Publicul, însă eu

Sunt primul meu cititor, așa că scriu întotdeauna ceea ce îmi face mie plăcere să citesc. Am mai spus-o (și nu doar eu, bineînțeles): scrisul, ca act în sine, este chinuitor. Tuturor oamenilor le-ar fi plăcut să scrie (dacă aș fi primit câte 1 leu ori de câte ori am auzit “aș putea scrie o carte”… aveam până acum bani de o chitară Martin Custom Shop), dar puțini se și încumetă să o facă. Și încă mai puțini reușesc să o țină pe drumul acesta “ținți postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoțeii...”. În ciuda faptului că a ajuns cel mai înspăimântător baubau al lumii moderne, plictiseala chiar este bună - dar nu în timp ce scrii. Iar scriitorul trebuie să fie mai înainte de toate propria lui audiență.

Drept urmare, mă interesează undeva între "deloc" și "niciun pic" opiniile despre cărțile mele. Pe scala cuprinsă între "mizerie absolută" și "genialitate supremă" - cu infinitatea de grade dintre acestea - oricare părere este în regulă și cu toatele îmi sunt la fel de egale. Însă, cum nu citesc niciodată recenzii de cărți, nu le-aș citi vreodată nici pe cele scrise despre ale mele.

Treaba mea este să scriu, nu să ascult păreri despre asta. Dacă mai sunt și alți oameni care îmi gustă cărțile, fain. Dacă nu, nu-i niciun bai, cunosc pe “țineva - nu spui ține… persoană însemnată…” - care le gustă.

Mă rog, deși nu am publicat decât în format electronic până acum, întâmplarea face să știu că există totuși niște mii de știutori de carte ce apreciază mișcările mele lascive din condei.