Distopic, viitorul zâmbea

M-aș defini ca un om optimist. Inconștient de optimist, ar spune unii, ori de un optimism inconștient, ar spune alții. În orice caz, de partea celor care văd jumătatea plină a paharului. Dar cu tot cu optimismul meu funciar, îmi pare că semne bune era n-are.

S-au adunat în cocktailul epocii de astăzi prea multe elemente care, puse laolaltă, au potențialul de a cășuna un Molotov. Companii mai puternice, mai bogate și mai influente global decât zeci de țări luate împreună. Bogătani cărora nu le mai ajunge Pământul. Tehnologii autonome, care transformă oamenii în brelocuri. Rețele sociale la care sunt conectați miliarde de cetățeni, controlați de algoritmi opaci aflați în mâinile unor indivizi cu psihopatii evidente. Tehno-fascism. Clovni ajunși în poziții din care controlează armele nucleare deținute de țările lor. Și, peste toate, ca o pâclă, lehamitea și plictiseala generală față de ideile de libertate, democrație și domnie a legii.

De fapt, nici nu știu dacă e zâmbet sau rânjet.