Porcule, sfântule

Cel mai bun prieten al omului românesc, porcul, este peste poate de fericit să-și aducă șoriciul caloric și gustativ la starea de bine a neamului. Nu doar prin transhumanța din godacul voluptuos, vesel și viu în colecția de șunci, caltaboși sau jumări, ci mai ales prin felul aproape mistic în care este venerat înainte, în timpul și după tăiere.

Ca neam de ciobani ce suntem, om avea noi o oaie drept simbol al națiunii, dar tot porcul este singurul sfânt rămas necanonizat pe plaiurile mioritice. Un sfânt care nu face minuni, ci pofte. Și ale cărui moaște se servesc prăjite, afumate, la grătar ori de la garniță.

Însă cea mai de preț liturghie dedicată Sfântului Porc rămâne de departe fasolea. Într-un cazan de fasole cu ciolan bolborosește practic întregul existențialism românesc: viața-i greu și bate pasul pe loc, dar merge bine cu murături.