Smerenie, dârzenie, pufoșenie

Sunt oameni care râd cu toată fața. Le râd ochii, obrajii, urechile, freza, de zici că bucuria e prea mare ca să încapă doar într-o gură. Îți vine să debitezi o tâmpenie monumentală, numai ca să mai râdă o dată. Și poți să-i dai drumul fără frică: au și ei câteva de povestit, chiar pe socoteala lor.

Lângă un asemenea om, nici nu mai știi unde ți-ai pus importanța. Sigur ai venit cu ea, că o țineai bine de toarte, să n-o scapi — și na belea, că ai uitat-o pe undeva. Stați de vorbă ca doi vechi prieteni pe care nu-i unesc multe lucruri, dar nici nu-i desparte nimic.

Așa afli, printre trei zâmbete din inimă și două hohote sănătoase de râs, că viața și-a cam tocit dinții în el. I-a dat destule ocazii să se înrăiască, să se închidă și să se transforme într-un sloi de gheață, ca aisbergurile care l-au lovit. L-au lovit, dar nu l-au scufundat.

Și tot el te face să râzi.