Cum să nu dai din meliță când ai limbariță?

Am fost dintotdeauna de părere că prin zicerea cu “românul s-a născut poet” înaintașii noștri cei analfabeți — școala-i o invenție modernă la Miorița, de un’ să știe neștiutorul de carte din vechime ce-i acela un poet? — se gândeau de fapt la oamenii care dau din gură. La oraliști. Că de când lumea și pământul noi, urmașii celor mai drepți și mai vorbăreți dintre traci, dăm din meliță ca și când am fi plătiți la silabă. La colț de stradă, la cârciumă, la cozile de la Untold, în ședințele lungi și dese de la birou sau de acasă, limbile aleargă ultramaratoane cu ușurința cu care minte Donald Trump când deschide gura.

La populațiile trăitoare în spațiul carpato-danubiano-mamaiotic, tăcerea nu e de aur, ci motiv de maximă suspiciune: dacă stai prea mult timp cu buzele strânse, ori nu ți-e bine, ori pui ceva necurat la cale, ori ambele amândouă. Ne mândrim cu ingeniozitatea țăranului inventator al morii de apă, fără să ne dăm seama că tot geniul său a inventat și moara stricată. Care taca-taca până la sfârșitul vremurilor.

Și uite cum, din vorbă-n vorbe, ne-am potcovit cu o limbariță de care nu mai reușim să scăpăm neam. Răstimp în care ne-am și autosugestionat, generații după generații, că gura bogată ține loc de avuție. Sau de minte limpede.

Cum să nu dai din meliță când ai limbariță? “Greu de ucis” și “Misiune imposibilă” la un loc — ori pe aproape. Poate că adevărata artă a conversației nu este să vorbești, ci cum să folosești spațiile albe pentru respirat și, de ce nu, pentru craniat. Fiindcă în afara acestora e doar gălăgie, dragă Românie.