Părul de găină și pielea măciucă

Onofrei de Apoi era un efeb bine încleiat, cu părul de găină și pielea măciucă. La ceafă era prevăzut cu un mâner de care se putea ține oricine, cu condiția să-i fie rudă până la gradul patru inclusiv nași de divorț și cumetri cu centimetri.

Dimineața, Onofrei își presăra colb în cărare și se pieptăna pe-o coastă, până când toate firele de păr mustăceau sprâncenate. Pielea mai întâi o scutura de cucuie, iar în al cincilea rând o îmbrăca pe dos, cu șocurile electrice spre inimă. Astfel pregătit, putea să parcurgă aproape orice sentiment, de la fî la zât!

Într-o joi ca o zi de duminică zisă și “a orbului”, freza i-a depus un bou în buzunarul de la pieptarul pe care nu-l îmbrăcase niciodată. Onofrei l-a scărpinat între coarne cu gesturi distrate, din care cauză boul s-a depresurizat. Din el a ieșit un cucui de sex revoltător, care l-a strigat pe numele mic și i-a cerut cu împrumut fruntea până la chenzină.

Onofrei de Apoi a fost acordeon, motiv pentru care s-a restrâns provizoriu în bărbie. Până în toamna patriarhului, cucuiul l-a ocupat în întregime, a început să bea apă de ploaie și să primească sub streașină păsări călătoare.

Pe Onofrei îl mai apuca uneori de mâner și-l scotea la plimbare, cu părul în jos, să nu se ouă în public ca ultimul om de mai apoi.