Unnatural Born Writers

Nu te naști scriitor. Ești scriitor. Nu te face altcineva. N-o să-ți dea nimeni o patalama prin care să fie statuat oficial că gata, din acest moment ai dreptul legal să conduci condeiul pe dalbe pagini.

E irelevant dacă ai publicat — sau câte cărți — ce zice critica, ce spun cititorii sau amicii cu care ieși la o bere și-un fum. Dacă scrii cât di Lampedusa ori dacă scrii cât Simenon. Dacă scrii într-o sub-nișă a unei sub-nișe a unei nișe sau scrii romane de dragoste.

Ești scriitor pentru că ai ghimpele acela înfipt în carne. Adânc. Până în măduva eului.

Merge orice merge

La ultimul recensământ au ieșit la numărătoare — printre altele — tot atâtea metode de a scrie câți scriitori. Surpriză? Da, pentru nimeni.

Unii scriu dimineața, pe burta goală și cu capul limpede. Alții, noaptea, ghiftuiți și cu capul în nori.

Unii scriu în liniște deplină, alții cu metale grele în urechi.

Unii scriu cu harta-n mână, alții cu cazmaua.

Unii scriu liniar, alții în scene.

Unii scriu cu pix albastru pe foi gălbui, alții cu tastaturi mecanice pe ecrane 4K.

Și toți cred, în taină, că metoda lor are ceva special. Adevărul? Da, chiar are: face să se învârtă roata pentru fiecare. Iar atunci când ai rânduri în plus față de ieri, ieri față de alaltăieri, alaltăieri față de răsalaltăieri și tot așa – înseamnă că merge.

Și dacă merge, am văzut că lucrul acesta era bun.

Răspunsul, prieteni, e frecare de mentă

Oamenii iubesc rezoluțiile. Rezultatele. Rezolvările. De preferat rapide, limpezi și livrate în ambalaje motivaționale unicat și nereciclabile. Să știe încotro, de ce, cu cine, cât-mai-durează-până-să, cum se termină. Să aibă certitudini, explicații, direcții. Și, mai ales, să nu-i coste.

Doar că viața are cu totul alt gen de lubrifiant care face să se învârtă angrenajul fără să se gripeze: întrebările. Întrebarea mișcă. Întrebarea descoperă. Întrebarea transformă.

Răspunsul e cel mult un pit stop, pentru realimentare și schimbarea pneurilor. Dar, cel mai adesea, e pierdere de vreme. Frecare de mentă.

Întrebarea și cursa — nebunească și cu obstacole — până la răspuns sunt singurele care contează.

Mersul pe jos face scrisul frumos

Prefer sa scriu în spații mari și aerisite. Iar când spun “aerisite” nu mă refer doar la oxigen, ci și la amenajări spartane. Pentru că am nevoie să mă mișc. Chiar dacă scrisul înseamnă PPS (poponeț în scaun), mă ajută enorm să mă pot ridica de la masa de scris ca să fac pași prin incintă.

Crește pulsul, se mărește capacitatea de absorbție a oxigenului, mitocondriile duduie, micile celule cenușii zumzăie. Și, cel mai adesea, încolțesc idei și apar în pagină răsaduri de cuvinte.

Mersul nu-i pauză de la scris, ci parte din scris. Am învățat-o într-o bună zi în care nimic nu mergea și m-am ridicat de pe scaun doar ca să mă dezmorțesc. După niște zeci de pași, cuvintele au prins aripi și s-au înșirat frumos pe portativ.

Mersul leagă idei, dezleagă noduri și, uneori, aduce-n cioc chiar piesa care lipsea din puzzle. Așa că, de-acum știi: dacă nu merge scrisul, scoate-l la o scurtă plimbare.

Atenție! Motor! Acțiune!

Blestemul și binecuvântarea scriitorului: totul se înregistrează. 24/7/365. Fiindcă și visele, câteodată, sunt prinse în schemă.

Un gest. O privire. Un nume. O frântură de imagine ori un peisaj. Un anumit miros. O anume muzicalitate — ori cadență — a unei conversații la care ești spectator. Culori. Sunete. Gusturi. Întâmplări. Senzația tactilă a unui obiect. Sau a mâinii, părului, sânului femeii pe care o iubești. Zâmbetul unei persoane speciale. Râsul ori plânsul unui copil. Expresia unui câine atunci când se uită în ochii tăi. Zarva naturii la trezire. Liniștea sclipitoare a nopților fără lună.

Cu toatele se strâng cadru cu cadru pe Marea Peliculă. Și, cu ajutorul neprețuit al Muzei, ies uneori în pagină. Sub formă de cuvinte. Povești. Cărți.

Inscripționezi vitrine sau scrijelești hârtii?

Întrebarea de o sută de puncte sună astfel: “dacă n-ar vedea nimeni ce scrii, tot ai scrie?”. Sau, într-o altfel de formulare, scrii în primul rând ca să te exprimi tu în pagină sau scrii în primul rând ca să se exprime ceilalți despre tine? Nu-i vreo dramă nici una, nici cealaltă. Dar merită să știi ce te împinge de la spate — ori ce-ți dă brânci.

Expunerea cere public. Nu poate trăi fără el. Scrii ca să fii citit, ca să primești validare, reacții, bani, statut, confirmări, alea-alea. Și nu-i nimic rău în asta — cu toții avem nevoie, din când în când, de o fereastră deschisă spre lume. Dar dacă devine singura încăpere prin care mișuni, n-o să mai știi cum arată restul casei.

Exprimarea, în schimb, nu are nevoie de audiență. Scrii pentru că nu poți altfel. Scrii pentru că astfel știi să spui ce ai de spus. Iar cuvintele cu pricina nu caută neapărat aplauze. Sunt întregi așa cum sunt. Sunt reale. Sunt carne din carnea ta.

Problemele apar când încurci hârtia cu vitrina. Începi prin a te exprima și te trezești că ai ajuns pe negândite în mrejele expunerii. Când scrii și rescrii pentru că textul nu-i pe val. Pe piață. Pe reacții. Când scrii un text bun și-l abandonezi pentru că n-are cum să placă. N-are cum să ia vreun “Like”. N-are cum să dea criticii pe spate.

Inscripționatul de vitrine e cameleonic: se pliază pe trenduri, pe algoritmi, pe ce vrea piața. Scrijelitul pe hârtie e catâresc: nu-i pasă ce e la modă, ce se cere, ce face audiență — e fixat pe ce vrea viața, nu piața.

Exprimarea are rădăcini. Expunerea — cabluri.

Omul din teren

Nu e niciodată despre cei care stau pe margine și sparg semințe. Nici despre galeria care comentează doct din tribune despre ce ratangiu ești și cum n-ai habar de niciunele. Și nici despre gura lumii, cea repede vărsătoare de vorbe de tot felul care nu costă nimic.

Este — și va fi mereu — despre omul din teren.

Despre cel ce știe că și-o va lua garantat peste bot și tot alege să fie acolo. Cel ce știe că o să fie cu sudoare, cu eșecuri, cu dezamăgiri, cu intrări la oase. Cel ce știe că, deși o să se lase cu piedici monumentale care-l vor face țăndări, tot se va ridica și va merge mai departe. Chiar și în genunchi — pentru că doar cine face pași poate ajunge undeva.

Omul din teren n-are ochi și urechi nici pentru aplauze, nici pentru huiduieli. Fiindcă pentru el, fiecare zi în care este prezent acolo e un dar pe care și-l oferă singur. Drept urmare, își asumă chinul și bucuria și disperarea și preaplinul. Trăiește cu ele agățate de gât, ca niște amulete al căror zdrăngănit îi reamintesc întruna că atâta timp cât se mișcă, este viu.

Pentru că înțelege. Înțelege că numai pe teren este viață. Dincolo de marginile acestuia, nu există decât stafiile celor care n-au cunoscut nici înfrângerea și nici biruința, întrucât s-au hrănit mereu doar din spectacolul altora.

(Text inspirat de “Man in the arena” al lui Theodore ‘Teddy’ Roosevelt.)

Ocoși cocoși cu piepții scoși

Întrebarea întrebărilor a băieților de la sală sună astfel: “cât împingi cu haltera la piept?”. Care, musai neapărat, cere un răspuns în chintale, fiindcă altfel nu ești un bro adevărat, cu testosteronul mugind în vene. Altfel, o întrebare tot atât de valoroasă precum o pătrățică de pe un abdomen fotoșopat din “O lume instagraminunată”. Pentru că numărul cu pricina contează numai pentru ego.

Ceea ce contează cu adevărat este cât vei împinge în următorii cinci ani. Sau în următorii 10 ori 20 de ani. Contează dacă toate cele de pe dinăuntrul tău o să țină la tăvăleală ca să o poți face săptămână după săptămână. An după an. Dacă o să fii suficient de întreg ca să poți fie și numai ridica un condei din suportul său — darămite să-l mai înmoi în cerneală.

Și la kilograme și la cuvinte, nu contează cât — contează cât timp.

Cu capul între două lumi

Ca timp, scrierea unei cărți poate însemna săptămâni, luni sau ani. Depinde de procesul de producție — ba s-avem pardon, mă musiu: de creație! — al fiecărui scriitor. Plus ceea ce se întâmplă în jurul respectivului proces. Nu de alta, dar chiar și scriitorul este un om (pfff!) în viața căruia se petrec lucruri omenești: nașteri, boli, accidente, decese, slujbe, nunți, naufragii.

În tot acest răstimp, scriitorul pendulează între lumea din cartea la care scrie și lumea în care își scrie cartea. Iar aceste două lumi, indiferent că acțiunea cărții respective se petrece în zilele noastre, acum 2.500 de ani sau 5.000 de ani în viitor, sunt precum apa și uleiul.

Și nu e mereu foarte clar care din lumi este apa și care este uleiul.

Marele Cec În Alb

Dacă mi-a plăcut o bucată de text, nu înseamnă că îmi plac toate textele tale. Și reciproca e la fel de valabilă — dacă ți-a plăcut ceva ce am scris eu, n-o să presupun că îți place cum scriu. Dar minunăția — și fabulosul miracol — este că oameni foarte diferiți pot citi, în momente total diferite, același pasaj de text care să rezoneze extrem de diferit pentru fiecare dintre ei. Fiindcă există o infinitate de posibilități (în sensul de variabile) care pot face să vibreze acea coardă din sufletul unui om.

Nu e matematică și nu poți ști niciodată. Ca scriitor nu poți decât să-ți faci treaba, de fiecare dată, știind că nimeni, niciodată, nu-ți va oferi un cec în alb.

Dar Marele Cec În Alb pe care-l poartă fiecare condeier în buzunarul de la piept este faptul că undeva, cândva, cineva va rezona cu ceva ce a scris.

Master Chef la cuțite cu Mistress Muza

Știi zilele speciale ale lunii de care se vorbește prin reclame? Ei bine, scriitorii beneficiază la rândul lor din plin de acestea - indiferent de sex, gen ori pronume preferat.

Sunt zile în care — pentru că motive — n-ai energie nici să zaci ca leguma pe tocător, darămite să-ți pui imaginația în priză pentru a coace oareșce. Sau zile în care ești prins până peste urechi într-o carte și n-ai nicio tragere de inimă s-o lași din mână ca să apuci condeiul și să scrii la a ta. Ori zile în care ai un chef nebun de absolut orice altceva în afară de scris — de la dat cu aspiratorul la spălat de geamuri și până la curățat canalizarea.

Parcă văd, în asemenea zile, cum Master Chef joacă table cu Mistress Muza ca să vadă cine face primul numărul de puncte ca să câștige partida. Și știi ce? Muza câștigă mereu. Nu doar pentru că dă bine cu zarul, ci mai cu seamă pentru că știe să joace. Fiindcă aud mereu ecoul vorbelor ei:

“O propoziție. O singură propoziție. Oricine, în orice condiții, în orice situație poate să scrie o propoziție. O singură propoziție.”

Iar chestia e că nu doar pofta vine mâncând, ci și inspirația vine scriind.

Capra vecinului și gâsca neamului

Ca demni urmași ai celor mai drepți și mai viteji dintre traci, ne păstrăm prioritățile în viață aranjate mereu la o justă scală de valori. Capra vecinului trebuie să crape, în timp ce gâsca neamului musai că face doar ouă de aur.

N-am nimic cu gâsca — în afară de a-i ura spor la ouat. Dar aș avea un micuț comentariu apropo de cornută: dacă nu e a ta și-n plus, ție nu doar că nu-ți plac caprele, dar nici n-ai avea ce să faci cu una chiar dacă ți-ar pica din cer, păi nu mai bine îți vezi de treaba ta, fără să scrâșnești din dinți la vederea acestei arătări diavolești?

Nu de alta, dar am văzut de-a lungul anilor enșpe mii de comentarii legate de cărțile lui Mircea Cărtărescu. Iar întrebarea ce merită lansată în eterul etericei atmosfere a piciorului de plai și gurii de rai ar fi următoarea: dacă nu-ți place cum scrie omul — așadar în mod evident cărțile lui nu sunt pentru tine — nu-i mai firesc să ții poteca, în loc să consumi timp, energie și nervi să-l spurci?

În spate se vede doar peisajul

Zilele de scris nu au sex, dar au cu siguranță gen. Fiindcă sunt zile și zile. Unele seamănă între ele, cele mai multe nu.

Sunt zile în care zburzi pe pagină precum mieii pe pajiște, primăvara. Sunt zile în care scoți fiecare cuvânt și fiecare semn de punctuație cu forcepsul și-l sângerezi pe foaia albă până aceasta începe să arate ca un tablou de Pollock. Sunt zile în care scrisul merge decent, dar îți pare că povestea băltește precum apa stătută dintr-o conservă aruncată pe un câmp de la marginea orașului.

Secretul lui Polichinelle? Să fii la întâlnirea cu Muza și în ziua următoare. Apoi în următoarea. Și în următoarea. Și tot așa. Pentru că, atunci când te vei uita peste ce ai scris cu niște timp în urmă, n-o să vezi nimic din genul zilelor pe care le-ai avut scriind. Vei vedea doar textul din pagină și povestea țesută de acesta.

Strânge din condei și ai puțintică răbdare, stimabile.

Cinci pastile și jumătate despre scris

Cuvintele pe hârtie nu sunt tocmai magie albastră. Dar nici o chestie pe care să ți-o poată debita la foc automat vreun algoritm denumit în mod cu totul și cu totul extravagant “Inteligență Artificială”.

1. Scrisul e 50% inspirație și 50% expirație

Într-un cuvânt, respirație. Dar care se face la modul asumat și conștient. Nu e o epifanie ori un fulger care te lovește aleator.

2. Înainte de a fi primul tău critic, ești primul tău cititor

Scrii în primul rând să-ți placă ție să citești. Scrisul tău trebuie să răspundă sensibilităților tale particulare. Și să reflecte lumea așa cum se vedea ea prin lentila cu care o privești tu. Dacă există public pentru ce scrii și pentru cum scrii contează doar în plan secundar. Iar lumea e mare — întotdeauna o să existe public.

3. Textul e în pagină sau nu există

Poveștile din capul tău nu există. Personajele din capul tău nu există. Intrigile din capul tău nu există. Cărțile din capul tău nu există. Există doar textul pe care l-ai pus în pagină.

4. Puterea stă în ritm, nu în explozie

Scrisul înseamnă cursă de fond, nu sprinturi. Ultra-maraton, nu 100 metri plat.

5. Rut, rutină

Scrisul e ca un vas de croazieră gigantic. Cu două ancore solide: rutine și ritualuri.

5 1/2. Geniu singur, dar nu pustiu

Da, ești mereu doar tu în fața paginii. Dar e multă lume în afara paginii care abia așteaptă să fie adusă în ființă.

Nicio masă fără pește oceanic

Am descoperit că pot trăi foarte bine mâncând în fiecare zi mereu aceleași două lucruri: cartofi copți în coajă și sardine în suc propriu la conservă. Nimic mai mult, nimic mai puțin — și masa perfectă, nutrițional vorbind. Carbohidați complecși, fibră (de la coajă), proteine de calitate, grăsimi bune (EPA, DHA, omega-3), sumedenie de micronutrienți. Plus sentimentul îmbărbătător că mă pot hrăni corespunzător și fără să apelez la cei mai buni prieteni ai românului: grătarul, porcul și Glovo-ul.

Nu gătesc — pun cartofii la cuptor. Nu deliberez — repet în fiecare zi. Și tocmai de aceea totul merge ca uns. Îmi pare genul de hrană ce reprezintă o subtilă metaforă pentru scris:

• Simplă, dar completă

• Repetabilă, dar nu plictisitoare (chiar e o combinație strașnică pentru papile!)

• Subapreciată, dar capabilă să te țină viu

Într-o lume unde totul te îndeamnă să alergi mereu după nou, mereu după altceva, mereu după diferit, a rămâne fidel (sau fidea, după caz și preferințe) unui lucru simplu se transformă într-un act de rezistență. La fel cum este și scrisul: cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziție, cu fiecare paragraf, cu fiecare pagină, cu fiecare carte.

Nicio zi fără o propoziție scrisă.

Ovalul virtuos

Ca să nu rămâie și anul acesta cu onoarea nereperată, m-am decis să-i ofer cercului vicios un partener pe viață: ovalul virtuos.

Pentru spiritele curioase, dar și în scop de pupat piața independenței, această formă geometrică de stil sună în felul următor: scriu pentru că mă amuză să citesc și citesc pentru că mă muză să scriu.

Imposibila ușurință a scrisului

Ai spune că, după ce ai hălăduit pe coclaurile imaginației și ai strâns în manuscriptare niște sute de mii de cuvinte, treaba asta cu scrisul de literatură devine mai ușoară.

Vestea surprinzător de bună este că da — atunci când ți-ai găsit vocea și ți-ai format, prin încercări și eșecuri repetate, propriul mod de a scrie, îți vine mai ușor scrisul.

Vestea proastă de bubuie este că există o relație direct proporțională între numărul de cuvinte scrise și chinul de a le scrie. Cu cât ai scris mai mult, cu atât mai dificil îți va fi să scrii lucruri pe care să nu le fi scris deja.

Dar dacă ar fi simplu, n-ar avea toată lumea abdomen cu pătrățele?

Mă unge pe suflet

Îmi place vorba aceasta, bună de spus în toate ocaziile care o merită. De la momentele când o bucată de text îți joacă eul pe degete până la cele când o îmbucătură dintr-un anume fel de mâncare se apucă să joace o sârbă îndrăcită cu papilele tale gustative.

Ceea ce îmi amintește de faptul că limba română e frumoasă și cu hainele pe ea, dar și goală-pușcă. Iar pe mine unul, mă unge pe suflet la modul corespunzător.

Și sunt mereu tentat să-i propun să facem chestii.

Scriitorul ca decident în serie

Sigur trebuie să fi asistat și tu măcar de câteva ori la scena următoare. Restaurant cochet, seara. Lumini blânde, muzică în surdină, arome de mâncare bună. Mesele sunt așezate aerisit și majoritatea sunt ocupate de cupluri. Se răsfoiesc meniuri, se discută cu glasuri scăzute și cu gesturi moi. Trei chelneri așteaptă sub formă de statuie mișcătoare ca oamenii de la masa lor să se hotărască. Unul dintre ei este deja la cea de-a treia vizită.

Probabil principalul motiv pentru care scrisul e un proces chinuitor este chiar acesta: pe pagina goală, posibilitățile sunt infinite. Iar scriitorul trebuie să ia clipă de clipă decizii pentru a o umple, indiferent ce substanțe îi pompează Muza în vene.

Bolovanul e veșnic în fața lui Sisif.

“Atât de bun, că parcă-i scris de mine”

Ca scriitor, nu știu un compliment mai mare decât acesta. Și este valabil în ambele direcții — atât pentru complimentele oferite, cât și pentru cele primite.

Dar sigur, scriitori sunt, în general, niște ființe egolatre. Complimentele sincere în această breaslă sunt mai rare decât un ornitorinc cu stomac.