Ei sunt calea, adevărul și viața

Cum recunoști un extremist? Prin faptul că te recunoaște el pe tine mai întâi. Are nas de copoi, nu trebuie să deschizi gura ca să știe cine ești. Te așază în sertarul corespunzător — “noi” sau “ei” — din prima. Nu există un al treilea sertar. Nu există “nu știu”, nu există “depinde”, nu există “hai să vedem”. El și ai lui sunt calea, adevărul și viața. Restul lumii? O rătăcire. O aberație. O erezie.

Omul cu mintea vie își poate schimba convingerile dacă primește informații noi, relevante, din surse credibile. Cam la fel cum se întâmplă cu un text: mai scoți niște cuvinte, mai pui niște virgule, mai tai un paragraf. Textul extremistului nu are nimic de corectat, pleacă direct la tipar. Este definitiv, etern, bătut în cuie — imuabil.

Fiindcă se știe, nuanțele reprezintă un pericol mortal. Iar lumea se împarte în mod natural și firesc în două: femeie / bărbat, alb / negru, bun / rău, indigen / alogen, patriot / trădător. Și, poate cel mai important lucru în lumea aceasta dihotomică, este faptul că extremistul îți vrea întotdeauna — dar absolut întotdeauna — binele. Binele lui, singurul care te poate salva pe tine, oaia rătăcită.

Și e plăcut să deții calea, adevărul și viața. Și e comod să deții calea, adevărul și viața. Și e simplu să deții calea, adevărul și viața. E cumplit de nasol, îngrozitor de inconfortabil și teribil de complicat să accepți cu smerenie neprefăcută că poți fi prost, indiferent ce-ți spun coeficientul de inteligență, diplomele de pe pereți sau oamenii din jur.

Dar asta-i viața, adevărul și calea.