Devreme, pe drumuri de viață

Am auzit sau citit de mai multe ori decât are fire de păr pe corp un hirsut despre oameni care au luat-o pe un anumit drum în viață pentru că în copilărie ceva din ceea ce făceau a avut efect asupra celor din jur. Și nu zic aici neapărat de chinuit animale sau de luat alți copii la bătaie, ci de lucruri precum construcțiile cu piese Lego (ingineri), reprezentații cu public (actori), vindecări de păpuși (vraci) ș.a.m.d.

Atunci când suntem copii, avem niște antene speciale cu care captăm reacțiile oamenilor. Un surâs poate fi mai puternic decât orice bursă de studii, o apreciere sinceră mai tare decât orice strategie națională de educație. Cabrăm și ne strunim, intuitiv, după reacțiile celor care ne privesc.

Așa ajungem să ne urcăm în trenuri care pleacă devreme, cu destinații schițate mai întâi în joacă. Uneori, drumul ales se dovedește a fi cel bun; alteori, coborâm grăbiți la prima stație mai răsărită și ne urcăm în altul — fără bilet, fiindcă mergem cu nașul. Dar indiferent câte trenuri schimbăm, lucrurile din copilărie care, ca adulți, ni se par mici, ridicole și meschine, ne pun în fapt viața pe șine.

Și dacă ne iese, mai târziu, când privim în urmă, ni se pare că totul a fost scris în stele de la bun început. Când, de fapt, la început a fost doar un copil care i-a furat cuiva un zâmbet.