Dulcea povară

Copii fiind, ne dorim cu ardoare să creștem mari cât mai repede, ca să facem ce vrem noi. Nu ce ne spun mereu ceilalți — părinții, școala, alți adulți degrabă vărsătorii de sfaturi nesolicitate.

Devenim “oameni mari” și, odată cu majoratul, primim în dar agenția după care tânjeam atâta. Și descoperim că nu e deloc o plimbare în parc. Că vine cu angarale. Cu griji. Cu responsabilități.

În primul și în primul rând legate de propria persoană — de-acum trebuie să-ți spui singur(ă) că broccoli e bun pentru tine, că apa nu se consumă involuntar precum aerul și e nevoie să duci un recipient la gură, că pierdutul nopților e un ucigaș în masă de neuroni, că măsura e bună în toate, că între “da” și “nu” se află un întreg univers. Iar apoi, legate de tot restul: școli, meserii, slujbe, parteneri, viață.

Dar e o povară dulce. Pentru că adulți fiind, putem fi oricând copii — invers, niciodată.