Niște țărani. Niște șnapani.

Coana Istorie are un simț al umorului bizar. Când a trecut peste țară buldozerul cu turelă al ocupației comuniste, țăranul român a fost cel mai lovit de soartă. Nu doar numeric (România era o țară eminamente agrară în 1945), ci mai ales prin drama pământului luat cu japca. Pământ pe care țăranul îl avea de atât de puțin timp, încât abia se obișnuise de o generație să folosească adjectivul posesiv în relație cu acesta.

Iar ca adevărați uzurpatori, comuniștii ne-au trimis pe toți la talpa lumii și, la scara universului uman, ne-au transformat pe toți în niște țărani în doar 45 de ani.

După Eliberare, tot țăranii români — noii țărani — au încasat-o plenar. Doar că de data asta în sens invers, la împărțeala ogoarelor, întreprinderilor și uzinelor de stat (“tot pe loc, pe loc, pe loc!”), care făceau planul cincinal în trei ani jumate. Împărțeală făcută să fie rea ca să nu fie bună, tocmai de rudele și prietenii celor cu japca din urmă cu jumătate de veac — adică de niște șnapani.

Țărani contra șnapani e un meci de fotbal la care rezultatul se cunoaște încă de dinainte de inventarea fotbalului.