Călătorului îi șade bine cu bătutul pasului pe loc

Ca mulți alții din generația celor crescuți cu cheia la gât, am fost fan Jules Verne în copilărie. Și pentru că acasă aveam doar 5–6 volume din colecția scoasă de Editura Ion Creangă, mi-am făcut legitimație de acces la Biblioteca Județeană Timiș pe la vreo 11–12 ani. Să pot citi toate cărțile apărute până atunci în limba română. Cărți traduse cu toatele din ciclul Les Voyages Extraordinaires, la care Jules Verne a scris vreme de 40 de ani.

M-a fascinat ideea de explorare. De lumi noi și necunoscute și nemărginite. De aventurare prin aceste lumi, care în cele din urmă schimbă profund călătorul. Motiv pentru care, multă vreme, nici n-am asociat călătoria cu relaxarea, ci cu transformarea. Fiindcă la capătul unei călătorii nu te mai întorceai niciodată exact cum ai plecat.

Și-mi pare că în lumea de astăzi, cu oameni incomparabil — și inimaginabil — mai bogați decât cei de odinioară, cu sute de companii de zbor low-cost și cu milioane de camere de hotel pentru toate buzunarele, călătoria a ajuns un simplu moft. Un banal decor pentru noi înșine. O altă formă de validare.

Suntem peste tot și pe niciunde. Și, deși ne mișcăm mai mult — și mai mulți — ca niciodată, rămânem nemișcați pe dinăuntru ca niște cocostârci înțepeniți pe o baltă moartă. Gândim la fel. Simțim la fel. Instagramăm aceleași locuri, din aceleași unghiuri. Diferă doar filtrele pe care le folosim — și de multe ori, nici măcar acelea.

Iar atunci nu-i nicio mirare că, adesea, călătorul modern ajunge cel mai departe în propria-i încremenire.