Postul, rostul și prisosul

Am experimentat timp de mai bine de un deceniu cu postul negru. Aer, apă și atât. Cele mai lungi au ținut 21 de zile, dar durata obișnuită era de 10. Le programam după ieșirea din iarnă, ca un soi de reset pentru organism. Am renunțat la ele doar pentru că deveniseră extrem de costisitoare din punct de vedere al masei musculare. Și, cu cât strângi mai multe amintiri în tolbă, cu atât mai important devine fiecare gram de mușchi. Greu de păstrat. Încă și mai greu de pus la loc.

Fiindcă altfel, n-am avut nicio altă neplăcere. Cam din a treia zi uiți oricum de foame. Iar claritatea mentală pe care o capeți după ce creierul trece de pe consumul de glucoză pe cel de cetoni e fără de egal.

Mi-ar plăcea să pot ține posturi negre cu scrisul. Dar ce ar putea să însemne asta, oare?

Să folosești numai verbe?

Să scrii dintr-o frază doar semnele de punctuație?

Să nu pui în pagină nimic altceva decât idei în formă brută?

Sau poate că postul negru când vine vorba de scris nu e despre ce nu scrii. Ci despre ce lași în spate atunci când scrii.

Mărimea nu pontează

Poate sună a egolatrie, dar nu-i câtuși de puțin: nu te poți mândri cu ce nu ți se datorează cap-coadă. Poți încerca un buchet enorm de sentimente – bucurie, mulțumire, recunoștință etc. – dar nu mândrie.

Și nu mă gândesc la aberații colectivist-pășuniste — “mândru că sunt român”, “mândru că sunt dreptaci”, “mândru că merg pe două picioare” ș.a.m.d. Ci la motive foarte personale. Nu poți fi mândru că al tău copil a făcut caca a luat premiul întâi — copilul tău nu ești tu, e meritul lui și mândria nu poate fi decât a lui. Nu poți fi mândru că un necunoscut cu care ai în comun doar cetățenia a câștigat medalia de aur la olimpiadă. Nu poți fi mândru că echipa ta de suflet a câștigat Liga Campionilor.

Iar dacă te agăți de motivele de mândrie ale celor din jur, poate e momentul să pui mâna pe târnăcop, ca să sapi după ale tale. Cu puțină strădanie, întotdeauna le vei găsi. Totul e să nu le compari cu ale altora.

Sunt ale tale, deci sunt de dimensiunea perfectă.

Gurile larg închise

Sunt o persoană tăcută. Adesea monosilabică. Iar când vorbesc, vorbesc în general puțin. Și nu mă dă elocința afară din casă. Nu am oroare de vorbitul în public — sau unui public — dar pur și simplu oralul nu-mi gâdilă eul corespunzător.

Prefer să ascult. Și să pun întrebări decât să ofer răspunsuri (pe care oricum nu le am). Poate că-i o meteahnă de scriitor, mereu ieșit la arat cu plugul pe ogorul subconștientului, să-l pregătească pentru semințele care, poate, vor rodi cândva.

Mi se pare oricum că majoritatea oamenilor vorbesc doar pentru că nu suportă tăcerea. Pe care nu o văd ca pe un spațiu fertil, ci ca pe un gol periculos. Ce trebuie neapărat umplut cu clinchet de vorbă.

N-am nimic împotriva conversațiilor de complezență. Acestea sunt în regulă — gresează laringele, ba chiar uneori pot fi la fel de plăcute precum briza mării la ceas de seară de vară. Dar parcă prea totul a devenit în ultima vreme doar un schimb de vorbe afabile. Un fel de joc de mimă, dar pe vorbitelea.

Mie mi-e bine cu gura larg închisă.

35 de ani

Se împlinesc astăzi de când nu mai este. Două treimi din viața mea de până acum am trăit-o fără el. Și, mai mult ca sigur, ea ar fi arătat cu totul altfel dacă ar mai fi fost. Habar n-am dacă mai bună sau mai rea. Dar parte din ceea ce sunt — și cum sunt — i se datorează. Atât cu cele bune, cât și cu cele rele.

35 de ani de neuitare.

Tata.