Practica teoriei conspirației

Avem cu toții în cercul de cunoscuți personaje care nu știu ce-i acela un logaritm, dar sunt experți mondiali în 5G, mRNA, grafen și radiații care îți atacă glanda pineală. Care înțeleg mai greuț un text scris, dar îți pot demonta din vorbe orice argument logic. Care nu cred în știință, dar știu sigur că “nu e așa cum se spune”.

Și, într-un fel, este de înțeles.

Știința vine cu dubii, cu ipoteze, cu răsturnări a ceea ce se știa până într-un anumit moment. Adevărurile științifice sunt complicate, se obțin cu enorm efort și infinită stăruință, iar peste toate, nici nu sunt dăltuite în piatră precum legile de pe tablele lui Moise.

În schimb, conspirațiile vin cu certitudini, cu epifanii de genul “am atins cunoașterea cu mâna și cunoașterea era bună, plăcută și pufoasă”, cu adevăruri simple, clare și invariabil personale. Îți confirmă toate fricile. Îți explică de ce tu n-ai aia sau ailaltă. De ce este lumea așa și pe dincolo. Plus că-ți mai dă și un super bonus (la conspirații sunt mereu promoții): nu e vina ta. E vina lor. A LOR.

Deloc în ultimul rând, conspiraționismul flatează. Tu înțelegi ceva ce alții sunt incapabili să priceapă. Ești treaz, pe când ceilalți dorm somnul cel de moarte în care-i adânciră barbarii de reptilieni. Tu nu ești oaie, nu faci parte din turmă. Tu ești Neo după ce a înghițit pastila roșie, ei sunt branșați la Matrice. Și uite cum viața ta — oricât de banală, de tristă, de ratată — capătă proporții epice. Ești parte dintr-o luptă cosmică. Ești Rezistența. Ești Iluminatul.

Nu contează corijențele primite în școală, contează premiile cu coroniță pe care ți le-ai smuls din școala vieții. Contează că ai pătruns în tainele planului mondial de depopulare prin vaccinuri pentru boli inventate. Contează că ai prins schema cu înlocuirea rasei albe prin scăderea natalității și imigrație. Contează că nu te lași prostit “de ăștia”.

Cei care înțeleg la perfecție teoriile conspiraționiste nu caută răspunsuri la niște curiozități reale, stârnite în ei de ceea ce îi înconjoară. Caută doar povești prin care să-și explice lumea complexă și complicată în care trăiesc. Preferabil unele cu eroi neînțeleși și dușmani cu chipuri străine și totuși familiare. Știința vine cu întrebări aride, formale, rigide — conspirațiile vin cu răspunsuri ambalate în material video narat cu voce gravă, ton încet și vorbe rostite rar.

Iată de ce, mai mult decât niște înțepături de floretă pe tema asta, nici n-aș vedea — și în niciun caz vreun plesnit cu bârna din ochi. Fiindcă din perspectiva poveștii, conspirațiile sunt tot atât de firești ca “Scufița roșie”. Doar lupul e mereu altcineva, iar bunica nu are nici măcar 30 de ani împliniți.

Nostalgii pentru viitor

Îmi amintesc de iernile din copilărie — niciuna fără zăpadă. Îmi amintesc de vremurile din satul bunicilor când încă nu ajunsese curentul electric și cititul la o lampă cu gaz era practic imposibil — uram mirosul gazului și de aceea culcatul odată cu găinile era o realitate de fiecare zi.

Ne-am pierdut acest ritm natural al existenței. Ne-am pierdut pulsul acela care semnalizează viața. Ne-am pierdut diferențele dintre zi și noapte, dansul ciclic al anotimpurilor, comutatorul între “aprins” și “stins”. Ne-am pierdut pe noi înșine, într-un soi de perpetuum mobile nefiresc și artificial.

TareCeApasăTare.ro

Vorbim invers proporțional cu cât putem să gândim.

Avem opinii puternice despre lucrurile care nu ne privesc personal în mod direct și ne sunt total indiferente cele care ne privesc în mod direct pe noi toți.

Ne urnim infinit de greu și ne răzgândim mai iute ca gândul.

Ne jurăm pe toți sfinții, dar tot dracii ne sunt cei mai simpatici.

Luăm regulile ca pe niște provocări.

Ne facem că ne facem că facem.

Știm extrem de precis despre cum poate să iasă ceva perfect numai în legătură cu ce se află în ograda altora.

Noi am avut ideea asta primii și cu mult timp în urmă, dar alții ne-au furat-o, au avut noroc chior și aveau pe cineva în spate.

Munca n-a îmbogățit pe nimeni, niciodată — șmecheria pe foarte mulți, întotdeauna.

Singurul lucru care contează e forma, fondul e doar o invenție a fraierilor.

Totul e de căcat.

Merge și așa, perfect

Zi de zi, lupta este în permanență să faci pendulul să se miște între cele două orori. Că nu-i vreuna mai brează decât cealaltă. Singura diferență între ele este doar în privința destinației finale: Tărâmul de Miazădegeaba ori Tărâmul de Miazăniciodată.

Iar când pendulul stă, înseamnă că rotițele din interior se învârt în gol.

De la generația Pic și Poc la generația Tik și Tok

Cândva, pe timpul dinozaurilor, în anii ‘70 ai secolului trecut, niște animatori români au creat două personaje ajunse celebre: Pic și Poc. Două, pentru că... n-am idee, în universul concentraționar al României de sub bocancul ocupației comuniste, ‘tovarășii’ trebuiau să joace mereu la dublu? Căci, în afară de omulețul lui Gopo și de Pătrățel, personajele de desene animate românești au fost întotdeauna perechi: Mihaela și Azorel, Bălănel și Mieunel, Oacă și Boacă.

Era bucurie mare când, prin grădinițe și școli, apăreau proiecționiști — cu aparatele lor uriașe, cu role de film mari cât o roată de mașină — care timp de vreo jumătate de oră ne fermecau cu “sesiuni” de 3-4 filmulețe de desene animate, nu mai lungi de câteva minute fiecare. Și nu cred să se fi petrecut mai des decât o dată pe an acest gen de întâmplări miraculoase.

Și mă uit azi în jurul meu și văd țânci de-o șchioapă, care stau cu ochii — și cu orele — în câte un ecran de telefon ori de tabletă. Privind la tot soiul de măscări pe YouTube, TikTok sau aiurea. Zi de zi.

Marele Salt Înapoi?

Dorul de ducă și mâncărimea în talpă

Două expresii apropiate, însă foarte diferite. Dorul de ducă te roade pe dinăuntru chiar dacă nu vrei — sau nu poți — să pleci. Dar atunci când te mănâncă tălpile, nu poți sta locului oricât ai insista.

Limba română e mai frumoasă decât orice metaforă despre ea.

Minciog pentru idei

E intrată deja în folclorul urban faza cu ideea mâzgălită pe un șervețel și transformată ulterior într-un ceva (produs, serviciu etc.) care i-a îmbogățit pe mâzgălitori. Că te și întrebi cum de n-a apărut până acum un producător de șervețele care să se poziționeze ca fiind “mereu la îndemâna viitorilor miliardari”.

Dar dacă ți-ai scos la imprimantă ‘certificat de producător de idei’ — indiferent de forma sub care se materializează acestea — trebuie să ai un sistem prin care să le scoți din vâltoarea clipelor. În ceea ce mă privește, obișnuiam să folosesc niște carnețele de buzunar, pe care le aveam împrăștiate peste tot. Să fie întotdeauna unul pe aproape atunci când întind mâna.

Începând de prin 2008 am trecut la aplicații de smartphone. Am folosit mulți ani Evernote, până când s-au tâmpit și au vrut să devină un soi de everything app crap pentru captarea de idei. Și nu doar că ajunsese îmbâcsită de tot felul de “facilități” abracadabrante, dar funcționa la fel de bine precum o râșniță de cafea intrată în greva foamei. Așa că, după ce am testat o grămadă de alternative, m-am oprit în cele din urmă la Simplenote. Este pe toate platformele posibile și, cel mai important, și-a păstrat de-a lungul anilor focusul pe simplitatea de a nota rapid ceva. Adică nu doar un nume, ci o promisiune respectată cu obstinație. A ajutat cu siguranță la aceasta și faptul că la un moment dat au fost achiziționați de Automattic, compania din spatele Wordpress.

Interfață minimalistă, Markdown pentru cine dorește să scrie pentru web, tag-uri pentru organizare și punct. Oh, și am menționat că e gratuită?

Simplenotely loving it.

Crocodilu’ d-undi veni?

Cel mai bun text al meu de proză scurtă a pornit de la o imagine. Care mi-a săgetat prin minte pe neașteptate: un bărbat râzând în hohote homerice în noapte, în curtea casei, în timp ce afară plouă de rupe pământul.

Personajul care mă fascinează și astăzi, după mai bine de 15 ani, este o cadână apărută în cadrul ușii unui apartament de bloc comunist în timp ce scriam despre cu totul altceva. Cadână care nu spune niciun cuvânt în scena respectivă din roman.

Sunt doar două exemple dintr-un șir nesfârșit de astfel de întâmplări. În engleză există un cuvânt pentru acestea — serendipity — care nu are un echivalent în limba română. Eu le denumesc “crocodilii”. Pentru că dilelile crocante o merită din plin.

Iar concluzia firească este că dacă crocodilul trece strada, înseamnă că un crocodil trebuia neapărat să traverseze în partea cealaltă.

Canalul de literatură, literatura de canal

Există imaginea aceasta romantică în mentalul colectiv — doamne, ce mi-ar fi plăcut o trupă cu numele Metal Collective! — a scriitorului ca demiurg. Ca meșter făurar. Un soi de Hefaistos care inginerește în atelieru-i povești în loc de fulgere pentru Zeus.

Când, cel mai adesea, scriitorul e un fel de canal prin care ajung în pagină — și în lume — poveștile înmugurite în el.

Nimic nu e cu adevărat creat din nimic. Toate trăirile, toate simțirile, dar și toate citirile noastre se strâng undeva, în adâncuri de eu. Într-un compost interior care fermentează neștiut și în tăcere. Ani după ani. Până când, într-o bună zi, începe să se audă un soi de foșnet. Un freamăt. Un murmur.

Povestea se cere afară.

Dacă ești atent și cu sufletul ciulit, îi faci loc să treacă. Nu o controlezi, nu o determini. Doar o canalizezi. Așa cum poți și așa cum știi tu mai bine. Cu sculele pe care le ai la îndemână — un condei, o tastatură, un set de obsesii.

Scrierea de povești nu-i motiv de statuie. E motiv de smerenie.

Mintea cititorului cea de pe urmă

Dintre toate artele, literatura este de departe cea mai complexă. E singura în stare să antreneze toate cele 5 simțuri ale omului — ba chiar să se joace uneori de-a v-ați ascunselea și cu cel de-al 6-lea.

Și apropo de asta, n-o să trag acum spuza pe turta condeierului și a măiestrei sale măiestrii, ci mă voi înclina în fața Cititorului. Fiindcă e nevoie de o anumită minte și de un anumit antrenament în folosirea acesteia pentru ca o bucată de ficțiune să se transforme într-un ceva foarte palpabil și foarte real.

Sunt sigur că știi și tu, așa cum cunosc și eu, oameni care “nu citesc cărți de ficțiune”. Și e absolut în regulă — cât de plicticos ar fi totul dacă am avea curcubee în nuanțe de gri? Dar cititorul de care vorbesc nu doar că o face, ci este chiar un fel de “rescriitor” al poveștii pe care condeierul a adus-o în pagină. Ca să-l parafrazez pe Arghezi, “Din litere, cuvinte și ogoi / Iscat-am frumuseți și povești noi”. Iar toată această (re)creare se petrece doar în mintea lui, a cititorului.

Citim poveștile pe care știm și putem să ni le rescriem. Ne plac poveștile pe care știm și putem să ni le rescriem — ne sunt indiferente celelalte. “Nu e genul meu de poveste” este mult mai aproape de adevărul adevărat decât “e o poveste proastă”.

Ilumânări

Ideile nu vin ca o lumină în timp ce șontâcăi pe drumul spre Damasc. Ori ca o revelație adusă de un cor de heruvimi cântând la harpă. Și nici măcar ca un bec care se aprinde brusc deasupra capului, ca-n desene animate. Ci, aproape întotdeauna, ca o luminiță tremurândă. Timidă. Plăpândă. Gingașă.

Flăcăruici care abia se țin să nu se destrame. Pornite cel mai adesea din nimic: un cuvânt auzit, o imagine surprinsă cu colțul ochiului, o stare. Și care tot dintr-un nimic pot fi stinse. Un ton nepotrivit. Un gest. Un comentariu aiurea. O neatenție. O grabă. Un „nț!” pe care ți l-ai spus în gând.

La muncile cu condeiul, poate mai mult ca în alte domenii, ideile sunt și mai rușinoase, nesigure și stângace. Chiar de-s adevărate bunăciuni, arată mereu precum Cenușăreasa în casa mașterei. Dar dacă le lași să prindă curaj, dacă ai grijă să le ferești de curenți și de curentați, vor căpăta puteri. Vor crește în intensitate. Vor arde cu flacără tot mai puternică.

Și vor putea lumina o pagină. Uneori, o carte. Arareori, o lume.

Sfatul impopular

Mă lasă rece toate trebuiesăurile izvodite din guri — sau condeie — degrabă vărsătorii de sfaturi nesolicitate. Am văzut oameni care spun cu o seninătate demnă de o cauză mai bună că dacă n-ai făcut școala X ori cursurile Y, n-ai cum să... Că dacă n-ai publicat la o editură cu ștaif, nu poți să... Că dacă nu te știe lumea, nu ești... Și mă întreb: ce caută toate batalioanele astea de bodyguarzi la poarta literaturii? Cine a chemat toți nechemații? Cine le-a dat codul de la intrare?

De parcă ar exista un set de rețete brevetate la OSIM fără de care nu se poate. Ori un drum bătătorit pe care, dacă nu defilezi în pas de marș, ratezi submarinul creației literare și te mănâncă șacalii lipsei de talent.

Scrisul nu e mobilă de la IKEA. E viață. Iar viața nu are nevoie de viză de la sfatul popular ca să o trăiești. Așa că ascultă-ți vocea, nu vocile.

Lumea și așa e sufocată de clone din plastic.

Unnatural Born Writers

Nu te naști scriitor. Ești scriitor. Nu te face altcineva. N-o să-ți dea nimeni o patalama prin care să fie statuat oficial că gata, din acest moment ai dreptul legal să conduci condeiul pe dalbe pagini.

E irelevant dacă ai publicat — sau câte cărți — ce zice critica, ce spun cititorii sau amicii cu care ieși la o bere și-un fum. Dacă scrii cât di Lampedusa ori dacă scrii cât Simenon. Dacă scrii într-o sub-nișă a unei sub-nișe a unei nișe sau scrii romane de dragoste.

Ești scriitor pentru că ai ghimpele acela înfipt în carne. Adânc. Până în măduva eului.

Merge orice merge

La ultimul recensământ au ieșit la numărătoare — printre altele — tot atâtea metode de a scrie câți scriitori. Surpriză? Da, pentru nimeni.

Unii scriu dimineața, pe burta goală și cu capul limpede. Alții, noaptea, ghiftuiți și cu capul în nori.

Unii scriu în liniște deplină, alții cu metale grele în urechi.

Unii scriu cu harta-n mână, alții cu cazmaua.

Unii scriu liniar, alții în scene.

Unii scriu cu pix albastru pe foi gălbui, alții cu tastaturi mecanice pe ecrane 4K.

Și toți cred, în taină, că metoda lor are ceva special. Adevărul? Da, chiar are: face să se învârtă roata pentru fiecare. Iar atunci când ai rânduri în plus față de ieri, ieri față de alaltăieri, alaltăieri față de răsalaltăieri și tot așa – înseamnă că merge.

Și dacă merge, am văzut că lucrul acesta era bun.

Răspunsul, prieteni, e frecare de mentă

Oamenii iubesc rezoluțiile. Rezultatele. Rezolvările. De preferat rapide, limpezi și livrate în ambalaje motivaționale unicat și nereciclabile. Să știe încotro, de ce, cu cine, cât-mai-durează-până-să, cum se termină. Să aibă certitudini, explicații, direcții. Și, mai ales, să nu-i coste.

Doar că viața are cu totul alt gen de lubrifiant care face să se învârtă angrenajul fără să se gripeze: întrebările. Întrebarea mișcă. Întrebarea descoperă. Întrebarea transformă.

Răspunsul e cel mult un pit stop, pentru realimentare și schimbarea pneurilor. Dar, cel mai adesea, e pierdere de vreme. Frecare de mentă.

Întrebarea și cursa — nebunească și cu obstacole — până la răspuns sunt singurele care contează.

Mersul pe jos face scrisul frumos

Prefer sa scriu în spații mari și aerisite. Iar când spun “aerisite” nu mă refer doar la oxigen, ci și la amenajări spartane. Pentru că am nevoie să mă mișc. Chiar dacă scrisul înseamnă PPS (poponeț pe scaun), mă ajută enorm să mă pot ridica de la masa de scris ca să fac pași prin incintă.

Crește pulsul, se mărește capacitatea de absorbție a oxigenului, mitocondriile duduie, micile celule cenușii zumzăie. Și, cel mai adesea, încolțesc idei și apar în pagină răsaduri de cuvinte.

Mersul nu-i pauză de la scris, ci parte din scris. Am învățat-o într-o bună zi în care nimic nu mergea și m-am ridicat de pe scaun doar ca să mă dezmorțesc. După niște zeci de pași, cuvintele au prins aripi și s-au înșirat frumos pe portativ.

Mersul leagă idei, dezleagă noduri și, uneori, aduce-n cioc chiar piesa care lipsea din puzzle. Așa că, de-acum știi: dacă nu merge scrisul, scoate-l la o scurtă plimbare.

Atenție! Motor! Acțiune!

Blestemul și binecuvântarea scriitorului: totul se înregistrează. 24/7/365. Fiindcă și visele, câteodată, sunt prinse în schemă.

Un gest. O privire. Un nume. O frântură de imagine ori un peisaj. Un anumit miros. O anume muzicalitate — ori cadență — a unei conversații la care ești spectator. Culori. Sunete. Gusturi. Întâmplări. Senzația tactilă a unui obiect. Sau a mâinii, părului, sânului femeii pe care o iubești. Zâmbetul unei persoane speciale. Râsul ori plânsul unui copil. Expresia unui câine atunci când se uită în ochii tăi. Zarva naturii la trezire. Liniștea sclipitoare a nopților fără lună.

Cu toatele se strâng cadru cu cadru pe Marea Peliculă. Și, cu ajutorul neprețuit al Muzei, ies uneori în pagină. Sub formă de cuvinte. Povești. Cărți.

Inscripționezi vitrine sau scrijelești hârtii?

Întrebarea de o sută de puncte sună astfel: “dacă n-ar vedea nimeni ce scrii, tot ai scrie?”. Sau, într-o altfel de formulare, scrii în primul rând ca să te exprimi tu în pagină sau scrii în primul rând ca să se exprime ceilalți despre tine? Nu-i vreo dramă nici una, nici cealaltă. Dar merită să știi ce te împinge de la spate — ori ce-ți dă brânci.

Expunerea cere public. Nu poate trăi fără el. Scrii ca să fii citit, ca să primești validare, reacții, bani, statut, confirmări, alea-alea. Și nu-i nimic rău în asta — cu toții avem nevoie, din când în când, de o fereastră deschisă spre lume. Dar dacă devine singura încăpere prin care mișuni, n-o să mai știi cum arată restul casei.

Exprimarea, în schimb, nu are nevoie de audiență. Scrii pentru că nu poți altfel. Scrii pentru că astfel știi să spui ce ai de spus. Iar cuvintele cu pricina nu caută neapărat aplauze. Sunt întregi așa cum sunt. Sunt reale. Sunt carne din carnea ta.

Problemele apar când încurci hârtia cu vitrina. Începi prin a te exprima și te trezești că ai ajuns pe negândite în mrejele expunerii. Când scrii și rescrii pentru că textul nu-i pe val. Pe piață. Pe reacții. Când scrii un text bun și-l abandonezi pentru că n-are cum să placă. N-are cum să ia vreun “Like”. N-are cum să dea criticii pe spate.

Inscripționatul de vitrine e cameleonic: se pliază pe trenduri, pe algoritmi, pe ce vrea piața. Scrijelitul pe hârtie e catâresc: nu-i pasă ce e la modă, ce se cere, ce face audiență — e fixat pe ce vrea viața, nu piața.

Exprimarea are rădăcini. Expunerea — cabluri.

Omul din teren

Nu e niciodată despre cei care stau pe margine și sparg semințe. Nici despre galeria care comentează doct din tribune despre ce ratangiu ești și cum n-ai habar de niciunele. Și nici despre gura lumii, cea repede vărsătoare de vorbe de tot felul care nu costă nimic.

Este — și va fi mereu — despre omul din teren.

Despre cel ce știe că și-o va lua garantat peste bot și tot alege să fie acolo. Cel ce știe că o să fie cu sudoare, cu eșecuri, cu dezamăgiri, cu intrări la oase. Cel ce știe că, deși o să se lase cu piedici monumentale care-l vor face țăndări, tot se va ridica și va merge mai departe. Chiar și în genunchi — pentru că doar cine face pași poate ajunge undeva.

Omul din teren n-are ochi și urechi nici pentru aplauze, nici pentru huiduieli. Fiindcă pentru el, fiecare zi în care este prezent acolo e un dar pe care și-l oferă singur. Drept urmare, își asumă chinul și bucuria și disperarea și preaplinul. Trăiește cu ele agățate de gât, ca niște amulete al căror zdrăngănit îi reamintesc întruna că atâta timp cât se mișcă, este viu.

Pentru că înțelege. Înțelege că numai pe teren este viață. Dincolo de marginile acestuia, nu există decât stafiile celor care n-au cunoscut nici înfrângerea și nici biruința, întrucât s-au hrănit mereu doar din spectacolul altora.

(Text inspirat de “Man in the arena” al lui Theodore ‘Teddy’ Roosevelt.)

Ocoși cocoși cu piepții scoși

Întrebarea întrebărilor a băieților de la sală sună astfel: “cât împingi cu haltera la piept?”. Care, musai neapărat, cere un răspuns în chintale, fiindcă altfel nu ești un bro adevărat, cu testosteronul mugind în vene. Dar o întrebare tot atât de valoroasă precum o pătrățică de pe un abdomen fotoșopat din “O lume instagraminunată”. Pentru că numărul cu pricina contează numai pentru ego.

Ceea ce contează cu adevărat este cât vei împinge în următorii cinci ani. Sau în următorii 10 ori 20 de ani. Contează dacă toate cele de pe dinăuntrul tău o să țină la tăvăleală ca să o poți face săptămână după săptămână. An după an. Dacă o să fii suficient de întreg ca să poți fie și numai ridica un condei din suportul său — darămite să-l mai înmoi în cerneală.

Și la kilograme și la cuvinte, nu contează cât — contează cât timp.