Grupa mare

Vârful lanțului trofic la preșcolari. Nu mai erai un pitic care abia știa să-și sufle mucii în batistă, ci ditamai copilandrul ce recita poezii ca pe apă la serbări și trăgea cu ochiul la abecedar. Respect maxim.

Dar, probabil undeva pe drumul spre masterat, expresia a ajuns să-și facă loc în argou. “S-a troznit grupa mare”, “i-a făcut la bani grupa mare”, “are cașcaval grupa mare”. Superlativul cartierului, diploma de onoare a șmecheriei cotidiene.

Și uite cum, între inocența grădiniței și sarcasmul periferiei, “grupa mare” a rămas semnul că ai ajuns pe treapta cea mai înaltă.

Sigur, în grupa mare pentru adulți, jucăriile s-au făcut mai scumpe iar groapa de nisip a căpătat dimensiunea plajei de la Copacabana. Aici nu te mai bați pe mașinuțele de plastic, ci pe caii putere de sub tăblărie. Nu mai stai la coadă să se elibereze leagănul, ci funcția. Nu mai primești bulina pentru “cel mai cuminte copil”, ci pe cea de “cel mai boss dintre boși”.

Unii dintre noi nu reușim cu niciun chip să depășim stadiul de grădiniță toată viața.

Expresii cu impresii

Limba română e precum tocănița: o oală în care se pun câte și mai câte, unde totul fierbe la foc mic (după posibilități) și din care ies gusturi greu de povestit, dar ușor de îndrăgit.

“A bate șaua ca să priceapă iapa” — comunicare pasiv-agresivă de pe vremea când pe lângă casa omului se găsea câte un cal, nu câte un guru.

“A-și lua tălpășița” — în timpurile când nu se aduceau încă chestii “dupe Anglea” și nu se știa cum e s-o ștergi englezește, existau totuși pedestrași (“tălpași”) care tropoteau pe propriile picioare la răzbel.

“A trage mâța de coadă” — cu secole înainte de apariția smartphone-urilor și a rețelelor sociale, oamenii aveau pisici, iar pisicile aveau cozi.

Trei exemple de expresii frumoase ca dama de pică.

Răzgândia

Răzgândia este o mirifică țară din emisfera nordică, locuită de răzgândeni și răzgândene. E greu de spus ce limbă este răzgânda, graiul folosit de locuitorii Răzgândiei — depinde nu doar pe cine întrebi, ci mai ales unde se află în procesul de răzgândire persoana cu pricina. Dar e chiar și mai greu să înțelegi cum folosesc respectiva limbă răzgândenii — există multe versiuni aflate simultan în circulație și răzgândelile cu privire la versiunea folosită în mod curent sunt extrem de frecvente.

În toată această învălmășeală, era musai să apară cineva care să aprindă lumina. Descurchires e filozoful din vechime care a purces cu abnegație să creioneze sistemul epistemiologic al răzgândenilor. Dar legenda spune că, într-o oarecare zi, s-a apucat de un curs de recalificare și s-a făcut culegător de poame pe muntele Kogaionon, luându-și numele de Zalmoxe.

Cronicarul ar fi vrut să tragă de coadă și o concluzie, ba poate chiar să vină cu o mică maximă — mijlocie ca anvergură, normal — dar a dat-o la întors.

Așa că, toată lumea, cu mic, cu mare, într-un singur glas: răzgândesc, deci exist.

Înșir-te mărgărite

Păcat că nu aveau străbunii noștri idei despre concepte precum “inteligență” ori “marketing”. Fiind ei preocupați de chestiuni mai prozaice gen hrană, supraviețuire și înmulțire-n draci (că deh, pe atunci Oliviile Steer nu aveau obiectul muncii și copiii mureau pe capete).

Cât era să mai fi pus un “a” în “mărgărit” ca să strângă purcoaie de bani de la visteriile cu capital de risc ale vremii și să promoveze șiragurile de mărgărAIt ca pe un panaceu pentru orice problemă a omenirii?

Curba, Gauss și mediocritatea

Distribuția normală din statistică și probabilități ne arată sub borțoasa formă a unui clopot unde se adună grosul în orice. Nici prea-preaul și nici foarte-foartele stă extrem, dar extrem de comod pe centru. La mijloc. La mijloc, va să zică mediocru.

Lumea întreagă există pentru mediocru. Lumea întreagă funcționează ca să servească mediocrul. Lumea întreagă se bazează pe mediocru. Mediocrul face întreaga lume să se învârtă.

Și, drept mulțumire, pe cine alege lumea să celebreze? Despre cine se scriu cărți, se fac documentare și filme artistice? Glorie eternă cui? Excepționalului, firește. Până ajunge — inevitabil și iremediabil — la mijloc. Pentru a face loc noilor fantastice extreme.

Nu am timp azi, nu am timp azi, n-am timp de nimic

Nicicând în istorie oamenii nu au trăit mai mult ca în zilele noastre. Pentru că medicină, pentru că mâncare, pentru că — în general vorbind — pace.

Și totuși, paradoxal, omului modern i se scurge timpul printre degete mai dihai decât nisipul dintr-o clepsidră greșit fabricată. Acum e 7 dimineața, imediat s-a făcut 8 seara. Azi e luni, mâine e deja joi. Când s-a făcut octombrie, că parcă ieri a fost petrecerea de Crăciun? Cum să fim noi acum, în august 2025, mai departe ca moment în timp de Revoluția Română din 1989 decât erau cei din decembrie 1989 de Revoluția Ungară din 1956?

Poate că trăim cu adevărat într-o simulare și s-a strecurat un bug în liniile de cod care determină percepția asupra trecerii timpului? Că atunci ne-ar prinde bine un CTRL + ALT + DEL și reboot în safe mode, cu ziua de 36 de ore și un buton de snooze existențial în meniul de Start.

Prune-n gură

Mereu m-a distrat expresia “vorbește de parcă are prune-n gură”. O dată, pentru imaginea în sine, care-i fără îndoială nostimă. Dar și pentru subtextul implicat de alegerea prunei, din tot arsenalul disponibil pe lângă ogrăzile populațiilor daco-romane trăitoare pe meleagurile noastre (sâmburi? mieji de nucă? zarzăre?).

Pruna fiind, desigur, nobilul fruct din care se produce, din moși-strămoși, tăria. Adică-i sfântă pentru țuică, rachiu, pălincă, horincă, zeamă de pufoaică — și cum or mai fi denumite colecțiile de grade din paharele vlahilor. Așadar, vorbitul “cu prune-n gură” are și-un iz de batjocură. Ca un soi de translatare în registru uman a unei expresii impersonale, “a strica orzul pe gâște”.

Chestie care-mi amintește că musai neapărat ar trebui ridicat un Monument al Oltencei undeva prin inima Olteniei. S-ar cuveni dăltuit și cinstit în piatră, spre veșnică nemurire, eroismul oltencei de a-i smulge olteanului niște găleți de prune din recolta curentă, ca să plămădească acea sublimă minunăție numită magiun.

Fricile noastre, poate

Poate nu toate. Toate existențiale, însă.

Frica de singurătate.

Frica de eșec.

Frica de moarte.

Frica de ratare.

Frica de ce spune lumea.

Frica de libertate.

Frica de a-ți trăi viața.

Frica de a pierde.

Frica de intimitate.

Frica de necunoscut.

Materii prime pentru arderile din motorul cu combustie internă al poveștii: conflictul.

Pierdut mileniu. Îl declar nul.

Că ne place sau nu, că ne convine au ba, ne lipsesc 1000 de ani la socoteală din istorie. Între momentul când Dacia a încetat să mai facă parte din Imperiul Roman și momentul când a apărut în Țara Românească un Basarab care să se bată cu oastea regelui Ungariei, nu mai știm nimic sigur. Că la “și altele” mai erau — rar și inconsistent — menționați vlahii printre trăitorii pe meleagurile de la nord și de la sud de Dunăre e la fel de relevant, istoric vorbind, pe cât vor fi în anul 3025 mențiunile despre bonele filipineze din orașele înstărite ale României de astăzi.

Iar lipsa aceasta, dintr-o nevoie de identitate prost înțeleasă și stupid imaginată, ne-a complexat și ne complexează teribil. De parcă asta ar conta pentru aici și acum, cine o are mai lungă. Ori pentru ceea ce facem azi ca să fie mai bine mâine.

Trecutul e viu doar pentru propagandă. Și propaganda e bună — excepțional de bună — la un singur lucru: să facă din omul viu stană de piatră.

Hai noroc!

În staul la Miorița ne urăm de cele norocoase atunci când ne cinstim cu un păhărel sau atunci când cineva strănută pe lângă noi. Și cum noi, românii, suntem campioni mondiali la consumul de alcool per capita, din jde mii de piepturi răsună necontenit “hai noroc!”. Pâcla care se vede din Stația Spațială Internațională plutind în permanență deasupra României nu e ceață, este pătura străvezie de noroace însumate.

Dar în ciuda acestei fervențe și frecvențe, avem o relație foarte specială cu norocul. Foarte rar — spre deloc — dăm norocului ce-i al norocului. Când ne iese ceva, e meritul combinației noastre unice de talente și capacități intelectuale. Când le iese ceva celor care nu ne sunt neamuri — au furat, au dat șpagă sau aveau pe cineva în spate (și oricum e de căcat ce le-a ieșit).

Când, în realitate, norocul și ghinionul — adică întâmplarea aleatoare cu consecințe pozitive sau negative — joacă un rol deloc de neglijat în întregul univers. Darămite în clipirea fulgurantă care este viața fiecăruia dintre noi.

Ceapa mă-sii

Sunt curios ce asociere de idei i-a trecut prin cap primului gigel care a suduit în felul acesta. Adică, înțeleg că forma geometrică a cepei este ofertantă, dar pe lângă casa rumânului se găseau și alte vegetale — cu potențial chiar mai bun pe parte de injurii.

“Varza mă-sii” ar fi clefăit un soi de fleșcăială sonoră în care să se îmbibe tot ce-i ridicol și stupid. “Fasolea mă-sii” ar fi detonat o dimensiune olfactivă greu de ucis. Iar “vânăta mă-sii” ar fi trâmbițat niște conotații falice de-a dreptul decadente.

Dar nu. Dintre toate, poporul a ales ceapa. Poate pentru că ustură. Sau poate pentru că, în fond, nimic nu e mai românesc decât să-ți miroasă a ceapă până și-n sudălmi.

Ca la noi, la nimeni

Excepționalism românesc, ochii famelici ai poporului cer să te vadă!

Dară nici că se putea o expresie mai oximoronică, semantic vorbind, decât aceasta. Pretabilă atât la superlative absolute, cât și la grozăvii abisale.

Iar în loc de concluzie, se cade să batem împreună o mătanie în fața limbii noastre celei românești. Ești?

Ia-mă cu frumosul, peste picior

Sportul nostru național e bășcălia, nu oina. De altfel, n-am întâlnit pe nimeni, niciodată, în viața reală de zi cu zi, care să fi văzut ori să fi jucat un meci de oină. În schimb, bășcălia e mai tare decât câmpurile de rapiță. Mai tare decât răsăritul pe plajă. Mai tare decât borșul sau moarea de varză în ciorbă. Și mai mioritică decât mămăliga.

Nu zic nu, când ai de pârjolit holdele și de otrăvit fântânile în fiecare sezon, e sănătate curată să poți face haz de necaz. Dar când indiferent ce-ar fi, totul este zeflemea? Când nu luăm nimic în serios fiindcă oricum totu-i de râs?

Atunci bășcălia își schimbă polaritatea. Nu mai e supapă, e scut împotriva oricărei responsabilități. Într-o lume unde nimeni nu mai crede în nimic, nimic nu mai contează. Nici ce-i bine, nici ce-i drept, nici ce-i viu — nimic în afară de batjocură.

“Lasă că merge și așa” + “Hai să facem mișto de tot” = “Love pentru castele de nisip”.

Răzlețe glumețe

Sunt un desfrânat. Textual.

Sunt un desfrânat textual.

Cum iei pauză când n-ai nicio zi de pauză

Am mai spus-o: scriu în fiecare zi. De luni până vineri fiindcă asta mi-e meseria și de luni până duminică fiindcă asta mi-e menirea. Nu mă opresc de Crăciun, de Anul Nou sau de Paște, și nici măcar de Ziua Limbii Române. Ori a Constituției.

Bun, și atunci cum rămâne cu “Pauzele lungi și dese / Cheia marilor succese” — așa cum mergea vorba în timpul ocupației comuniste a României (și aflată într-un splendid duet ideologic cu o altă zicere: “Tineret, mândria țării / Spaima avutului obștesc”)? Fiindcă refrenul cu încărcarea de baterii, relaxarea rețelei neuronale, atacarea frontului de lucru cu forțe proaspete răsună bubuitor din toate difuzoarele, nu?

Răspunsul e simplu, dar prezintă multiple aspecte absconse: pauza nu e lipsa scrisului, pauza e însăși scrisul. Momentul magic când pui cuvinte în pagină.

În liniște. Fără grabă. Fără ambiții.

O frază care nu duce spre niciun port cunoscut. Un gând neterminat, care-și caută coada cu clopoței. O imagine pe care o descrii doar pentru că te-a privit adânc în suflet.

Ca o fereastră deschisă către un alt tărâm. Aerul care intră pe acea fereastră este pauza.

Practica teoriei conspirației

Avem cu toții în cercul de cunoscuți personaje care nu știu ce-i acela un logaritm, dar sunt experți mondiali în 5G, mRNA, grafen și radiații care îți atacă glanda pineală. Care înțeleg mai greuț un text scris, dar îți pot demonta din vorbe orice argument logic. Care nu cred în știință, dar știu sigur că “nu e așa cum se spune”.

Și, într-un fel, este de înțeles.

Știința vine cu dubii, cu ipoteze, cu răsturnări a ceea ce se știa până într-un anumit moment. Adevărurile științifice sunt complicate, se obțin cu enorm efort și infinită stăruință, iar peste toate, nici nu sunt dăltuite în piatră precum legile de pe tablele lui Moise.

În schimb, conspirațiile vin cu certitudini, cu epifanii de genul “am atins cunoașterea cu mâna și cunoașterea era bună, plăcută și pufoasă”, cu adevăruri simple, clare și invariabil personale. Îți confirmă toate fricile. Îți explică de ce tu n-ai aia sau ailaltă. De ce este lumea așa și pe dincolo. Plus că-ți mai dă și un super bonus (la conspirații sunt mereu promoții): nu e vina ta. E vina lor. A LOR.

Deloc în ultimul rând, conspiraționismul flatează. Tu înțelegi ceva ce alții sunt incapabili să priceapă. Ești treaz, pe când ceilalți dorm somnul cel de moarte în care-i adânciră barbarii de reptilieni. Tu nu ești oaie, nu faci parte din turmă. Tu ești Neo după ce a înghițit pastila roșie, ei sunt branșați la Matrice. Și uite cum viața ta — oricât de banală, de tristă, de ratată — capătă proporții epice. Ești parte dintr-o luptă cosmică. Ești Rezistența. Ești Străluminatul.

Nu contează corijențele primite în școală, contează premiile cu coroniță pe care ți le-ai smuls din școala vieții. Contează că ai pătruns în tainele planului mondial de depopulare prin vaccinuri experimentale pentru boli inexistente. Contează că ai prins schema cu înlocuirea rasei albe prin scăderea forțată a natalității și prin imigrație. Contează că “EI” nu au absolut nicio șansă să te prostească în față, ca pe restul fraierilor.

Cei care înțeleg la perfecție teoriile conspiraționiste nu caută răspunsuri la niște curiozități reale, stârnite în ei de ceea ce îi înconjoară. Caută doar povești prin care să-și explice lumea complexă și complicată în care trăiesc. Preferabil unele cu eroi neînțeleși și dușmani cu chipuri străine și totuși familiare. Știința vine cu întrebări aride, formale, rigide — conspirațiile vin cu răspunsuri ambalate în material video narat cu voce gravă, ton încet și vorbe rostite rar.

Iată de ce, mai mult decât niște înțepături de floretă pe tema asta, nici n-aș vedea — și în niciun caz vreun plesnit cu bârna din ochi. Fiindcă din perspectiva poveștii, conspirațiile sunt tot atât de firești ca “Scufița roșie”. Doar lupul e mereu altcineva, iar bunica nu are nici măcar 30 de ani împliniți.

Nostalgii pentru viitor

Îmi amintesc de iernile din copilărie — niciuna fără zăpadă. Îmi amintesc de vremurile din satul bunicilor când încă nu ajunsese curentul electric și cititul la o lampă cu gaz era practic imposibil — uram mirosul gazului și de aceea culcatul odată cu găinile era o realitate de fiecare zi.

Ne-am pierdut acest ritm natural al existenței. Ne-am pierdut pulsul acela care semnalizează viața. Ne-am pierdut diferențele dintre zi și noapte, dansul ciclic al anotimpurilor, comutatorul între “aprins” și “stins”. Ne-am pierdut pe noi înșine, într-un soi de perpetuum mobile nefiresc și artificial.

TareCeApasăTare.ro

Vorbim invers proporțional cu cât putem să gândim.

Avem opinii puternice despre lucrurile care nu ne privesc personal în mod direct și ne sunt total indiferente cele care ne privesc în mod direct pe noi toți.

Ne urnim infinit de greu și ne răzgândim mai iute ca gândul.

Ne jurăm pe toți sfinții, dar tot dracii ne sunt cei mai simpatici.

Luăm regulile ca pe niște provocări.

Ne facem că ne facem că facem.

Știm extrem de precis despre cum poate să iasă ceva perfect numai în legătură cu ce se află în ograda altora.

Noi am avut ideea asta primii și cu mult timp în urmă, dar alții ne-au furat-o, au avut noroc chior și aveau pe cineva în spate.

Munca n-a îmbogățit pe nimeni, niciodată — șmecheria pe foarte mulți, întotdeauna.

Singurul lucru care contează e forma, fondul e doar o invenție a fraierilor.

Totul e de căcat.

Merge și așa, perfect

Zi de zi, lupta este în permanență să faci pendulul să se miște între cele două orori. Că nu-i vreuna mai brează decât cealaltă. Singura diferență între ele este doar în privința destinației finale: Tărâmul de Miazădegeaba ori Tărâmul de Miazăniciodată.

Iar când pendulul stă, înseamnă că rotițele din interior se învârt în gol.

De la generația Pic și Poc la generația Tik și Tok

Cândva, pe timpul dinozaurilor, în anii ‘70 ai secolului trecut, niște animatori români au creat două personaje ajunse celebre: Pic și Poc. Două, pentru că... n-am idee, în universul concentraționar al României de sub bocancul ocupației comuniste, ‘tovarășii’ trebuiau să joace mereu la dublu? Căci, în afară de omulețul lui Gopo și de Pătrățel, personajele de desene animate românești au fost întotdeauna perechi: Mihaela și Azorel, Bălănel și Mieunel, Oacă și Boacă.

Era bucurie mare când, prin grădinițe și școli, apăreau proiecționiști — cu aparatele lor uriașe, cu role de film mari cât o roată de mașină — care timp de vreo jumătate de oră ne fermecau cu “sesiuni” de 3-4 filmulețe de desene animate, nu mai lungi de câteva minute fiecare. Și nu cred să se fi petrecut mai des decât o dată pe an acest gen de întâmplări miraculoase.

Și mă uit azi în jurul meu și văd țânci de-o șchioapă, care stau cu ochii — și cu orele — în câte un ecran de telefon ori de tabletă. Privind la tot soiul de măscări pe YouTube, TikTok sau aiurea. Zi de zi.

Marele Salt Înapoi?