Ia-mă cu frumosul, peste picior

Sportul nostru național e bășcălia, nu oina. De altfel, n-am întâlnit pe nimeni, niciodată, în viața reală de zi cu zi, care să fi văzut ori să fi jucat un meci de oină. În schimb, bășcălia e mai tare decât câmpurile de rapiță. Mai tare decât răsăritul pe plajă. Mai tare decât borșul sau moarea de varză în ciorbă. Și mai mioritică decât mămăliga.

Nu zic nu, când ai de pârjolit holdele și de otrăvit fântânile în fiecare sezon, e sănătate curată să poți face haz de necaz. Dar când indiferent ce-ar fi, totul este zeflemea? Când nu luăm nimic în serios fiindcă oricum totu-i de râs?

Atunci bășcălia își schimbă polaritatea. Nu mai e supapă, e scut împotriva oricărei responsabilități. Într-o lume unde nimeni nu mai crede în nimic, nimic nu mai contează. Nici ce-i bine, nici ce-i drept, nici ce-i viu — nimic în afară de batjocură.

“Lasă că merge și așa” + “Hai să facem mișto de tot” = “Love pentru castele de nisip”.