Jocular jocul ar fi, știi?

Când ai fost ultima dată poznaș cu tine însuți? Nu ironic, nu sarcastic, ci de-a dreptul jucăuș. Fără să-ți pese de ridicol. Fără să te gândești la ce-o să zică gura lumii cea foaie verde lobodă. Fără regrete.

Undeva, cândva, de-a lungul drumului ce vine dinspre copilărie, am uitat să mai fim năstrușnici. Și am învățat, prin dresaj, că gluma-i superficialitate. Că adulții adevărați sunt severi cu ei înșiși. Că trebuie să ne luăm în serios și să fim oameni serioși, ce naiba!

De-aia a și ajuns totul o corvoadă țeapănă și solemnă. Cărțile trebuie să fie “profunde” sau deloc. Pictura trebuie să “transmită” chestii și, recomandat, pe cât mai multe frecvențe. Alergatul trebuie să aibă un obiectiv precis, că nu putem alerga așa, de nebuni sau — Doamne ferește și păzește! — de plăcere.

Mozart era un năstrușnic cu muzica. Picasso, un năzdrăvan nepereche cu forma și culoarea — el și recunoștea, de altfel, că i-au trebuit patru ani să învețe să picteze ca Raffaello, dar toată viața să picteze ca un copil. Caragiale își râdea de tot și de toate, începând cu el însuși. Și poate de aceea cei mai mulți dintre noi nu reușim să creăm nimic care să merite (dar mulțumim din inimă fierbinte Partidului Miliardarilor Duși De Acasă pentru minunatele lor AI-uri cu care noi toți putem să). Ne lipsește duhul acela neastâmpărat care transformă munca în joacă și joaca în artă.

Jocular jocul ar fi, știi? Seriozitatea-i un sinonim sleit la searbăd.