai scumpe iar groapa de nisip a căpătat dimensiunea plajei de la Copacabana. Aici nu te mai bați pe mașinuțele de plastic, ci pe caii putere de sub tăblărie și pe emblema de pe aceasta. Nu mai stai la coadă să se elibereze leagănul, ci funcția. Nu mai primești bulina pentru “cel mai cuminte copil”, ci pe cea de “cel mai boss dintre boși”.

Unii dintre noi nu reușim cu niciun chip să depășim stadiul de grădiniță toată viața.

Expresii cu impresii

Limba română e precum tocănița: o oală în care se pun câte și mai câte, unde totul fierbe la foc mic (după posibilități) și din care ies gusturi greu de povestit, dar ușor de îndrăgit.

“A bate șaua ca să priceapă iapa” — comunicare pasiv-agresivă de pe vremea când pe lângă casa omului se găsea câte un cal, nu câte un guru.

“A-și lua tălpășița” — în timpurile când nu se aduceau încă chestii “dupe Anglea” și nu se știa cum e s-o ștergi englezește, existau totuși pedestrași (“tălpași”) care tropoteau pe propriile picioare la răzbel.

“A trage mâța de coadă” — cu secole înainte de apariția smartphone-urilor și a rețelelor sociale, oamenii aveau pisici, iar pisicile aveau cozi.

Trei exemple de expresii frumoase ca dama de pică.

Răzgândia

Răzgândia este o mirifică țară din emisfera nordică, locuită de răzgândeni și răzgândene. E greu de spus ce limbă este răzgânda, graiul folosit de locuitorii Răzgândiei — depinde nu doar pe cine întrebi, ci mai ales unde se află în procesul de răzgândire persoana cu pricina. Dar e chiar și mai greu să înțelegi cum folosesc respectiva limbă răzgândenii — există multe versiuni aflate simultan în circulație și răzgândelile cu privire la versiunea folosită în mod curent sunt extrem de frecvente.

În toată această învălmășeală, era musai să apară cineva care să aprindă lumina. Descurchires e filozoful din vechime care a purces cu abnegație să creioneze sistemul epistemiologic al răzgândenilor. Dar legenda spune că, într-o oarecare zi, s-a apucat de un curs de recalificare și s-a făcut culegător de poame pe muntele Kogaionon, luându-și numele de Zalmoxe.

Cronicarul ar fi vrut să tragă de coadă și o concluzie, ba poate chiar să vină cu o mică maximă — mijlocie ca anvergură, normal — dar a dat-o la întors.

Așa că, toată lumea, cu mic, cu mare, într-un singur glas: răzgândesc, deci exist.

Înșir-te mărgărite

Păcat că nu aveau străbunii noștri idei despre concepte precum “inteligență” ori “marketing”. Fiind ei preocupați de chestiuni mai prozaice gen hrană, supraviețuire și înmulțire-n draci (că deh, pe atunci Oliviile Steer nu aveau obiectul muncii și copiii mureau pe capete).

Cât era să mai fi pus un “a” în “mărgărit” ca să strângă purcoaie de bani de la visteriile cu capital de risc ale vremii și să promoveze șiragurile de mărgărAIt ca pe un panaceu pentru orice problemă a omenirii?

Curba, Gauss și mediocritatea

Distribuția normală din statistică și probabilități ne arată sub borțoasa formă a unui clopot unde se adună grosul în orice. Nici prea-preaul și nici foarte-foartele stă extrem, dar extrem de comod pe centru. La mijloc. La mijloc, va să zică mediocru.

Lumea întreagă există pentru mediocru. Lumea întreagă funcționează ca să servească mediocrul. Lumea întreagă se bazează pe mediocru. Mediocrul face întreaga lume să se învârtă.

Și, drept mulțumire, pe cine alege lumea să celebreze? Despre cine se scriu cărți, se fac documentare și filme artistice? Glorie eternă cui? Excepționalului, firește. Până ajunge — inevitabil și iremediabil — la mijloc. Pentru a face loc noilor fantastice extreme.

Nu am timp azi, nu am timp azi, n-am timp de nimic

Nicicând în istorie oamenii nu au trăit mai mult ca în zilele noastre. Pentru că medicină, pentru că mâncare, pentru că — în general vorbind — pace.

Și totuși, paradoxal, omului modern i se scurge timpul printre degete mai dihai decât nisipul dintr-o clepsidră greșit fabricată. Acum e 7 dimineața, imediat s-a făcut 8 seara. Azi e luni, mâine e deja joi. Când s-a făcut octombrie, că parcă ieri a fost petrecerea de Crăciun? Cum să fim noi acum, în august 2025, mai departe ca moment în timp de Revoluția Română din 1989 decât erau cei din decembrie 1989 de Revoluția Ungară din 1956?

Poate că trăim cu adevărat într-o simulare și s-a strecurat un bug în liniile de cod care determină percepția asupra trecerii timpului? Că atunci ne-ar prinde bine un CTRL + ALT + DEL și reboot în safe mode, cu ziua de 36 de ore și un buton de snooze existențial în meniul de Start.

Prune-n gură

Mereu m-a distrat expresia “vorbește de parcă are prune-n gură”. O dată, pentru imaginea în sine, care-i fără îndoială nostimă. Dar și pentru subtextul implicat de alegerea prunei, din tot arsenalul disponibil pe lângă ogrăzile populațiilor daco-romane trăitoare pe meleagurile noastre (sâmburi? mieji de nucă? zarzăre?).

Pruna fiind, desigur, nobilul fruct din care se produce, din moși-strămoși, tăria. Adică-i sfântă pentru țuică, rachiu, pălincă, horincă, zeamă de pufoaică — și cum or mai fi denumite colecțiile de grade din paharele vlahilor. Așadar, vorbitul “cu prune-n gură” are și-un iz de batjocură. Ca un soi de translatare în registru uman a unei expresii impersonale, “a strica orzul pe gâște”.

Chestie care-mi amintește că musai neapărat ar trebui ridicat un Monument al Oltencei undeva prin inima Olteniei. S-ar cuveni dăltuit și cinstit în piatră, spre veșnică nemurire, eroismul oltencei de a-i smulge olteanului niște găleți de prune din recolta curentă, ca să plămădească acea sublimă minunăție numită magiun.

Fricile noastre, poate

Poate nu toate. Toate existențiale, însă.

Frica de singurătate.

Frica de eșec.

Frica de moarte.

Frica de ratare.

Frica de ce spune lumea.

Frica de libertate.

Frica de a-ți trăi viața.

Frica de a pierde.

Frica de intimitate.

Frica de necunoscut.

Materii prime pentru arderile din motorul cu combustie internă al poveștii: conflictul.

Pierdut mileniu. Îl declar nul.

Că ne place sau nu, că ne convine au ba, ne lipsesc 1000 de ani la socoteală din istorie. Între momentul când Dacia a încetat să mai facă parte din Imperiul Roman și momentul când a apărut în Țara Românească un Basarab care să se bată cu oastea regelui Ungariei, nu mai știm nimic sigur. Că la “și altele” mai erau — rar și inconsistent — menționați vlahii printre trăitorii pe meleagurile de la nord și de la sud de Dunăre e la fel de relevant, istoric vorbind, pe cât vor fi în anul 3025 mențiunile despre bonele filipineze din orașele înstărite ale României de astăzi.

Iar lipsa aceasta, dintr-o nevoie de identitate prost înțeleasă și stupid imaginată, ne-a complexat și ne complexează teribil. De parcă asta ar conta pentru aici și acum, cine o are mai lungă. Ori pentru ceea ce facem azi ca să fie mai bine mâine.

Trecutul e viu doar pentru propagandă. Și propaganda e bună — excepțional de bună — la un singur lucru: să facă din omul viu stană de piatră.

Hai noroc!

În staul la Miorița ne urăm de cele norocoase atunci când ne cinstim cu un păhărel sau atunci când cineva strănută pe lângă noi. Și cum noi, românii, suntem campioni mondiali la consumul de alcool per capita, din jde mii de piepturi răsună necontenit “hai noroc!”. Pâcla care se vede din Stația Spațială Internațională plutind în permanență deasupra României nu e ceață, este pătura străvezie de noroace însumate.

Dar în ciuda acestei fervențe și frecvențe, avem o relație foarte specială cu norocul. Foarte rar — spre deloc — dăm norocului ce-i al norocului. Când ne iese ceva, e meritul combinației noastre unice de talente și capacități intelectuale. Când le iese ceva celor care nu ne sunt neamuri — au furat, au dat șpagă sau aveau pe cineva în spate (și oricum e de căcat ce le-a ieșit).

Când, în realitate, norocul și ghinionul — adică întâmplarea aleatoare cu consecințe pozitive sau negative — joacă un rol deloc de neglijat în întregul univers. Darămite în clipirea fulgurantă care este viața fiecăruia dintre noi.