Vrum-vrum!

Onomatopeele sunt rudele sărace ale limbii române. Deși adeseori ne fac să zâmbim, arareori sunt luate în serios. Fiindcă, vezi bine, onomatopeele nu au greutatea unui verb, unui substantiv sau chiar a unui pronume. Și totuși, fără ele, coloana sonoră a lumii ar fi mai falsă și mai lipsită de ecou.

Deloc întâmplător, copiii învață mai întâi să imite sunete și să denumească prin onomatopee ce-i înconjoară. Câinele e “ham!”, mașina-i “ti-tiii!”, iar telefonul “lai-lai-lai!”. Mare păcat că ne rătăcim de acest vocabular odată ce creștem. Pentru că ne pierdem și ceva din naturalețe. Onomatopeele sunt punțile cele mai simple, fruste și firești dintre noi și univers. Ele nu traduc realitatea în descrieri și explicații, ci o redau.

Ne facem mari, apoi devenim adulți și reușim să complicăm totul. Limbajul ni se transformă într-un lanț de șlepuri încărcate până-n buză cu termeni, cuvinte prețioase, sofisme. Când, uneori, un “offf!” sau un “pfuai!” ar fi suficient.

Așa că, atunci când simți câte un “cranț!” la suflet, să n-ai teamă să-l folosești ca atare. Bling?