Minciuna de sine

Minciuna are picioare scurte numai atunci când îi minți pe alții. Când te minți pe tine, e nu doar oloagă, ci și ciungă. Și ajunge să se târască prin viață precum șarpele. Să se târască, dar și să se încolăcească în jurul tău. Să te lase fără suflare și să te înghită cu totul.

Pentru că minciunile pe care ni le spunem nouă înșine au prostul obicei să devină explicații. Apoi justificări. Pe urmă convingeri. Iar într-un final, adevăruri.

Adevărurile noastre proprii și personale.

Care ne arată limpede de ce n-am putut, de ce n-a meritat, de ce n-a fost momentul potrivit, de ce n-am avut de ales, de ce e vina altora sau măcar a universului.

Când e vorba de minciunile spuse celorlalți, mai devreme sau mai târziu cineva tot te prinde cu fofârlica. Cu minciuna de sine nu te prinde nimeni niciodată. Dar te trezești uneori că-ți arde viața o rangă peste dinți de nu mai știi nici cum te cheamă.