Scriitorul are cuvintele. Personajul are cuvântul.

Se tot vorbește prin cercurile literaților despre povești “conduse de intrigă” și povești “conduse de personaje”. De parcă între cele două ar exista o graniță negociată prin tratate bilaterale și recunoscută de ONU, care stabilește fără drept de apel cine are cei mai mulți acri epici.

Eu, unul, am privit întotdeauna cu ochi sceptici dihotomia asta forțată. Pentru că nu există poveste fără conflict și nici conflict fără personaje. Iar intriga nu-i nimic altceva decât desfășurarea conflictului — în pași, în timp, în acțiune și reacțiune.

Dar recunosc că m-a fascinat mereu cum, în timpul scrierii, povestea pare uneori să nu te mai asculte. Momentele când tu, ca scriitor, ai toate cuvintele, dar altcineva are cuvântul. (Și nu zic de jumătatea mai bună care-ți reamintește de vasele nespălate — aceea este o chemare, cel mai adesea).

Personajele sunt cele care țin în mâinile lor fictive hățurile narative ale poveștii. Și da, câteodată dânsele o vor lua complet pe arătură. Dar dacă ești acolo, în caleașcă, prezent și cu sufletul larg deschis, vei observa din timp dacă te îndrepți spre o prăpastie sau, pur și simplu, ai intrat pe un drum nou și nebătut.