Contează cum și unde pui luminile

Am lucrat timp de un an la Opera Română din Timișoara, în cadrul personalului tehnic de scenă. Din motive care îmi sunt obscure astăzi, țineam morțiș să fac dreptul, iar concurența la admitere era acerbă imediat după '90. Și dacă la limba română fluieram, cu istoria era mai greu la deal cu boii. Așa că n-am luat din prima și a trebuit să-mi câștig cumva pâinea până la următoarea tragere a liniei între "admis" și "respins". Iar ironia faptului că n-am profesat nicio secundă în domeniul juridic mă amuză constant de la absolvirea facultății încoace.

Din spatele cortinei, un spectacol e cu mult mai fascinant decât ceea ce vede publicul din sală. O dată, pe motiv că există o armată de oameni, cu roluri diferite, care trebuie să funcționeze la unison. Dar mai ales pentru că poți vedea cu ochii tăi cum câteva cadre de lemn și niște bucăți de pânză pictată se pot transforma, sub lumina potrivită, în grădina lui Cio-Cio-San.

Ceea ce mă duce la ideea că fiecare scriitor poartă în cap un soi de obiectiv “imagistic", asemănător cu obiectivul camerei unui fotograf. Iar încadrarea narativă a unei scene - cum așezi luminile - e importantă atât pentru ceea ce arată cititorului, cât și pentru ceea ce lasă pe dinafară.

Ce detalii din decor intră în cadru și care vor fi în penumbră? Care personaje sunt sub lumina reflectoarelor și care vor face doar act de prezență? Din ce unghi bate lumina? Folosim filtre de culoare sau este o scenă care necesită lumină albă?

Dacă lumină nu e, nimic nu e.