Cum iei pauză când n-ai nicio zi de pauză

Scriu în fiecare zi. De luni până vineri fiindcă asta mi-e meseria și de luni până duminică fiindcă asta mi-e menirea. Nu mă opresc de Crăciun, de Anul Nou sau de Paște, și nici măcar de Ziua Limbii Române. Ori a Constituției.

Păi și atunci cum rămâne cu “Pauzele lungi și dese / Cheia marilor succese” — așa cum mergea vorba în timpul ocupației comuniste a României (și aflată într-un splendid duet ideologic cu o altă zicere: “Tineret, mândria țării / Spaima avutului obștesc”)? Fiindcă refrenul cu încărcarea de baterii, relaxarea rețelei neuronale, atacarea frontului de lucru cu forțe proaspete răsună bubuitor din toate difuzoarele, nu?

Răspunsul e simplu, dar prezintă multiple aspecte absconse: pauza nu e lipsa scrisului, pauza e însăși scrisul. Momentul magic când pui cuvinte în pagină.

În liniște. Fără grabă. Fără ambiții.

O frază care nu duce spre niciun port cunoscut. Un gând neterminat, care-și caută coada cu clopoței. O imagine pe care o descrii doar pentru că te-a privit adânc în suflet.

Ca o fereastră deschisă către un alt tărâm. Aerul care intră pe acea fereastră este pauza.