Despre cuvinte și greutăți
Am ajuns foarte devreme la cuvinte și foarte târziu la fier. În afară de niște prosteală - că n-o pot numi altfel - la diverse aparate întâlnite prin sălile de sport frecventate de-a lungul timpului, n-am atins cu adevărat greutățile până la 40 de ani. Și cât de multe asemănări există între cele două!
Scrisul și ridicarea de greutăți sunt discipline brutal de sincere. Ori vii și faci treaba, ori nu. Nu poți delega (‘AI scutește-mă!), nu poți da vina pe altcineva și nici nu există scurtături - ești doar tu, față în față cu greutatea. Fie că e vorba de halteră sau de pagina albă.
Responsabilitate totală
La ridicarea de greutăți nu poți mima forța. Numărul de kilograme de pe discuri nu mint: fie ridici haltera, fie nu. Și la fel este la scris - dacă nu funcționează cuvintele în pagină, este exclusiv responsabilitatea ta. Nu poți blama instrumentul de scris, ambianța ori starea de spirit. Este o confruntare directă cu tine însuți, zi după zi.
Disciplina repetiției
Ambele cer practică continuă. N-ai cum să stabilești un record personal la deadlift dacă ridici greutăți o singură dată pe lună. Și fix la fel, n-ai cum să reușești să scrii bine așteptând să te lovească inspirația. Jack London, Ernest Hemingway sau Yukio Mishima - deloc întâmplător, scriitori cărora ridicarea de greutăți nu le era deloc străină - știau prea bine asta. Fierul și condeiul cer implicare constantă. Textele bune se clădesc exact ca mușchii: prin efort susținut, îmbunătățire continuă și adaptare permanentă.
Solitudinea meșteșugului
Chiar dacă o faci la sală, cu un antrenor sau doar cu tovarășii tăi, ridicarea greutăților este în esență o activitate solitară - doar tu și fierul. Scrisul este la fel - doar tu și pagina (bine, fie, și Muza). Nu există un public, nu există o echipă care să ducă greul în locul tău. Când te așezi în fața paginii albe, nimeni nu poate face treaba în locul tău.
Neplăcerile, parte din proces
Și scrisul și ridicatul de greutăți implică durere și presupun chin. Febra musculară de după un antrenament nu e un semn divin de pedeapsă, ci doar nota de plată a progresului - care, inevitabil, trebuie achitată. Cam tot la fel cum este și textul scris în ziua anterioară, pe care-l recitești a doua zi și te întrebi ce nătâng anonim e autorul acelor aberații.
Editori necruțători
La ridicarea greutăților, fiecare repetare eșuată te învață ceva: despre formă, despre puncte slabe, despre atitudine mentală. Haltera, asemenea unui bun editor, îți arată fără milă defectele. Un squat prost executat nu poate fi corectat doar cu încrederea că o să fie bine - următorul s-ar putea să fie ultimul. La fel, un paragraf slab nu poate fi mascat prin cuvinte pompoase. Și scrisul și ridicare de greutăți solicită precizie, eficiență și autocunoaștere fără menajamente.
Nu treci linia niciodată
Nici scrisul și nici ridicarea greutăților nu sunt vreodată „gata”. Întotdeauna va fi sesiunea următoare de ridicat, încă o carte de scris, o altă șansă de a-ți depăși limitele. Ambele sunt călătorii de-o viață, în care lupta nu se încheie cu adevărat niciodată.
Fierul și cuvintele - ambele cer asumare totală. În final, fie ți-ai făcut treaba, fie nu. Nu există scuze, n-o poți da cotită, nu te poți ascunde după cireș.
Iar mie unuia, cred că îmi vorbește pe limba mea tocmai această lipsă acută de compromis.
