Pita noastră cea de toate zilele

Au fost vremuri când pita era ceva extrem de visceral. Boțul de cocă frământat cu mâna, lăsat la dospit și pus în vatră. Apoi coltucul, aburind îmbietor, pe care-l înghițeai cu dumicați grăbiți de dogoare. Dar și cărțile în care te pierdeai cu orele și cu zilele, tot un fel de “pită” erau. Hrană adevărată. Pentru trup și pentru suflet.

Astăzi? „Pita noastră cea de toate zilele” a devenit WiFi-ul, cu sfânta treime "notificări, scroll, Like". Doza zilnică de dopamină la chil, servită rece pe un ecran cinic. Cărțile au fost înlocuite de postări și video vertical de maximum două minute, controlate de algoritmi biciuiți de la spate de niște miliardari psihopați.

Timpul a devenit factor de stres, nu mai face parte din proces. Nici măcar cu pita nu mai avem răbdare să dospească. E gata „în 5 minute”, congelată, pre-coaptă, ambalată, fără gust. Ca noi.

Totul trebuie să vină acum. Perfect. Gratuit, de preferat. Iar dacă nu vine - panică. Și dacă pică semnalul, e apocalipsă. Nu mai știm cine suntem. Nu mai știm ce să facem cu noi.

Poate că de fapt nici nu mai avem nevoie de pită. Ne ajung confirmările. Ne sunt îndeajuns gratificările.

Instant. Neîntrerupt. Până la sfârșitul zilelor.