Ratatu-i …

... o traumă existențială?

... o tâmpenie colosală?

Personal, înclin către ultima variantă. Desigur, atâta vreme cât nu viețuiești într-un sistem totalitar-opresiv ca comunismul sau suratele acestuia (nazism, fascism, talibanism).

Altfel, că viața te duce pe poteca aia în loc de drumul ălălalt, e mai puțin important. Important este că mergi. Și că, la o adică, poți s-o cârmești după cum poftești.

Ratatul, dincolo de sport, e mai degrabă o sclifoseală cultural-intelectuală. Pitici pe creier (greieri la mansardă?) vânduți pe post de tragedie personală. Obsesii cu confetti.

Ratatu-i băgare în zeamă.

Lucrul manual

Întotdeauna m-au fascinat meșterii din mâinile cărora ies lucruri. Poate de unde am avut întotdeauna două mâini stângi când era vorba să fac ceva cu cei zece cârnâciori. Îmi aduc aminte de un bătrân ceasornicar din Timișoara, care avea o gheretă la parterul vechiului magazin Modern din Piața Operei — trebuia să fiu smuls de acolo ca să mă dau dus.

Astăzi la fel, aș putea să stau să mă uit cu orele la un zidar ori la un lutier, la un tâmplar ori la un pietrar. Dar azi, mai mult decât ieri, îmi pare că oamenii aceștia, care știu să-și folosească mâinile, sunt și mai de admirat. În lumea lui unu și zero, unde minciunile sunt “alternative facts”, adevărurile sunt “fake news” și ceea ce vedem ori auzim au fost generate algoritmic.

Bine, în ceea ce mă privește, tot lucrul textual rămâne baza.

Rugăciune

Ferește-mă, Doamne, de oamenii care au răspunsuri.

Și scoate-mi în cale oamenii care au întrebări.

Bate fierul cât e rece

Mi-ar fi plăcut să pun mâna pe fier devreme, pe la 14-15 ani. Nu pentru că este infinit mai ușor să “fabrici” masă musculară la vârste fragede (chestie deloc de lepădat), ci pentru partea mentală a ecuației. Pentru că fierul nu călește doar trupul. Să mai faci încă o repetiție când este extrem de simplu să termini imediat cu chinul, te învață lucruri. Despre tine și despre viață.

Să nu cedezi când începe să fie cu adevărat greu. Să nu abandonezi când îți urlă corpul să te oprești. Să strângi din dinți și să mergi mai departe.

Fierul este inert de sincer și de necruțător cu tine.

Ani, versuri, aniversări

Numerele contează spre deloc. Convențiile chiar mai puțin.

Versurile strânse-n chimir, da. Indiferent că nu ești poet, n-ai scris un rând, ori nici măcar nu știi să scrii.

Plimbări, câini și prea multe dușuri

Rețeta mea simplă pentru momitul cuvintelor în pagină. Cârlige de pescuit idei, personaje, lumi din neantul timpului. Uși spre universurile perpendiculare pe al nostru.

Un pas în fața altuia, la fel cum se înșiră cuvintele unele după altele în propoziții. Smotocit câinii, așișderea scoaterii untului din limba noastră-i o comoară. Înmuieri repetate în apă, asemenea penei în călimara ideilor.

Rețeta mea simplă pentru a face Muza să toarcă de plăcere.

Îmbâcseli

Nefiind o persoană dusă la biserică, nu-mi fac prea des cruce. Și, ca să fiu sincer până la capăt, asta-i un eufemism pentru “deloc”. Dar există totuși momente.

Cel mai adesea, atunci când văd vreo masă de lucru — fizică sau virtuală, pe ecranul calculatorului — care geme încovoiată sub povara tonelor de chestii așezate pe ea. Nu mă pot abține și-i trag câte o cruce, chiar și numai cu limba-n gură.

Adică, înțeleg că unii oameni pur și simplu nu pot să nu adune lucruri de care nu se îndură apoi să scape — și că hoardingul este o afecțiune mentală serioasă. Dar când vine vorba de “mijloacele de producție”, cum ar fi zis Marx, îmi pare că starea acestora reprezintă o reflexie în exterior a minții care le folosește. Și ce poate produce o minte îmbâcsită în afară de cruci repezit-înfricoșate?

Cu ochii minții

Când eram copil, brusturele mi se arăta ca o plantă magică. Coborâtă parcă din povești. Avea niște frunze absolut gigantice, care, în ochii mei de atunci, păreau leat cu dinozaurii despre care auzisem și citisem tangențial (pe vremea aceea, strămoșii păsăretului din poiată nu se bucurau de atâta popularitate). Nu o dată le-am folosit pe post de umbrele ad-hoc, sub care mă feream de ploile repezi de vară.

Astăzi, mă mai pot uita la brusturi în felul acela din copilărie doar cu ochii minții. Și îmi pare tare fain că noi, oamenii, avem minimum minimorum două perechi de ochi ca să privim lumea. Dar o singură gură.

Horroribila povară

Iubesc filmul, îmi repugnă horrorul. Poate pentru că, atunci când ești dotat cu o imaginație care face ore suplimentare, n-ai nevoie de stimuli exteriori ca să faci din țânțar, armăsar prevăzut cu dantură — și mușcătură — de rechin.

Dar asta nu înseamnă că nu apreciez estetica urâtului și a macabrului — de pildă în poezie. Villon și Bacovia îmi par doi maeștri care, fără imagini, sunete și efecte speciale, pot face minunății ale oribilului din doar câteva cuvinte.

Crâmpeie de viață

Trăim înconjurați de lucruri comune, obișnuite, banale. Care, într-o bună zi și pe neașteptate, ne fac cu ochiul.

Mirosul de fier încins al mașinilor oprite la semafor.

Cearta fără de sfârșit a câinilor cu mașinile de salubritate.

Amestecul incredibil de poezie și forță brută al unei mutări dintr-o partidă de șah.

Tristețea sfărâmată a unei păduri bătrâne după vizita unei furtuni moderne.

Senzualitatea unei îmbucături dintr-o felie de pepene roșu rece combinată cu telemeaua proaspătă de oaie.

Limba ca de plastilină

Nu-mi plac academiile, academismele, academicienii. Poate pentru că am avut, de când mă știu, probleme cu autoritatea (pe motiv de figuri paternale — tatăl și bunicul din partea mamei — exagerat de autoritare). Și, pe nesimțite, asta a ajuns să se reflecte inclusiv asupra modului în care folosesc, în scris, limba.

Fiindcă, nu-i așa, limba este un organ elastic și e normal să vrea să se întindă. Să se lungească, să se contorsioneze, să se răsucească. Că nu-i trasă în țiplă, nu-i turnată în fier-beton, nu-i cioplită dintr-un bloc de marmură. Ci este un animal viu. Cu năbădăi, cu chefuri, cu toane.

Calambururi, jocuri de cuvinte, invenții fonetice, morfologice, sintactice ori semantice — nimic nu este interzis și totul este permis. Limba e un teren de joacă unde ne hârjonim în familie, ca niște cățelandrii ținuți prea mult timp în casă.

I do like Mondays

N-om fi noi mulți, dar suntem totuși câțiva ciudați cărora ne plac zilele de luni. De-adevăratelea, nu așa, doar ca să fim contra curentului șlagărizat cu mare succes de The Boomtown Rats (cântec scris, de altfel, în urma unui eveniment tragic, care a inaugurat epoca modernă a unei sinistre specialități americane: atacurile armate din școli).

Dacă-ți plac începuturile — dar mai cu seamă călătoriile care pornesc de la ele — n-are cum să nu-ți placă prima zi a săptămânii. Lunea totul e proaspăt, provocator, promițător.

Și, cum deocamdată nu le avem înfipte în folclor decât pe Sfânta Vineri și pe Sfânta Duminică din cele șapte surori, îmi pare imperios necesară beatificarea Sfintei Mucenice Luni. În oricare zi a săptămânii ar pica asta.

Oneroase păsărele pe la cuiburi se adună

Acum câțiva ani, venită de niciunde și chemată de nimeni, s-a aciuat o pereche de porumbei într-un colț ferit al casei, aflat sub o streașină. Între timp, s-au făcut patru perechi, care nu se mai dau duse.

Îmi par o metaforă perfectă pentru gândurile aparent nevinovate care puiesc în capetele noastre. Și se transformă pe nebăgatelea de seamă în balast — sau de-a dreptul în arme auto-distructive.

Spui prezent. Faci ce-i de făcut. Pui punct.

Iar mâine o iei de la capăt.

Ăsta-i tot secretul.

De fapt, e chiar Taina Cea Mare.

Meseria mea, cuvântul

Sunt ani mulți de când știu asta. Poate pentru că m-am văzut întotdeauna ca fiind un om norocos.

Singura chestiune despre care încă sunt în dubiu privește felul respectivului cuvânt: mai degrabă verb sau mai degrabă substantiv?

Postul, rostul și prisosul

Am experimentat timp de mai bine de un deceniu cu postul negru. Aer, apă și atât. Cele mai lungi au ținut 21 de zile, dar durata obișnuită era de 10. Le programam după ieșirea din iarnă, ca un soi de reset pentru organism. Am renunțat la ele doar pentru că deveniseră extrem de costisitoare din punct de vedere al masei musculare. Și, cu cât strângi mai multe amintiri în tolbă, cu atât mai important devine fiecare gram de mușchi. Greu de păstrat. Încă și mai greu de pus la loc.

Fiindcă altfel, n-am avut nicio altă neplăcere. Cam din a treia zi uiți oricum de foame. Iar claritatea mentală pe care o capeți după ce creierul trece de pe consumul de glucoză pe cel de cetoni e fără de egal.

Mi-ar plăcea să pot ține posturi negre cu scrisul. Dar ce ar putea să însemne asta, oare?

Să folosești numai verbe?

Să scrii dintr-o frază doar semnele de punctuație?

Să nu pui în pagină nimic altceva decât idei în formă brută?

Sau poate că postul negru când vine vorba de scris nu e despre ce nu scrii. Ci despre ce lași în spate atunci când scrii.

Mărimea nu pontează

Poate sună a egolatrie, dar nu-i câtuși de puțin: nu te poți mândri cu ce nu ți se datorează cap-coadă. Poți încerca un buchet enorm de sentimente — bucurie, mulțumire, recunoștință etc. — dar nu mândrie.

Și nu mă gândesc la aberații colectivist-pășuniste — “mândru că sunt român”, “mândru că sunt dreptaci”, “mândru că merg pe două picioare” ș.a.m.d. Ci la motive foarte personale. Nu poți fi mândru că al tău copil a făcut caca a luat premiul întâi — copilul tău nu ești tu, e meritul lui și mândria nu poate fi decât a lui. Nu poți fi mândru că un necunoscut cu care ai în comun doar cetățenia a câștigat medalia de aur la olimpiadă. Nu poți fi mândru că echipa ta de suflet a câștigat Liga Campionilor.

Iar dacă te agăți de motivele de mândrie ale celor din jur, poate e momentul să pui mâna pe târnăcop, ca să sapi după ale tale. Cu puțină strădanie, întotdeauna le vei găsi. Totul e să nu le compari cu ale altora.

Sunt ale tale, deci sunt de dimensiunea perfectă.

Condeiul care nu mușcă, latră

Ca publicitar, mi-am vândut condeiul pe un pumn de arginți. Pentru că foame. Și pentru că — în sărăcia și buimăceala anilor ‘90 — publicitatea părea progenitura unui ménage à trois între Disneyland, Hollywood și un OZN rătăcit pe aici dintr-o altă galaxie.

Ca scriitor, n-aș putea face asta. Cred că e de datoria celor care simt enorm și văd monstruos să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Oricât de tăios ar suna și oricât de tare ar durea. Lumea post-adevărului de astăzi duce o lipsă acută de capete limpezi și de claritate morală. E drept, compensează prin a avea din belșug capete goale și superioritate morală.

Condeiul trebuie să muște — adânc, cu poftă, până la os.

Gurile larg închise

Sunt o persoană tăcută. Adesea monosilabică. Iar când vorbesc, vorbesc în general puțin. Și nu mă dă elocința afară din casă. Nu am oroare de vorbitul în public — sau unui public — dar pur și simplu oralul nu-mi gâdilă eul corespunzător.

Prefer să ascult. Și să pun întrebări decât să ofer răspunsuri (pe care oricum nu le am). Poate că-i o meteahnă de scriitor, mereu ieșit la arat cu plugul pe ogorul subconștientului, să-l pregătească pentru semințele care, poate, vor rodi cândva.

Mi se pare oricum că majoritatea oamenilor vorbesc doar pentru că nu suportă tăcerea. Pe care nu o văd ca pe un spațiu fertil, ci ca pe un gol periculos. Ce trebuie neapărat umplut cu clinchet de vorbă.

N-am nimic împotriva conversațiilor de complezență. Acestea sunt în regulă — gresează laringele, ba chiar uneori pot fi la fel de plăcute precum briza mării la ceas de seară de vară. Dar parcă prea totul a devenit în ultima vreme doar un schimb de vorbe afabile. Un fel de joc de mimă, dar pe vorbitelea.

Mie mi-e bine cu gura larg închisă.

35 de ani

Se împlinesc astăzi de când nu mai este. Două treimi din viața mea de până acum am trăit-o fără el. Și, mai mult ca sigur, ea ar fi arătat cu totul altfel dacă ar mai fi fost. Habar n-am dacă mai bună sau mai rea. Dar parte din ceea ce sunt — și cum sunt — i se datorează. Atât cu cele bune, cât și cu cele rele.

35 de ani de neuitare.

Tata.