Anamneza, pareidolia gândurilor

Pareidolia mi-a fost încă din copilărie la îndeochi. Orice priveam într-un anume fel — nori, crengi, urme în pământ, fire de iarbă — putea să ia chip, să capete înfățișarea a ceva.

Eoni mai târziu am aflat că și în privința ideilor există un soi de pareidolie. Platon îi spunea anamneză — omul nu învață cu adevărat lucrurile mari și importante, ci doar și le reamintește.

Pareidolia creează, anamneza recunoaște. Și una-i să vezi un moș cu barbă albă pe cer și alta-i să vezi o lege a fizicii în mărul care cade din copac.