Fiori dintre fiorduri

Sunt cititor de carte polițistă de pe la 10-11 ani. Un văr cu niște ani mai mare decât mine era mare fan — într-atât încât nu citea decât așa ceva — și-mi făcuse capul calendar cu nu mai știu ce roman al lui Haralamb Zincă (posibil Moartea vine pe bandă de magnetofon, nu mai țin minte). L-am citit, mi-a plăcut și m-a prins genul.

De atunci încoace, din vreo câteva zeci de autori, favoriții mei au rămas Agatha Christie și Raymond Chandler, cu câte o mențiune specială pentru Georges Simenon, Frédéric Dard și Rodica Ojog-Brașoveanu.

Dar surprinzător, Stieg Larsson și restul nordicilor (Nesbø, Mankell etc.) nu m-au prins absolut deloc. N-am reușit să termin nici măcar o singură carte, de la niciunul dintre aceștia. Le-am abandonat pe toate în prima jumătate și nu m-am întors niciodată la ele. Pe când Zece negri mititei sau Nu-i ușor să spui adio cred că le-am recitit de cel puțin 5-6 ori.

Aș putea spune că fiordurile nu mi-au dat fiorii care să mă zgâlțâie corespunzător.