Elogiu naivității

Copiii cred că adulții știu ce fac. Că lumea are sens. Că dacă ești bun cu oamenii, ei îți vor răspunde cu aceeași monedă. Că dacă faci bine, vei primi bine. Că “te iubesc” reprezintă o exprimare a dragostei.

Și apoi cresc.

Și înțeleg că mai nimeni nu știe de capul lui. Că lumea e mai degrabă o înlănțuire de întâmplări îmbrăcate în aparențe de logică și ordine. Că binele e pentru fraieri. Că munca onestă e pentru proști. Că “te iubesc” poate însemna orice, de la “mi-e frică de singurătate” la “îmi ești util(ă) pentru moment”.

Devin “maturi”. “Realiști”. “Cu capul pe umeri”. Când, de fapt, au ajuns doar la capătul programului de dresaj social. Au învățat să fie cinici. Să treacă totul prin filtrul lui “cui prodest?”. Să nu mai fie în stare să vadă un gest drept ceea ce este, fără să-l cearnă prin enșpe site de suspiciune.

Dar naivitatea aceea copilărească, pe care noi toți ăștia, adulți gravi și cu morgă, o considerăm slăbiciune, e poate cel mai curajos mod de a trăi. A crede în oameni, când toți cei de lângă tine țipă să nu carecumva să o faci, nu-i defel o dovadă de prostie. Ci, mai degrabă, un soi de revoltă. Un refuz de a lăsa universul să-ți ucidă capacitatea de a spera.

Și dacă singura cale de a avea o lume în care ar merita să trăiești — și nu doar să viețuiești — este naivitatea de a crede că o astfel de lume este posibilă?