Pomul lăudat și poamele impaludate
Cred că nimeni n-ar putea să conteste că Humanitas și Polirom sunt cele mai prestigioase edituri din România.
Cred că nimeni n-ar putea să conteste că Humanitas și Polirom sunt cele mai prestigioase edituri din România. Calitatea catalogului pe care au reușit să și-l construiască în deceniile de după Eliberare vorbește de la sine. La fel, calitatea producției editoriale — deși aici sunt vizibile eforturile mai cu seamă în ultimii 15-20 ani. Personal prefer cartea electronică, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia o carte fizică (de la copertă și tipografie până la hârtie, tipar și finisaj).
Și de aici, mirările. Cărți apărute cu ortografia de dinainte de 1993 (nu-s deloc fanul lui “â” sau “suntem”, dar regulile sunt reguli și când nu ne plac). Fișiere PDF propuse la vânzare pe post de ebooks. Coperți cu titluri în care apar literele “ș” sau “ț” cu sedilă.
De ce n-ai ține cu dinții de un blazon pe care l-ai construit cu atâta trudă și efort? Detaliile mărunte sunt precum urmele lăsate de cari în picioarele de lemn ale unei mese.
Primul oraș liber din România aflată sub ocupație comunistă
Timișoara.
Timișoara.
36 de ani astăzi.
Recunoștință eternă celor care au plătit cu sânge libertatea zilelor noastre.
Anamneza, pareidolia gândurilor
Pareidolia mi-a fost încă din copilărie la îndeochi.
Pareidolia mi-a fost încă din copilărie la îndeochi. Orice priveam într-un anume fel — nori, crengi, urme în pământ, fire de iarbă — putea să ia chip, să capete înfățișarea a ceva.
Eoni mai târziu am aflat că și în privința ideilor există un soi de pareidolie. Platon îi spunea anamneză — omul nu învață cu adevărat lucrurile mari și importante, ci doar și le reamintește.
Pareidolia creează, anamneza recunoaște. Și una-i să vezi un moș cu barbă albă pe cer și alta-i să vezi o lege a fizicii în mărul care cade din copac.
Farfurii zburătoare
Cine a fost vreodată la un chef cu greci, le-a văzut în acțiune.
Cine a fost vreodată la un chef cu greci, le-a văzut în acțiune. Deși nu-i clar care-i originea obiceiului, frenezia cu care zburdă farfuriile spre starea de cioburi este fascinantă. Mai ales dacă le lași să se spargă de o suprafață dură, de genul gresiei.
Și-mi amintește de faptul că, în vremurile când încă nu descoperisem binefacerile fierului din mână, aruncatul spre tavan de farfurii și sunetul sec la pulverizarea lor de gresia din bucătărie erau arme letale de luptă împotriva stresului.
Relaxare, luată cu puțină sare.
Altă dată, altădată
Nu-mi place de nicio culoare împreunarea aceasta lexicală.
Nu-mi place de nicio culoare împreunarea aceasta lexicală. Nici când semnifică “altă ocazie / împrejurare / zi”, nici când înseamnă “odinioară / odată / cândva”. Relativizează totul. Și totul devine o nebuloasă atunci când apar dânsele pe firmament.
Între un viitor incert și un trecut incongruent, prefer să arunc ancora într-un prezent imberb.
Neschimbatele minuni nestemate
Indiferent cât amar de oameni au deschis și au închis ochii pe Pământ.
Indiferent cât amar de oameni au deschis și au închis ochii pe Pământ. Indiferent câți tirani au umplut de sânge nevinovat câmpiile și văile și apele. Indiferent câte speranțe s-au înălțat spre cer și au ars, prea aproape de soare fiind.
Pala de vânt ce răsfiră covorul ruginiu așternut toamna la picioarele copacilor. Clinchetul cristalin al unui pârâiaș pornit impetuos să se dea de-a dura pe o coamă de munte. Scânteierea șăgalnică a creștetului valurilor în bătaia soarelui care cască somnoros.
Nestematele minuni neschimbate, din negura începuturilor până în vălvătaia sfârșiturilor.
Fake fachiu
În ciuda propen(pa)siunii pentru ficțiune, îmi plac lucrurile reale.
În ciuda propen(pa)siunii pentru ficțiune, îmi plac lucrurile reale. Autentice. Fără pretenții de a părea ceea ce nu sunt.
Îmi plac oamenii care nu joacă roluri, deși cunosc piesa pe dinafară. Cei care tac când nu au nimic de spus și râd când ceva-i de râs. Cei ce-și trăiesc viața fără lăutari care să le cânte-n strună, fără script și fără machiaj.
Îmi plac momentele care nu se repetă și nici nu se pot povesti. O rază de lumină strecurată prin frunzișul de toamnă. O clipă de liniște între două gălăgii. O respirație în sincron cu a ta.
Adevărul nu se filmează cu stabilizator de imagine. Nu are filtru, unghi bun sau lumină potrivită. Doar este. Simplu, viu, frust.
Și, din când în când, îți reamintește că tot ce-i real nu are nevoie de mască.
*fachiu: maramă purtată de bunicile din Banat (de unde vine și cuvântul), menită să acopere, nu să ascundă.
Elogiu naivității
Copiii cred că adulții știu ce fac.
Copiii cred că adulții știu ce fac. Că lumea are sens. Că dacă ești bun cu oamenii, ei îți vor răspunde cu aceeași monedă. Că dacă faci bine, vei primi bine. Că “te iubesc” reprezintă o exprimare a dragostei.
Și apoi cresc.
Și înțeleg că mai nimeni nu știe de capul lui. Că lumea e mai degrabă o înlănțuire de întâmplări îmbrăcate în aparențe de logică și ordine. Că binele e pentru fraieri. Că munca onestă e pentru proști. Că “te iubesc” poate însemna orice, de la “mi-e frică de singurătate” la “îmi ești util(ă) pentru moment”.
Devin “maturi”. “Realiști”. “Cu capul pe umeri”. Când, de fapt, au ajuns doar la capătul programului de dresaj social. Au învățat să fie cinici. Să treacă totul prin filtrul lui “cui prodest?”. Să nu mai fie în stare să vadă un gest drept ceea ce este, fără să-l cearnă prin enșpe site de suspiciune.
Dar naivitatea aceea copilărească, pe care noi toți ăștia, adulți gravi și cu morgă, o considerăm slăbiciune, e poate cel mai curajos mod de a trăi. A crede în oameni, când toți cei de lângă tine țipă să nu carecumva să o faci, nu-i defel o dovadă de prostie. Ci, mai degrabă, un soi de revoltă. Un refuz de a lăsa universul să-ți ucidă capacitatea de a spera.
Și dacă singura cale de a avea o lume în care ar merita să trăiești — și nu doar să viețuiești — este naivitatea de a crede că o astfel de lume este posibilă?
Aici și acum
Pe lângă tot restul, îmi mai place la fier și faptul că te ancorează fără drept de apel în momentul prezent.
Pe lângă tot restul, îmi mai place la fier și faptul că te ancorează fără drept de apel în momentul prezent. Fac parte din tagma celor pentru care meditația nu funcționează — și martor mi-e Buddha că am încercat și am insistat repetat. N-am putut să-mi dresez neuronii sau să-mi pieptăn sinapsele și pace!
Dar în momentele când ești cu fierul în mână, orice altceva dispare. Rămâi doar tu, fierul și gravitația. Și nu mai e loc de nimic în clipă în afară de ACUM!
Ratatu-i …
... o traumă existențială?
... o traumă existențială?
... o tâmpenie colosală?
Personal, înclin către ultima variantă. Desigur, atâta vreme cât nu viețuiești într-un sistem totalitar-opresiv ca comunismul sau suratele acestuia (nazism, fascism, talibanism).
Altfel, că viața te duce pe poteca aia în loc de drumul ălălalt, e mai puțin important. Important este că mergi. Și că, la o adică, poți s-o cârmești după cum poftești.
Ratatul, dincolo de sport, e mai degrabă o sclifoseală cultural-intelectuală. Pitici pe creier (greieri la mansardă?) vânduți pe post de tragedie personală. Obsesii cu confetti.
Ratatu-i băgare în zeamă.
Lucrul manual
Întotdeauna m-au fascinat meșterii din mâinile cărora ies lucruri.
Întotdeauna m-au fascinat meșterii din mâinile cărora ies lucruri. Poate de unde am avut întotdeauna două mâini stângi când era vorba să fac ceva cu cei zece cârnâciori. Îmi aduc aminte de un bătrân ceasornicar din Timișoara, care avea o gheretă la parterul vechiului magazin Modern din Piața Operei — trebuia să fiu smuls de acolo ca să mă dau dus.
Astăzi la fel, aș putea să stau să mă uit cu orele la un zidar ori la un lutier, la un tâmplar ori la un pietrar. Dar azi, mai mult decât ieri, îmi pare că oamenii aceștia, care știu să-și folosească mâinile, sunt și mai de admirat. În lumea lui unu și zero, unde minciunile sunt “alternative facts”, adevărurile sunt “fake news” și ceea ce vedem ori auzim au fost generate algoritmic.
Bine, în ceea ce mă privește, tot lucrul textual rămâne baza.
Bate fierul cât e rece
Mi-ar fi plăcut să pun mâna pe fier devreme, pe la 14-15 ani.
Mi-ar fi plăcut să pun mâna pe fier devreme, pe la 14-15 ani. Nu pentru că este infinit mai ușor să “fabrici” masă musculară la vârste fragede (chestie deloc de lepădat), ci pentru partea mentală a ecuației. Pentru că fierul nu călește doar trupul. Să mai faci încă o repetiție când este extrem de simplu să termini imediat cu chinul, te învață lucruri. Despre tine și despre viață.
Să nu cedezi când începe să fie cu adevărat greu. Să nu abandonezi când îți urlă corpul să te oprești. Să strângi din dinți și să mergi mai departe.
Fierul este inert de sincer și de necruțător cu tine.
Ani, versuri, aniversări
Numerele contează spre deloc.
Numerele contează spre deloc. Convențiile chiar mai puțin.
Versurile strânse-n chimir, da. Indiferent că nu ești poet, n-ai scris un rând, ori nici măcar nu știi să scrii.
Plimbări, câini și prea multe dușuri
Rețeta mea simplă pentru momitul cuvintelor în pagină.
Rețeta mea simplă pentru momitul cuvintelor în pagină. Cârlige de pescuit idei, personaje, lumi din neantul timpului. Uși spre universurile perpendiculare pe al nostru.
Un pas în fața altuia, la fel cum se înșiră cuvintele unele după altele în propoziții. Smotocit câinii, așișderea scoaterii untului din limba noastră-i o comoară. Înmuieri repetate în apă, asemenea penei în călimara ideilor.
Rețeta mea simplă pentru a face Muza să toarcă de plăcere.
Îmbâcseli
Nefiind o persoană dusă la biserică, nu-mi fac prea des cruce.
Nefiind o persoană dusă la biserică, nu-mi fac prea des cruce. Și, ca să fiu sincer până la capăt, asta-i un eufemism pentru “deloc”. Dar există totuși momente.
Cel mai adesea, atunci când văd vreo masă de lucru — fizică sau virtuală, pe ecranul calculatorului — care geme încovoiată sub povara tonelor de chestii așezate pe ea. Nu mă pot abține și-i trag câte o cruce, chiar și numai cu limba-n gură.
Adică, înțeleg că unii oameni pur și simplu nu pot să nu adune lucruri de care nu se îndură apoi să scape — și că hoardingul este o afecțiune mentală serioasă. Dar când vine vorba de “mijloacele de producție”, cum ar fi zis Marx, îmi pare că starea acestora reprezintă o reflexie în exterior a minții care le folosește. Și ce poate produce o minte îmbâcsită în afară de cruci repezit-înfricoșate?
Cu ochii minții
Când eram copil, brusturele mi se arăta ca o plantă magică.
Când eram copil, brusturele mi se arăta ca o plantă magică. Coborâtă parcă din povești. Avea niște frunze absolut gigantice, care, în ochii mei de atunci, păreau leat cu dinozaurii despre care auzisem și citisem tangențial (pe vremea aceea, strămoșii păsăretului din poiată nu se bucurau de atâta popularitate). Nu o dată le-am folosit pe post de umbrele ad-hoc, sub care mă feream de ploile repezi de vară.
Astăzi, mă mai pot uita la brusturi în felul acela din copilărie doar cu ochii minții. Și îmi pare tare fain că noi, oamenii, avem minimum minimorum două perechi de ochi ca să privim lumea. Dar o singură gură.
Horroribila povară
Iubesc filmul, îmi repugnă horrorul.
Iubesc filmul, îmi repugnă horrorul. Poate pentru că, atunci când ești dotat cu o imaginație care face ore suplimentare, n-ai nevoie de stimuli exteriori ca să faci din țânțar, armăsar prevăzut cu dantură — și mușcătură — de rechin.
Dar asta nu înseamnă că nu apreciez estetica urâtului și a macabrului — de pildă în poezie. Villon și Bacovia îmi par doi maeștri care, fără imagini, sunete și efecte speciale, pot face minunății ale oribilului din doar câteva cuvinte.
Crâmpeie de viață
Trăim înconjurați de lucruri comune, obișnuite, banale.
Trăim înconjurați de lucruri comune, obișnuite, banale. Care, într-o bună zi și pe neașteptate, ne fac cu ochiul.
Mirosul de fier încins al mașinilor oprite la semafor.
Cearta fără de sfârșit a câinilor cu mașinile de salubritate.
Amestecul incredibil de poezie și forță brută al unei mutări dintr-o partidă de șah.
Tristețea sfărâmată a unei păduri bătrâne după vizita unei furtuni moderne.
Senzualitatea unei îmbucături dintr-o felie de pepene roșu rece combinată cu telemeaua proaspătă de oaie.
Limba ca de plastilină
Nu-mi plac academiile, academismele, academicienii.
Nu-mi plac academiile, academismele, academicienii. Poate pentru că am avut, de când mă știu, probleme cu autoritatea (pe motiv de figuri paternale — tatăl și bunicul din partea mamei — exagerat de autoritare). Și, pe nesimțite, asta a ajuns să se reflecte inclusiv asupra modului în care folosesc, în scris, limba.
Fiindcă, nu-i așa, limba este un organ elastic și e normal să vrea să se întindă. Să se lungească, să se contorsioneze, să se răsucească. Că nu-i trasă în țiplă, nu-i turnată în fier-beton, nu-i cioplită dintr-un bloc de marmură. Ci este un animal viu. Cu năbădăi, cu chefuri, cu toane.
Calambururi, jocuri de cuvinte, invenții fonetice, morfologice, sintactice ori semantice — nimic nu este interzis și totul este permis. Limba e un teren de joacă unde ne hârjonim în familie, ca niște cățelandrii ținuți prea mult timp în casă.