Mihail Sebastian, antieroul uitărilor noastre

Știam vag de Mihail Sebastian în timpul ocupației comuniste a țării. De citit cred că îi citisem doar Accidentul, dar cu siguranță văzusem (și ascultasem la teatrul radiofonic) de mai multe ori piesa lui cea mai cunoscută, Steaua fără nume.

Și îmi amintesc ce enorm șoc cultural a reprezentat publicarea Jurnalului său în 1996. Pentru mine, a fost ca și când acvariul în care mă aflam s-a făcut dintr-o dată țăndări. Iar “toată floarea cea vestită a întregului apus” - perioada interbelică a României - a devenit brusc varză cu carne.

Jurnalul lui Sebastian e o carte grea, chiar cumplită adeseori. (Și atât de diferită de un alt jurnal al unui alt scriitor evreu - Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt!) Posibil, unul din motivele pentru care se vorbește rar spre deloc despre ea în societatea românească. Deși, mai cu seamă în acest al treilea deceniu al secolului 21, există suficient de multe lucruri în lume care amintesc de anii '30-'40 ai secolului 20. Dar, și mai probabil, pentru că Mihail Sebastian este bârna din ochiul neamului nostru cel românesc și preferăm să îl păstrăm într-un sertar, spre veșnică uitare.

Ediția a treia a Jurnalului a apărut recent la Humanitas, iar ediția a doua este disponibilă inclusiv sub formă de carte electronică.