Munții noștri dinozaur poartă

Propensiunea pentru trecut a unei părți semnificative din populația trăitoare printre răsadurile din Grădina Maicii Domnului este în același timp fascinantă și teribilă.

Fascinantă, pentru că explică multe din retardul societății românești. Care nu-i de ieri, de azi, ci din totdeauna. Când cel mai bine a fost în comunism, în perioada monarhiei constituționale, în vremea lui Vlad Țepeș sau a lui Burebista — după crez — ai zero motive să-ți faci treaba în prezent ori să-ți faci planuri pentru viitor. Fiindcă timpurile bune au trecut și nu se mai întorc în vecii vecilor, amin! Viitorul, de altfel, este incredibil de puțin prezent în spațiul public românesc, care pendulează la nesfârșit, precum un balansoar drăcesc, între smiorcul la prezent și osanalele la trecut.

Teribilă, pentru că ne batem singuri 11 metri la propria poartă.