Fă-mi o scenă. Cu de toate.

Orice scenă pe care o pui în pagină trebuie să joace un rol. Iar acest rol poate fi doar de două feluri. Fie scena respectivă oferă cititorului informații noi despre personaje (revelații, alegeri, schimbări etc.), fie împinge intriga poveștii mai departe. Sigur, nu împiedică nimic ca o scenă să joace ambele roluri — și cel mai adesea, așa se și întâmplă — dar unul din ele este totuși primordial. Și, la fel ca povestea mare din care face parte, fiecare scenă are la rândul ei nevoie de conflict — un micro-conflict, care să o facă vie.

Nu vezi întotdeauna lucrurile acestea atunci când ești prins cu scrisul. Fiindcă în momentele cu pricina, prioritatea absolută este să aduci în ființă nemaivăzutul. Prioritatea, dar și sarcina cea monstruos de grea.

Însă atunci când totul a fost spus și făcut, iar la finalul manuscrisului ai pus magicul cuvânt “sfârșit”, nu mai ai nicio scuză. După ce ți-ai luat creionul roșu de editor, taie cu sălbăticie, cu brutalitate și fără milă orice scenă care nu spune nimic nou despre personaje sau care nu duce firul narativ mai departe.

Nu lăsa povestea (cartea, romanul) să-ți facă scene.