Șapte perspective despre artă, ca act în sine
“Ce-i arta?” este o veche și complexă și grea întrebare, cu răspunsuri complicate. Dar nu imposibile.
Arta ca expresie
Prin artă, omul își traduce emoțiile, ideile, trăirile - uneori inefabile — în forme accesibile celorlalți oameni: cuvânt, sunet, gest, imagine, spațiu. Arta e o punte între lumea interioară și lumea exterioară.
Arta ca stil
Arta este și despre frumos, compoziție, echilibru, estetică. Adică un exercițiu de stil dus uneori până la limita sublimului. Dar în artă inclusiv urâtul poate fi o miză estetică (ții minte Flori de mucigai a lui Arghezi?), iar lipsa formei poate fi ea însăși o formă.
Arta ca limbaj
Arta poate fi privită și prin prisma semioticii. Un mod de comunicare prin care ideile se transmit prin metafore vizuale, sonore sau simbolice. Uneori, în moduri pe care doar subconștientul le înțelege.
Arta ca introspecție
Arta nu trebuie neapărat să ofere răspunsuri, poate fi inclusiv o rafală de întrebări bine puse. Sau chiar și o singură întrebare. De cele mai multe ori, teribil de incomodă. Precum o oglindă-oglinjoară.
Arta ca alegorie
Arta inventează ceea ce nu există, dar în mod paradoxal, o face pentru a spune adevăruri mai adânci decât cele din lumea reală. Ca o minciună care dezvăluie adevărul, cum zicea Picasso.
Arta ca ritual
Pentru unele culturi, arta nici măcar nu este ceva diferit de viața însăși. Dansul, muzica ori pictura sunt forme de magie, de ritual, de comuniune cu forțele lumii. Fără pretenții estetice, dar cu sens profund.
Arta ca libertate
În lumea conformității la scară industrială ori redusă la 0 și 1, arta e rebeliune. E spațiul în care “imposibil” este doar un cuvânt. Teritoriul unde gândirea liberă face legea.
Iar firul roșu care le străbate pe toate? Intenția. Fără intenție, nu e artă*. E cel mult pareidolie.
Așadar, ce fel de artă creează inteligența anorganică până la urmă? Și într-o altă ordine de idei, oare noi ăștia, deținătorii de inteligență organică la purtător, n-ar fi mai bine să facem artă decât război?
*Știu, știu, “arta este ceea ce numim artă”. Postmodernismul, acest părinte degenerat al postadevărului zilelor noastre.