Prune-n gură

Mereu m-a distrat expresia “vorbește de parcă are prune-n gură”. O dată, pentru imaginea în sine, care-i fără îndoială nostimă. Dar și pentru subtextul implicat de alegerea prunei, din tot arsenalul disponibil pe lângă ogrăzile populațiilor daco-romane trăitoare pe meleagurile noastre (sâmburi? mieji de nucă? zarzăre?).

Pruna fiind, desigur, nobilul fruct din care se produce, din moși-strămoși, tăria. Adică-i sfântă pentru țuică, rachiu, pălincă, horincă, zeamă de pufoaică — și cum or mai fi denumite colecțiile de grade din paharele vlahilor. Așadar, vorbitul “cu prune-n gură” are și-un iz de batjocură. Ca un soi de translatare în registru uman a unei expresii impersonale, “a strica orzul pe gâște”.

Chestie care-mi amintește că musai neapărat ar trebui ridicat un Monument al Oltencei undeva prin inima Olteniei. S-ar cuveni dăltuit și cinstit în piatră, spre veșnică nemurire, eroismul oltencei de a-i smulge olteanului niște găleți de prune din recolta curentă, ca să plămădească acea sublimă minunăție numită magiun.