Despre ritualuri și alți demoni de gen

Paradoxal cum o ocupație prin excelență creativă precum scrisul este împănată de atâtea rutine și ritualuri. Acte prin definiție mecanice și repetitive. Dar dacă zgârii un pic suprafața, ai să vezi că este un paradox doar aparent. Fiindcă rutinele sunt cele care îl duc pe scriitor în rutul său creativ. Și am să povestesc în cele ce urmează despre propriile mele rutine și ritualuri.

Pe fiecare Mac pe care am scris mi-am creat un utilizator distinct denumit “Locul De Scris”, cu acces la un număr restricționat de aplicații. Adică în număr de exact trei. Browser de internet (pentru dicționare și Wikipedia). Aplicație de scris (iA Writer). Aplicație pentru muzică (Spotify). Le deschid mereu în aceeași ordine, iar ferestrele sunt întotdeauna aranjate astfel: scris, browser, muzică.

Imediat după ce mi-am deschis și aranjat în ordinea care trebuie cele trei aplicații, îmi pun căștile și dau drumul la muzică. Am un playlist special creat în Spotify, pe care l-am botezat #amwriting, unde sunt în jur de 400 de cântece (95% din muzica anilor ’60-’70-’80 — The Beatles, Pink Floyd, Deep Purple, Creedence Clearwater Revival, The Doors, Queen, U2, The Police, Dire Straits etc.). Cântecele rulează pe modul aleator și le cunosc pe toate atât de bine încât nu le mai ascult în mod activ — am nevoie de ele să ruleze ca fundal sonor.

O dată ce începe să răsune muzica în căști, mă apuc să recitesc ultimele 2-3 pagini scrise din cartea la care lucrez — uneori chiar mai mult, când vreau să-mi reamintesc o scenă sau anumite detalii. Corectez câte un cuvânt, adaug sau rescriu fragmente de text, atunci când mi se pare că ceva putea să sune mai bine decât este în pagină. Iar când ajung la ultimul cuvânt scris în ziua precedentă, continui direct din locul rămas.

Am întotdeauna la îndemână un pahar și o sticlă cu apă (cu bule — iubesc bulele!). Micile celule cenușii au nevoie de hidratare, plus că apa — asemenea șoarecilor ori păianjenilor — are și magicul efect de a te face să te ridici de pe scaun.

Scriu câtă vreme mă ține fluxul creator, fără să trag de cuvinte cu forcepsul. Știu că va mai fi și mâine o zi, dacă astăzi nu este o zi grozavă ori măcar una decentă pentru așternutul de cuvinte în pagină. Unicul lucru care contează este să fiu prezent zilnic în “Locul De Scris” la întâlnirea cu Muza și să pun măcar un rând nou la textul la care lucrez. Asta este ceva ce ține exclusiv de mine și asupra căruia dețin 100% controlul. Ce se întâmplă în interiorul unei asemenea sesiuni ține de Muză și nu se află deloc sub controlul meu. Așadar, o sesiune de-a mea de scris poate să țină de la un minimum de 30 minute la… nici nu știu exact care a fost cea mai lungă — probabil undeva pe la 7 ore?

Și iarăși de la capăt. 365 de zile pe an, 366 în anii bisecți.