Doar un număr să-ți mai spun. Sau despre scrisul la norma de cuvinte.

În ciuda a ceea ce cred profanii, constrângerile sunt o adevărată mană cerească pentru activitățile creative. Atunci când un creator susține că are nevoie de “mână liberă”, sintagma se referă la libertatea din interiorul actului de creație. Aceea este importantă și este singura care contează. Dar libertatea cu pricina poate fi exercitată — ba nu, potențată! — în interiorul unor bariere ce par adeseori insurmontabile. Timp. Buget. Materiale. Resursă umană. Linii de cod.

La lucrătorii cu condeiul, poate cea mai frecventă constrângere — cu mult mai frecventă decât cea în care trebuie să livrezi editurii manuscrisul final până la un anumit termen — este scrierea la norma de cuvinte. Stephen King este probabil cea mai cunoscută voce propovăduitoare a acestui gen de constrângere — recomandată în “Despre scris” tuturor condeierilor, chiar dacă nu la nivelul de 2.000 de cuvinte pe zi pe care și l-a stabilit pentru sine. Dar nici pe departe singura astfel de voce - Jack London, Ernest Hemingway, Graham Greene sau Haruki Murakami, printre alții, vorbesc despre aceeași “mantră” a scrisului unui anumit număr de cuvinte.

Mintea umană e un instrument îngrozitor de capabil și fantastic de surprinzător. O dată ce ți-ai înfipt în cap o astfel de constrângere — “sesiunea de scris s-a terminat doar atunci când am pus în pagină un număr de X cuvinte” — și ai posibilitățile de a o respecta, mintea-ți o să facă pe dracu’ în patruzeci și patru ca să bifezi norma respectivă. Chiar dacă până atunci n-ai scris niciodată sau ai scris doar accidental acel număr X de cuvinte. Iar chestia cu adevărat mișto este că, după un număr suficient de repetări (și foarte departe de a fi unul “astronomic”), sesiunile acestea de scris devin din ce în ce mai eficiente din punct de vedere al timpului necesar pentru finalizare. Exact așa cum, la ridicarea de greutăți, după ce începi să acumulezi repetări cu un număr de kilograme, pe măsură ce grupele de mușchi se adaptează la stres, exercițiul devine din ce în ce mai ușor.

Și vorbesc din proprie experiență — pardon, propriile experiențe. Cu ani în urmă, înainte de a începe să scriu zi de zi, am avut o perioadă de mai bine de un an în care am scris la normă. 1.000 de cuvinte în fiecare sesiune. Și dacă la început îmi lua uneori chiar și 8 ore să pun în pagină 1.000 de cuvinte, după un timp ajunsesem ca în aproximativ 3 ore să-mi fac norma. Iar ca medie, scriam de fapt în jur de 1.250 de cuvinte, adică o pagină în plus față de cele patru propuse. “It's a kind of magic”, vorba lui Roger Taylor de la Queen.

Ceea ce mă duce înapoi la cuvântul posibilități folosit într-un paragraf anterior. Posibilitățile nu sunt doar interne — disciplină, tenacitate, hotărâre — ci și externe — iar aici includ viața în general: familie, slujbă, stare de sănătate, diverse obligații etc. Când jonglezi cu multe farfurii de porțelan pe care trebuie să le ții în aer, nu prea mai ai și alte posibilități în afară de a te asigura că niciuna dintre ele nu se va face țăndări pe jos. În ce mă privește, am putut să scriu la normă de cuvinte doar atâta timp cât mi-am făcut meseria ca freelancer și nu am avut o slujbă “de la 9 la 17”. Când 40% din timpul tău e controlat de o companie (program plus deplasările spre/dinspre “orificiu”), posibilitățile de organizare a sesiunilor de scris îți sunt drastic — și realist — limitate. Nulla dies sine linea a fost o consecință a unei astfel de realități. Pentru că nu toți putem fi Anthony Trollope, faimos pentru că avea o normă de scris de 250 de cuvinte în 15 minute. Ori trăitori în Anglia victoriană.

Recomand scrisul la norma de cuvinte? Absolut, dacă ai posibilități. Funcționează cu asupra de măsură. Am scris cărți (da, mai mult decât una) în circa 50 de asemenea sesiuni. Cât despre număr, pune-ți un prag temerar — ba chiar unul care să te îngrozească. O să facă minuni, vei vedea. Pentru mine, dacă mă voi întoarce vreodată la un astfel de sistem (și e un DACĂ), un prag de acest gen ar fi 3.000 de cuvinte pe sesiunea de scris.