Cum am ajuns de la setea de cultură la setea de scandal

În universul concentraționar al României aflate sub ocupație comunistă, cultura — și, prin extenso, omul de cultură — a fost nu doar un paria, ci de-a dreptul Dușmanul. Cultura, prin excelență un spațiu al gândirii libere și al circulației neîngrădite a ideilor, era exact negativul fotografiei totalitarismului instaurat de ocupantul comunist — canon strict, închidere deplină, control cu drept de viață și de moarte, supunere totală. Și deloc ironic, sclavul care urma să trăiască pe deplin fericit în acest minunat regim era denumit de către ocupant într-un mod aproape poetic: “Omul Nou”.

Dar 45 de ani de nechezol vândut pe post de cafea și de propagandă băgată pe gât pe post de acte culturale au creat în oameni o sete incredibilă pentru cultură. Neostoită în niciun fel de marfa de contrabandă adusă din partea cealaltă a giulgiului de fier (muzică, filme, cărți, reviste) ori de puzderia de antene care strecurau în case imagini în diverse limbi din alte colțuri ale lagărului comunist. Așa se face că, imediat după Eliberarea de sub ocupația comunistă, orice aducea chiar și vag cu un act de cultură a bătut toate recordurile. Cărți cu tiraje de sute de mii de exemplare, cotidiane difuzate în peste 1 milion de bucăți, albume vândute în milioane de unități, spectacole jucate cu casa închisă timp de luni de zile — toate întâmplate în România de la începutul anilor ‘90 și care astăzi par fabulații induse de un dozaj greșit de ciuperci halucinogene.

N-a ținut mult setea aceasta pentru că românul a descoperit, mai întâi cu oroare și mai apoi cu o plăcere vecină cu fascinația hipnotică, scandalul. Trasul de izmene în piața publică. Bălăcăreala cu tot ce ne vine la gură. Schimbul de bășini reciproc puturoase.

Și, poate cea mai importantă binecuvântare adusă acestui neam de ocupantul comunist — apropo, tot român de-al nostru, de la talpa țării, nu vreun venetic — a fost că a exterminat fizic sau moral tot ce a însemnat om de cultură rămas în România după anul 1945. Astfel că, după Eliberare, am rămas cu toții niște fii ai ploii, niște neica-nimeni bătuți de soartă, niște copii vitregi ai nimănui. Iar cele 2-3 voci — literalmente — rămase oarecum întregi în 1990 au fost rapid asurzite de corul celor care țipă cel mai tare.

În cei 35 de ani care au urmat, noi, urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci, n-am dovedit nici spiritul de dreptate și n-am avut nici vitejia să-i recunoaștem, să-i încurajăm și să formăm o avangardă din oamenii care pot fi făclii și ne pot călăuzi prin Marele Întuneric.

Dar nu-i rău, totuși, că între timp, mulți dintre noi ne-am descoperit pe persoană fizică vocația de daci liberi.