Cu ochii minții

Când eram copil, brusturele mi se arăta ca o plantă magică. Coborâtă parcă din povești. Avea niște frunze absolut gigantice, care, în ochii mei de atunci, păreau leat cu dinozaurii despre care auzisem și citisem tangențial (pe vremea aceea, strămoșii păsăretului din poiată nu se bucurau de atâta popularitate). Nu o dată le-am folosit pe post de umbrele ad-hoc, sub care mă feream de ploile repezi de vară.

Astăzi, mă mai pot uita la brusturi în felul acela din copilărie doar cu ochii minții. Și îmi pare tare fain că noi, oamenii, avem minimum minimorum două perechi de ochi ca să privim lumea. Dar o singură gură.