Cocoșul cântăreț de operă

Cocoșul își făcea treaba ceas. Dădea deșteptarea la revărsatul zorilor. Călca regulat găinile din poiată. Apăra cloștile și puii de dușmanii pământului și ai cerurilor. Dar mai presus de toate, cânta. Cocoțat pe gard, să-l audă toată suflarea.

Într-o bună zi, s-a oprit să-i asculte cucurigelile un negustor ambulant. Văzând că are public, cocoșul s-a întrecut pe sine. Parcă niciodată nu cântase așa de bine!

— Frumos, nu-i așa? l-a întrebat pe negustor la sfârșitul concertului.

— Foarte, i-a răspuns acesta laconic. Dar am ceva care te poate face un cântăreț de o mie de ori mai bun. Mai exact, cântăreț de operă: vârful vârfurilor în materie de cântat. Egalul lui Luciano Pavarotti ori Plácido Domingo în anii lor de glorie, dacă nu chiar peste ei.

Negustorul a scotocit într-una dintre multele lui sarsanale și a scos la lumină un soi de aparat miniatural.

— Uite, îți prinzi chestia asta de gât și cânți cu ciocul închis. E un dispozitiv inteligent care captează vibrațiile corzilor vocale și le transformă în arii de operă. Dar va trebui să-mi dai în fiecare zi câte un ou proaspăt, atâta timp cât vei dori să cânți cu acest aparat minune.

Cocoșul a primit bucuros, ba chiar i-a oferit negustorului zece ouă în semn de recunoștință, ca primă plată. Cu aparatul negustorului la gât, cocoșului i se părea că revarsă asupra lumii adevărate triluri, divine și nemaiauzite.

N-a trecut mult timp și găinile din poiată au început să nască pui vii. Iar oamenii au răbdat cât au răbdat, până în ziua în care au fugărit cocoșul și l-au transformat în ciorbă, pe motiv că prea miorlăia ca o pisică în călduri.