“Pantalonarii” contra “Ițarii”
Totul începe cu ceva mic și mărunt. O propoziție. “Beleaua și-a dat cep într-o pașnică zi de vineri, pe la prânz”. Un joc de cuvinte. Numărul “fierei”. O “glumă muzicală” compusă de Mozart. “Divertisment pentru doi corni și cvartet de coarde”. Un personaj. Un motan care-și trăiește cele 7 vieți sub stindardul “I’m a cat, not a can’t”.
Nu importă foarte tare care este germenele de unde pornește o carte. Iar afirmația aceasta nu trebuie înțeleasă la modul că nu contează deloc - la urma urmelor, putem argumenta că fără acel detaliu insignifiant de la început n-ar fi existat nimic, nu-i așa? Vreau doar să spun că este mult mai importantă călătoria care urmează după punctul de plecare.
Îi datorăm lui E. L. Doctorow metafora că scrierea unei cărți este precum condusul unei mașini pe timp de noapte. Exact cum în bătaia farurilor se vede doar o părticică infimă din traseu, tot la fel se întâmplă și cu o carte. Fiecare propoziție scoate la lumină următoarea bucățică din șosea. Și, chiar dacă nu vezi întregul drum pe care-l ai în față, tot ajungi la destinație. Iar în această călătorie stă de fapt farmecul.
Sigur, tot ceea ce am spus până aici este valabil în cea mai mare parte pentru cei care scriem organic. Cei care ne tragem la repezeală pe noi o pereche de pantaloni și ne avântăm în necunoscut, lasându-ne duși de poveste în mod natural. Fiindcă mai sunt și aceia care scriu în mod planificat. Aceia care, chiar dacă la rândul lor au pornit de la un detaliu la fel de insignifiant, trebuie să cunoască de la bun început toate ițele poveștii. Astfel încât să poată pune un plan pe hârtie mai înainte de orice și abia apoi să se apuce să scrie, pe baza acestuia. “Pantalonarii” & “Ițarii”, cei doi poli ai planetei Scriptio.
Am scris organic dintotdeauna. Și tot la fel s-a întâmplat cu prima carte. După care, m-am panicat. Dacă a fost doar o lovitură liberă norocoasă și n-o să mai pot repeta experiența? Drept urmare, m-am pus pe studiat metoda ițarilor - citit cărți și exersat scrierea de planuri detaliate. Doar ca să descopăr că, fundamental, sunt un pantalonar.
Ca pantalonar, trebuie să mă țină în priză povestea în primul rând pe mine. Fiindcă scrisul e un proces lung și chinuitor (cine zice altfel, ori minte, ori a fumat chestii, ori n-a scris nimic ce poate fi citit) și dacă știu dinainte totul, îmi pierd extrem de rapid suflul. Idem dacă știu de la bun început finalul poveștii. Sunt conștient că există mulți pantalonari pentru care detaliul de pornire este tocmai finalul, dar asta nu funcționează la mine. Când știu care este finalul, știu și că am ajuns pe la 65-70% din poveste.
Acesta este procesul meu de scriere. Nu este nici mai bun și nici mai prost decât al altor condeieri, ci doar al meu. Că ești pantalonar sau ești ițar ori te situezi undeva între (bermudar?), singurul lucru care contează cu adevărat este dacă duci treaba la “Sfârșit”.
În ceea ce mă privește, cele 14 cărți care i-au urmat primeia îmi spun clar și răspicat că întotdeauna trebuie să ai încredere în propriul tău proces.
